Tema pentru acasa: roman

Scrisori de dragoste
„Ce-i dragostea numai acela ştie
Care iubeşte fără de speranţă.”
Friedrich Schiller
Când primea un bileţel de la Maria, Mihai Ulmu era fericit o săptămână.
− Aici la noi scrisorile o dată vin şi de zece ori nu! observa Mendelstam care, deşi nu avea
drept  de  corespondenţă  şi  nu  primise  niciodată  vreo  scrisoare  de  la  cineva,  de  cum  venea
poşta la club, se aşeza pe un scaun şi se bucura de bucuria altora.
− Aş vrea să te rog, i-a zis dânsul într-o zi cu multă sfială în voce lui Mihai Ulmu, dacă nu te
superi, s-ar putea să citesc şi eu scrisoarea pe care ai primit-o azi?!
Mihai i-a dat-o.
După  aceea  poetul  n-a  vorbit  patru  zile  cu  nimeni  şi  n-a  mai  intrat  niciodată  în  casa  de
cultură să întâmpine poştaşul.
Mihai  şi  Maria  îşi  propuseseră  să-şi  spună,  în  acele  mesaje  de  telegramă,  ceea  ce  nu
reuşiseră − în prea scurtele lor evadări.
„…  Astă-noapte  v-am  visat,  pe  tine  şi  pe  Mircea,  şi  toată  ziua  mi-a  fost  plină  de  acel
vis….”
„…Am ieşit azi în taiga cu brigada noastră. I-am vorbit unui mesteacăn despre voi şi el a
înflorit.”
„…Tot ce am mai scump – tu şi el, piciul nostru.”
„…Piciul nostru ce-o fi făcând?!”
„…Parcă mai aud murmurul cascadei din munţii care ne aciuaseră...”
„…Ce  frumoasă  e  taigaua:  închid  ochii  şi-mi  aduc  aminte  fiecare  arbore  pe  lângă  care
am trecut împreună.”
„…Nu credeam că şi-n această viaţă există rai, există iad.”
„…Nu credeam niciodată că pot iubi atât.”
„…Iubirea ce-o port face să mă simt liber chiar şi închis.”
„…Mă gândesc mereu la această înălţătoare, negrăită, imposibilă fericire.”
„… Dacă aş putea să iau viaţa de la capăt, tot pe asta aş alege-o.”
„…Eu m-am născut să iubesc.”
„…Şi să fii iubită.”
„… O dragoste ca nealta.”
„… O dragoste ca neuna.”
„…Ştiu că, orice aş spune, n-ar putea reda ce simt.”
„…Lumea s-a transformat în aşteptare.”
„…Pentru dragoste trebuie să lupţi. Pentru dragoste trebuie să mori.”
„…Să lupţi – da! Dar de ce − să mori ?!”
„…Să mori ca să poţi învia.”
„…Poate  spune  că  a  trăit  doar  cel  care  a  cunoscut  dragostea,  dragostea  adevărată.  Eu

---

am cunoscut-o.”
„…Abia de când sunt a ta, a ta, a ta, îmi aparţin cu adevărat.”
„…Tu eşti frumoasă ca viaţa.”
„…Numai împreună fiind suntem noi.”
„…Iar noi încă n-am dansat niciun tangou.”
„…Aş primi să mor dacă te pierd.”
„…Înseamnă că nu ţii suficient de mult la M…”
„…De ce joia trecută nu mi-ai răspuns la salut, când coloana noastră a trecut pe lângă a
voastră?!”
„…Eraţi prea departe şi nu te-am observat, deşi te-am căutat cu privirea.”
…
„…De ce te-ai supărat şi nu-mi răspunzi la scrisoare?!”
…
„De ce te-ai supărat şi nu-mi răspunzi?!”
…
„De ce te-ai supărat?!”
…
„De ce?!”
…
„De ce?!”
…
„De ce?!”
….
„?!”
…
„?”
…
„?”
…
„?”
Timp de aproape două luni Mihai Ulmu trimise mai multe scrisori cu unul şi acelaşi conţinut:
„De ce?!” şi „?!” Dar aşteptarea era zadarnică.
Nimic, nimic, nimic.
Când  sosea  poşta,  de  regulă  duminica,  la  club,  se  înghesuia  printre  primii  cu  o  singură
speranţă: să se audă strigat.
Dar iarăşi: nimic, nimic, nimic.
Nu  înţelegea  de  ce  s-a  supărat?!  De  ce  nu-i  scrie?!  Numai  de  aceea  că  a  trecut  în
coloană,  fără  s-o  observe,  şi  n-a  salutat-o?  Se  învinuia  pe  sine:  era  ceaţă?!  era  dus  de

---

gânduri?! se uita în pământ?! E numai vina lui că n-a zărit-o. Nu credea însă că e un motiv atât
de grav, demn de o obidă atât de cruntă.
Trecură zile, săptămâni, luni, când într-o zi, cum nu se mai înghesuia de mult printre primii,
se auzi strigat:
− M1-315!
Inima îi bătu să-i spargă pieptul. Fu într-o clipită lângă poştaş, rostind bucuros:
− Aici! Sunt aici!
În sfârşit Maria se milostivi de dânsul, îl iertă şi-i scrise!
Poştaşul îl privi de sus, de pe scena clubului, într-un fel aparte, apoi îi înmână o legăturică
cu vreo 50 de scrisori, legate împreună cu o singură sfoară.
Luă  cu  mâinile  tremurânde  teancul  de  scrisori  şi,  când  a  vrut  să  le  dezlege,  din  pieptul  lui
Mihai Ulmu se rupse un ţipăt de durere:
„Nu-u-u!”
Le recunoscu − erau scrisorile lui.
Scrisorile lui trimise Mariei.
Scrisorile pe care i le expediase în ultimele două luni şi la care nu primise răspuns.
Când  îşi  văzu  scrisul,  intui  că  destinatara  scrisorilor  nu  mai  este.  Că  s-a  întâmplat  ceva,
ce?, când?, cum?, de ce?, pentru ce?, cu Maria, dacă scrisorile n-au ajuns în mâinile ei şi s-au
întors cu toatele înapoi.
Pe niciuna dintre acele scrisori împăturite fără plic nu scria nimic, cu un creion chimic erau
şterse doar adresa şi numărul destinatarului şi lăsate cele ale expeditorului.
Prinse  involuntar  să  plângă,  el  care  nu  plânsese  niciodată,  strângându-le  la  piept  ca  pe-o
iubită, neconsolat, se prăbuşi pe unul dintre scaunele din spate ale clubului, unde stătu până un
soldat îl invită să părăsească încăperea.
Se trezi întrebându-se de unul singur:
− De ce?
Dar, cum nimeni nu-l luă în seamă, întrebă iarăşi:
− De ce?
Soldatul îi răspunse cinic şi sec:
− Pentru că!
Atunci muţi. Era răspunsul care completa perfect întrebarea lui absurdă, precum piuliţa cu
tija.
Semăna cu o stafie, care se afla deja cu un picior în lumea cealaltă şi care mai ezita să-l
desprindă de tot pe cel rămas în realitatea de dincoace.
Maria…
S-au iubit cum numai ei doi ştiură s-o facă în toată lumea aceasta.
Descoperiseră  împreună  iubirea.  Descoperiseră  împreună  despărţirea.  Iar  odată  cu  ea  –
adevărata durere.
Fără ea, viaţa lui mai avea oare vreun rost?...

---

…Şi atunci Mihai Ulmu hotărî să moară.

---