Tema pentru acasa: roman

Tifos la Iasnoe
„Şi niciodată lumina lămpii nu se va mai ivi în tine; şi glasul de mire şi de
mireasă nu se vor mai auzi în tine niciodată, pentru că negustorii tăi erau
stăpânii lumii şi pentru că toate neajunsurile s-ar rătăci cu fermecătoria ta. Şi s-a
găsit în ea sânge de prooroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe
pământ.”
Apocalipsa, 18, 23-24
În toamna acelui an Colonia-Creşă Nr. 3 din Iasnoe fu secerată de tifos. Copiii mureau pe-
un  cap.  Medicii,  asistentele  medicale,  infirmierele,  dădacele,  supraveghetorii  asistau
neputincioşi la acest spectacol al morţii. Paznicii, transformaţi fără voia lor în ciocli, după ce mai
întâi îşi dezinfectau bine organismul cu multă vodcă, opreau căruţele în faţa barăcilor din lemn
şi scoteau, încărcând claie peste grămadă, trupuşoarele copiilor decedaţi.
Când  una  dintre  aceste  căruţe  ieşi  de  pe  teritoriul  creşei  şi  se  opri  în  faţa  unei  gropi
comune, săpate nu departe de poartă în taiga, la un moment dat moviliţa de cadavre despuiate
ale  copilaşilor  prinse  să  se  mişte  şi  de  sub  ele  îşi  făcu  loc,  ieşind  la  suprafaţă,  un  băieţel  de
vreo 2-3 ani, care coborî pe pământ, călcând atent pe spiţele roţii, îşi frecă cu pumnii ochişorii,
apoi  prinse  să  alerge  gol  puşcă,  cu  privirile  în  pământ  către  porţile  rămase  deschise,
pătrunzând în curtea largă a acelei unice închisori din lume pentru preşcolari.
Când zări o infirmieră, se grăbi către ea şi se ascunse în faldurile halatului ei alb. Aceasta
îl  cuprinse,  îl  luă  în  braţe  şi,  purtându-l  ca  pe  o  ofrandă  scumpă,  îl  aduse  în  baraca  în  care
zăcuse,  golită  acum  de  copii.  Şi  cu  toate  protestele  medicului-şef,  care  menţionase  că  acest
copil, conform proceselor sale verbale, vizate de superiori şi de o comisie autoritară de medici,
e declarat mort, fiind trecut în lista celor decedaţi, că se dăduse deja la bucătărie dispoziţie să
fie  scos  din  porţie,  infirmiera  l-a  încălzit,  l-a  îmbrăcat,  l-a  hrănit,  l-a  culcat  în  pătucul  lui,
ajutându-i să-şi revină…
Vestea cu această întâmplare, cu un copil care se răzgândise să moară, ajunse în curând
– prin şoferii care aprovizionau cu alimente toate aceste lagăre – şi la închisoarea de femei.
Una  dintre  deţinute  nu-şi  găsea  astâmpăr.  Parcă  o  împuşcase  cineva  în  cap.  Toate
celelalte  gânduri  erau  risipite  de  unul:  acel  puşti  nu  poate  fi  decât  băiatul  ei.  Aşteptă  să  se
întunece. Când se anunţă stingerea, se strecură ca o umbră până ajunse nu departe de poartă.
Se pitise după lada cu nisip antiincendiar, făcându-se una cu umbra acesteia. Ştia că în curând
urma să iasă Sklear, şefa închisorii, cu maşina de serviciu.
Când automobilul negru apăru cu farurile aprinse din fundul curţii şi o santinelă s-a aplecat
ca  să  o  salute  prin  geam,  iar  doi  soldaţi  cu  puştile  pe  umăr  împingeau  porţile  grele  prin  care
urma să treacă automobilul, deţinuta, din câteva salturi, fu lângă maşină, şi până ca soldaţii să
mai  prindă  de  veste,  s-a  şi  strecurat  pe  lângă  stâlpul  porţii,  dispărând  în  întunericul  dens  din
afara penitenciarului.
Un gardian ieşi în fugă după ea şi trase în umbra care se topi în bezna taigalei.
Soldaţii  de  la  închisori  învaţă  cu  timpul,  după  îndelungate  antrenamente,  să  nimerească
ţinta şi fără să mai ochească.
Arma produse un zgomot sec, ca de lemn lovit de lemn. Fugara simţi plumbul cum pătrunse
în  ea,  de  parcă  acesta  ar  fi  dorit  să  prindă  de  trupul  ei  o  fâşie  din  întunericul  care  i  se  luă  pe

