Seminare politice
„Exişti fără să fii…”
În lunga sa carieră de temnicer, colonelul Kudreavţev învăţase să mintă fără să spună
minciuni.
În fiecare duminică acesta organiza, pentru deţinuţii care munceau din greu toată
săptămâna, seminare politice.
Îi îngrămădea, pe brigăzi sau pe toţi odată, în clubul penitenciarului ori pe platoul de
instrucţie, dacă era timp bun, şi le vorbea.
Erau de fapt nişte monoloage, pe care le rostea în faţa acelor amărâţi, solemn, cu
grandoarea unui general aflat în preajma unei mari bătălii.
Chiar dacă el nu era decât un colonel.
Dar – cu atât mai mare se vădea răspunderea.
Mai întâi îşi punea dinainte, pe masa acoperită cu o bucată de stofă roşie, o sticlă de
alcool de doi litri, din care-şi turna într-o cană de tablă. Sorbea conţinutul ca pe un ceai rece,
mestecându-l gânditor cu linguriţa.
Mergea prin cuvinte cum ar fi mers printr-un câmp noroios, cuvintele erau multe şi greoaie.
Avea răspunsuri pentru toate întrebările, mai ales pentru cele care nu se pun niciodată.
− Bă, toată lumea e atentă, toată lumea se uită la mine?! începea el, continuând:
− Morala şi cinstea sunt prejudecăţi burgheze.
Apoi se adresa direct acelor „seminarişti” lihniţi de foame.
− Omul trebuie să muncească doar pentru raţia de alimente. Restul e surplus. Noi vom
face din pâine un mijloc de tortură. Iar mai exact – din lipsa ei. Foamea va fi o armă de luptă a
proletariatului.
De multe ori se enerva din senin, concluzionând:
− Cine trăieşte în lagărul nostru mai mult de zece ani e un sabotor: sau a muncit prea
puţin, sau a mâncat prea mult.
Câteodată, la îndemnul lui Kudreavţev, se înjghebau discuţii despre fericirea planetară,
despre cum va arăta planeta în mileniile trei şi patru, despre revoluţia mondială, care urma să
cuprindă globul întreg chiar în următoarele 4-5 luni.
Se aşeza pe un colţ al mesei, punea picior peste picior, îşi aprindea o ţigară şi scruta
asistenţa cu ochii lui friguroşi:
− Revoluţia mondială e aproape, afirma dânsul şi se uita dincolo de geam, când se aflau în
club sau peste gard, când erau în curte. De parcă voia să se convingă dacă aceasta n-a sosit
deja.
− Doctrina mea, zicea dânsul, nu se rezumă la cum să vă fac fericiţi, ci cum să deveniţi
demni de fericire.
Apoi cobora în sală sau pornea printre rânduri, se oprea în dreptul bătrânului preot
Florenski ca să-l atenţioneze:
− Dumnezeu te-a trădat, popo, dacă te-a dat pe mâinile mele. Uite că eu pot face ceea ce
el nu se încumetă. Eu te pun la carceră şi numai să încerce el să mi te scoată! Niciodată!
Pentru că dânsul ştie că aici eu sunt mai mare. Aici eu dictez. Aici eu sunt dumnezeu.
Kudreavţev, care era adeptul unui ateism aproape religios, începea să se intereseze:
− Am mai auzit, părinte, că te simţi bine în carceră. Lucru care mi se pare firesc. Pentru că
închisoarea mi se arată de multe ori ca o sfântă mănăstire, cu nesfârşite posturi, cu aspre
rânduieli, cu pedepse menite să spiritualizeze omul. Iar temnicerii mei – ca nişte îngeri căzuţi,
care vă ajută să vă mântuiţi mai abitir.
Kudreavţev visase în tinereţe să se facă preot. Dar biserica din sătucul lor avea unul. Abia
după moartea acestuia putea râvni să-i ia locul. Iar acela era încă tânăr. Şi atunci n-a mai avut
răbdare şi într-o zi şi-a descărcat revolverul în el, tocmai când oficia: acesta s-a prăbuşit peste
psaltirea deschisă, stropind-o cu sânge. Vestea despre curajul unui adolescent care trăsese
într-un preot îngenuncheat în altar ajunsese la Lenin. Cel puţin aşa povesteşte Kudreavţev. Şi
Lenin ar fi spus: căutaţi-l şi daţi-i un post, revoluţia are nevoie de oameni cinstiţi ca el. Aşa a
început cariera lui strălucită.
Kudreavţev avea o satisfacţie deosebită să le facă din deget cărturarilor din penitenciar, pe
care-i atenţiona, cu blândeţe părintească.
− Unicul lucru pe care-l ştiţi voi în această viaţă e să vorbiţi. Ce profesie o mai fi şi asta?!
− Nu, îi răspundea cuviincios câte cineva dintre filozofi, după ce mai întâi ridica mâna ca să
poată răspunde. Noi ştim să gândim.
− Gândiţi, bă! Dar gândirea voastră să nu zdruncine statul. Voi sunteţi în postura dopului
care a ajuns să se creadă mai important ca sticla. Iată, soldaţii din escortă, care-s oameni din
popor, vă ascultă şi nu vă înţeleg.
− Pentru ce trebuie să ne înţeleagă?
− Asta e. Nu vedeţi că v-aţi rupt de popor?! Ştie el, poporul, ce gândiţi voi acolo?!
Kudreavţev avea cei mai mulţi filozofi adunaţi grămadă de pe toată peninsula. Reeducarea
la care făcea referinţe şi pe care punea mare preţ statul avea un singur scop: să-i dezveţe să
gândească. Iar mai exact: să-i dezveţe să gândească astfel. Adică steril. Fără nicio posibilitate
de aplicare a gândirii lor la edificarea noii societăţi.
