Scrisori de dragoste
„Ce-i dragostea numai acela ştie
Care iubeşte fără de speranţă.”
Friedrich Schiller
Când primea un bileţel de la Maria, Mihai Ulmu era fericit o săptămână.
− Aici la noi scrisorile o dată vin şi de zece ori nu! observa Mendelstam care, deşi nu avea
drept de corespondenţă şi nu primise niciodată vreo scrisoare de la cineva, de cum venea
poşta la club, se aşeza pe un scaun şi se bucura de bucuria altora.
− Aş vrea să te rog, i-a zis dânsul într-o zi cu multă sfială în voce lui Mihai Ulmu, dacă nu te
superi, s-ar putea să citesc şi eu scrisoarea pe care ai primit-o azi?!
Mihai i-a dat-o.
După aceea poetul n-a vorbit patru zile cu nimeni şi n-a mai intrat niciodată în casa de
cultură să întâmpine poştaşul.
Mihai şi Maria îşi propuseseră să-şi spună, în acele mesaje de telegramă, ceea ce nu
reuşiseră − în prea scurtele lor evadări.
„… Astă-noapte v-am visat, pe tine şi pe Mircea, şi toată ziua mi-a fost plină de acel
vis….”
„…Am ieşit azi în taiga cu brigada noastră. I-am vorbit unui mesteacăn despre voi şi el a
înflorit.”
„…Tot ce am mai scump – tu şi el, piciul nostru.”
„…Piciul nostru ce-o fi făcând?!”
„…Parcă mai aud murmurul cascadei din munţii care ne aciuaseră...”
„…Ce frumoasă e taigaua: închid ochii şi-mi aduc aminte fiecare arbore pe lângă care
am trecut împreună.”
„…Nu credeam că şi-n această viaţă există rai, există iad.”
„…Nu credeam niciodată că pot iubi atât.”
„…Iubirea ce-o port face să mă simt liber chiar şi închis.”
„…Mă gândesc mereu la această înălţătoare, negrăită, imposibilă fericire.”
„… Dacă aş putea să iau viaţa de la capăt, tot pe asta aş alege-o.”
„…Eu m-am născut să iubesc.”
„…Şi să fii iubită.”
„… O dragoste ca nealta.”
„… O dragoste ca neuna.”
„…Ştiu că, orice aş spune, n-ar putea reda ce simt.”
„…Lumea s-a transformat în aşteptare.”
„…Pentru dragoste trebuie să lupţi. Pentru dragoste trebuie să mori.”
„…Să lupţi – da! Dar de ce − să mori ?!”
„…Să mori ca să poţi învia.”
„…Poate spune că a trăit doar cel care a cunoscut dragostea, dragostea adevărată. Eu
am cunoscut-o.”
„…Abia de când sunt a ta, a ta, a ta, îmi aparţin cu adevărat.”
„…Tu eşti frumoasă ca viaţa.”
„…Numai împreună fiind suntem noi.”
„…Iar noi încă n-am dansat niciun tangou.”
„…Aş primi să mor dacă te pierd.”
„…Înseamnă că nu ţii suficient de mult la M…”
„…De ce joia trecută nu mi-ai răspuns la salut, când coloana noastră a trecut pe lângă a
voastră?!”
„…Eraţi prea departe şi nu te-am observat, deşi te-am căutat cu privirea.”
…
„…De ce te-ai supărat şi nu-mi răspunzi la scrisoare?!”
…
„De ce te-ai supărat şi nu-mi răspunzi?!”
…
„De ce te-ai supărat?!”
…
„De ce?!”
…
„De ce?!”
…
„De ce?!”
….
„?!”
…
„?”
…
„?”
…
„?”
Timp de aproape două luni Mihai Ulmu trimise mai multe scrisori cu unul şi acelaşi conţinut:
„De ce?!” şi „?!” Dar aşteptarea era zadarnică.
Nimic, nimic, nimic.
Când sosea poşta, de regulă duminica, la club, se înghesuia printre primii cu o singură
speranţă: să se audă strigat.
Dar iarăşi: nimic, nimic, nimic.
Nu înţelegea de ce s-a supărat?! De ce nu-i scrie?! Numai de aceea că a trecut în
coloană, fără s-o observe, şi n-a salutat-o? Se învinuia pe sine: era ceaţă?! era dus de
gânduri?! se uita în pământ?! E numai vina lui că n-a zărit-o. Nu credea însă că e un motiv atât
de grav, demn de o obidă atât de cruntă.
Trecură zile, săptămâni, luni, când într-o zi, cum nu se mai înghesuia de mult printre primii,
se auzi strigat:
− M1-315!
Inima îi bătu să-i spargă pieptul. Fu într-o clipită lângă poştaş, rostind bucuros:
− Aici! Sunt aici!
În sfârşit Maria se milostivi de dânsul, îl iertă şi-i scrise!
Poştaşul îl privi de sus, de pe scena clubului, într-un fel aparte, apoi îi înmână o legăturică
cu vreo 50 de scrisori, legate împreună cu o singură sfoară.
Luă cu mâinile tremurânde teancul de scrisori şi, când a vrut să le dezlege, din pieptul lui
Mihai Ulmu se rupse un ţipăt de durere:
„Nu-u-u!”
Le recunoscu − erau scrisorile lui.
Scrisorile lui trimise Mariei.
Scrisorile pe care i le expediase în ultimele două luni şi la care nu primise răspuns.
Când îşi văzu scrisul, intui că destinatara scrisorilor nu mai este. Că s-a întâmplat ceva,
ce?, când?, cum?, de ce?, pentru ce?, cu Maria, dacă scrisorile n-au ajuns în mâinile ei şi s-au
întors cu toatele înapoi.
Pe niciuna dintre acele scrisori împăturite fără plic nu scria nimic, cu un creion chimic erau
şterse doar adresa şi numărul destinatarului şi lăsate cele ale expeditorului.
Prinse involuntar să plângă, el care nu plânsese niciodată, strângându-le la piept ca pe-o
iubită, neconsolat, se prăbuşi pe unul dintre scaunele din spate ale clubului, unde stătu până un
soldat îl invită să părăsească încăperea.
Se trezi întrebându-se de unul singur:
− De ce?
Dar, cum nimeni nu-l luă în seamă, întrebă iarăşi:
− De ce?
Soldatul îi răspunse cinic şi sec:
− Pentru că!
Atunci muţi. Era răspunsul care completa perfect întrebarea lui absurdă, precum piuliţa cu
tija.
Semăna cu o stafie, care se afla deja cu un picior în lumea cealaltă şi care mai ezita să-l
desprindă de tot pe cel rămas în realitatea de dincoace.
Maria…
S-au iubit cum numai ei doi ştiură s-o facă în toată lumea aceasta.
Descoperiseră împreună iubirea. Descoperiseră împreună despărţirea. Iar odată cu ea –
adevărata durere.
Fără ea, viaţa lui mai avea oare vreun rost?...
…Şi atunci Mihai Ulmu hotărî să moară.
|