---

urme, şi cum, cu un pârâit sec, acesta rupse din os şi carne, umplând-o de căldură, dar şi de
energie.
Pământul se clătină, dar femeia nu se opri. Ea se grăbea să ajungă la Colonia-Creşă.
Cât alergă prin taigaua oarbă, sângeră mereu.
Se apropie de creşa din Iasnoe pe aproape de miezul nopţii. De când se afla în carantină,
personalul,  înfricoşat  că  se  poate  contamina,  se  rărise.  Creşa  era  păzită  doar  de  un  paznic
beat,  care  nici  n-o  simţi  când  intră.  Se  strecură  cu  paşi  de  pisică  pe  coridoarele  pustii  şi
pătrunse în prima baracă. Era o cameră uriaşă, cu toate paturile goale. Şi doar pe pătucul de
lângă geam respira greoi un micuţ. Se apropie de el şi mai mult simţi decât avu certitudinea că
acesta e copilul ei.
Îl  cuprinse.  Era  fierbinte  ca  de  jăratic.  Copilul  se  trezi,  când  o  simţi  alături,  bâigui  ceva,
semn că nu uitase de tot căldura celei care îl alăptase şi îl îngrijise până relativ nu demult.
Aceasta  nu  putea  fi  decât  mama  lui,  care  nu  ezitase  să  vină  când  el  o  chemase  cel  mai
mult în clipele de febră şi delir.
Îi  dădu  mai  întâi  să  bea  dintr-un  şip  zeamă  din  rădăcini  de  păpădie. Apoi  îl  dezbrăcă  de
zdrenţele  lui  ponosite  şi  începu  să-i  maseze  pielea,  braţele,  picioruşele,  toate  oscioarele  cu
untură  de  focă  şi  suc  de  sovârf,  de  care-i  făcuse  rost  una  dintre  bucătărese,  pe  care  o  ajută,
după  munca  din  zonă,  mai  multe  nopţi  la  bucătărie.  O  făcea  din  ce  în  ce  mai  apăsat,
străduindu-se  ca  acestea  să-i  pătrundă  adânc  în  piele.  La  început  copilul  gemu,  apoi,  parcă
intuind că trebuie să rabde, păstră tăcere… După mai multe ore de frecţie nu rămase pe corpul
copilului  niciun  milimetru  nepipăit,  atunci  temperatura  coborî  şi  femeia  îi  îmbrăcă  pe  pielea
goală  flaneaua  ei  de  lână,  înfăşurându-l  strâns  cu  ea.  Când  îl  înveli,  el  strănută  puternic  de
două ori. „E un semn bun”, şi-a zis Maria.
Simţea  cum,  din  cauza  rănii  şi  a  pierderii  mari  de  sânge,  pământul  se  dădea  peste  cap
odată cu ea, ameţind-o. Camera se legăna cu tot cu pereţi şi paturi. Se sprijini de un pătuc, ca
să nu-şi piardă echilibrul şi se culcă alături de fiul ei, care o privea cu ochi plini de recunoştinţă.
El  îi  zâmbi.  Imediat  întunericul  dispăru.  Pe  boltă  răsări  soarele,  zăpada  din  taigaua  de  până
aproape  de  Pacific  începu  să  se  topească  de-a  valma  şi  o  lumină  puternică  coborî  din  cer,
parcă pentru a o ridica de jos. Şi ea îi zâmbi, la rându-i. Pentru că lumina aceea care venea s-o
încurajeze prindea înfăţişare cunoscută. Se întoarse spre acel chip, pe care-l recunoscu îndată:
semăna  cu  figurile  văzute  în  icoanele  părinților  ei,  îi  surâse  şi  îngână  cu  voce  tremurată,  ca  al
unui izvor lunecând pe prundiş: „…Mi-ha-i…”
A  doua  zi,  în  zori,  când  infirmierele  deschiseră  uşa,  găsiră  în  patul  unicului  supravieţuitor
din acea baracă o femeie străină, fără suflare, cuprinzând cu un braţ al ei trupul însănătoşit ca
printr-o minune al copilului care încă în ajun zăcea de tifos, boala morţii.
* * *
Acea femeie se numea Maria Răzeşu şi ea a fost mama mea.
După  ce  întemniţatele  de  la  „Zarianka-6”  aflară,  prin  poşta  fără  fir,  că  Răzeşu  fusese
împuşcată  de  un  gardian,  în  zilele  imediat  următoare,  când  fuseseră  scoase  spre  a  fi  duse  la
muncile din zonă şi au trecut în coloană prin dreptul soldaţilor de gardă de la poartă, în tăcere,
aproape  o  mie  de  femei  au  întors  capetele  spre  ei  şi  au  scuipat  cu  dispreţ  la  picioarele
acestora.

---

Acesta a fost, în fapt, primul act de protest colectiv al femeilor din penitenciarul „Zarianka-
6”, de pe peninsula Ciukotka.

---