Ca să fie auzit mai bine, după ce deşerta conţinutul din prima sticlă, se urca în picioare pe
masa acoperită cu stofă roşie, reproşându-le celor mai mari savanţi din ţara care ocupa a
şasea parte de pe glob:
− Vorbesc inutil, pentru că nu-i cine să mă înţeleagă!
Apoi prindea să se răstească la ei:
− Bă, voi sunteţi cu toţii căzuţi din căruţa vieţii, unul într-un fel şi altul – în alt fel. Ce s-ar
face lumea dacă toţi ar gândi şi nimeni n-ar mai munci?! Paraziţilor! Vai de capul vostru! Cum
vă mai ţine pământul?!
Îi considera deşeuri umane, care urmau să fie reciclate sau să dispară.
− Mi se vor ierta multe, dacă voi reuşi să fac din voi oameni, zicea el visător, dar dânsul nu
făcea trimitere la Cel de Sus, ci la cei care urmau să închidă ochii la furturile pe care le efectua
aproape demonstrativ din raţiile deţinuţilor, care şi aşa se hrăneau mai mult cu vânt.
− Deocamdată însă, asta-i muzica ce-mi place: geamătul de suferinţă al individului căzut în
mâinile mele. În el desluşesc plânsetul omului nou care se naşte.
La una din lecţii un deţinut l-a întrebat pe Kudreavţev:
− Credeţi că ceea ce ne vorbiţi dumneavoastră la seminare ne va prinde bine în libertate?
− Libertate?! reacţionă el. Ce cuvânt obscen! Uitaţi-l!
Către sfârşit ordona milităreşte, cu glasul lui stâlcit de alcool:
− Ddeţinuţi, ppe loc rrrepaus!
De cum părăseau clubul sau platoul de instrucţie, ascultătorii seminarelor uitau imediat de
tot ce le vorbise Kudreavţev. Dacă ar fi fost picaţi cu ceară sau ar fi fost puşi să stea desculţi
pe o plită încinsă, niciunul dintre ei n-ar fi putut reproduce nici măcar o frază, nici măcar un
singur cuvânt din cele enunţate de Kudreavţev. Era o reacţie firească a acestora, care se
duceau la întâlnirile cu el cu un singur scop: să nu-l audă, să stea câteva ore fiecare cu
gândurile lui, ca şi cum dânsul nici n-ar fi fost prezent acolo.
Mendelstam i-a spus într-o zi lui Ulmu:
− Cineva mi-a vorbit că demult, în copilărie, Kudreavţev a fost şi el om. Dar de fiecare dată
după ce-l ascult, încep să mă îndoiesc tot mai mult şi mai mult de acest lucru.
Poşta
„ Cea mai mare fericire, după aceea de a iubi, e să-ţi mărturiseș ti iubirea.”
André Gide
Cei care-şi ispăşeau pedepsele în penitenciarele de pe peninsula Kolâma, de regulă, nu
aveau „drept la corespondenţă”.
Puţinilor care aveau acest noroc – o singură scrisoare pe an – li se permitea să scrie
mesaje scurte, al căror conţinut urma să se reducă la trei sintagme: „Sunt viu, sunt sănătos,
sunt fericit”. Cenzura sancţiona tot ce era abatere, răvaşele fiind distruse.
Adresa expeditorului era o căsuţă poştală din Moscova, pentru a nu se şti niciodată cu
adevărat unde se află acesta.
Dar peninsula Kolâma – această republică în republică – avea legile ei nescrise.
Cum se înjghebaseră mai multe familii din deţinuţi, „soţi” şi „soţii” în lagărele din zonă, la
iniţiativa lui Kudreavţev, care şi-a propus să se îngrijească atât de oameni, cât şi de
„neoameni”, neoamenii fiind, evident, ostaticii lui, acestora li se permitea să corespondeze, între
închisorile de bărbaţi şi cele de femei luând naştere şi un serviciu poştal. Cu condiţia ca
scrisorile să fie scurte: dacă acestea vor avea mai mult de 2-3 rânduri sau vor conţine critici la
adresa Guvernului şi a conducerii penitenciarului, ele nu vor fi înmânate adresantului, ci „vor fi
lichidate”.
Îndeletnicirile de poştaş erau suplinite de şoferi, aceiaşi care aprovizionau cu alimente
reţeaua de închisori din zonă.
Mihai şi Maria descoperiseră acest serviciu improvizat între închisorile lor ca pe o
binecuvântare.
Un creion şi câteva foi în lagăr erau o adevărată comoară. Făcură rost şi de acestea, în
schimbul unor străchini de ciorbă şi felii de pâine.
Conţinutul, telegrafic, al răvaşelor urma să spună totul în cuvinte puţine.
Pe primul bileţel, o foiţă minusculă, pe care l-a primit Maria cu mult înainte de a naşte, abia
dacă a încăput adresa, şi mai puţin textul – câteva litere înghesuite una-n cealaltă – lunecat
până dincolo de marginile hârtiuţei:
„Te iu…”
Acesta era tot conţinutul scrisorelei, pe care Maria îl citi atunci mai bine de o sută de ori
într-o singură zi.
În clubul penitenciarului în acea duminică, de cum puse mâna pe scrisorica de care se
atinsese şi el, tresări ca electrocutată.
„…A fost ca o conectare la vis”, avea să-i mărturisească ea ulterior unei prietene.
Peste câteva zile în Siberia urma să sosească iarna.
„Noaptea polară poate să şi înceapă”, şi-a zis Maria, silabisind, a câta oară?!, bileţelul, de
parcă ar fi avut în faţă un roman de câteva mii de pagini, pe care era pregătită să-l citească pe
îndelete de-a lungul acelui anotimp nemărginit.
Tatuaje
Dostları ilə paylaş: |