Tema pentru acasa: roman

Ninsori apocaliptice
“Fata întoarse capul spre el şi-i zâmbi.
– Toţi visăm, spuse. Aşa începe. Ca într-un vis.”
Mircea Eliade
Şi din nou ningea.
Vârfurile îngheţate ale mestecenilor se aplecau până aproape de pământ. Şi doar pinii se
frângeau cu zgomot: ei nu ştiu să se îndoaie.
Ningea  de  sus  în  jos.  Ningea  de  jos  în  sus.  Şi  asta  –  din  pricina  vântului  care  bătea  din
toate direcţiile.
Ningea cu fulgi mărunţi şi aspri ca de piatră, care biciuiau, refuzând să se topească, chiar
şi atunci când îi închideai strâns în pumn.
Mihai  Ulmu  înainta  prin  ninsoare  către  locul  de  muncă  din  zonă.  Ducea  în  spate  un
măsurător de teren, care-i fusese încredinţat de câteva săptămâni. Avea senzaţia că-i ninge în
creier. Cerul era nins şi el. Ca şi locurile de jur-împrejur.
Alb-alb-alb.
Mihai nu se uita decât sub picioarele sale. Care la un moment dat i se părură absurde. Ele
îl duceau undeva fără să-l întrebe, fără să-l mai asculte pe el, ci doar pe cei cu comenzile din
escortă, care înaintau orbecăind prin ninsoare, traşi de câinii din lese către zonă.
La un moment dat văzu pe zăpadă o pată care se mişca sau se rostogolea către ei de pe
un deal de alături. Crezu la început că ceea ce vede e un înger, care căzu din cer cu vreun drob
de ninsoare. Abia când acesta ajunse aproape, înţelese că era o corcitură de câine. Era Chan.
Pe  care  nu-l  mai  văzuse  nimeni  de  vreo  lună  de  zile.  Coborî  dealul  clătinându-se  parcă  era
beat,  apoi  pătrunse  în  coloana  de  deţinuţi,  încălzindu-se  printre  picioarele  lor.  Merse  o  vreme
alături de Mihai. „Chan!”, îngână Mihai aplecându-se să-l mângâie. Atunci văzu că ochii îi erau
goi,  blana  ruptă,  botul  zdrelit,  labele  rănite,  limba  umflată.  Încercă  şi  el  să  evadeze,  se  gândi
Mihai, şi nu reuşi. Cine ar putea să fugă din acest infern?! Nici chiar un cotei! Merse în coloană
o vreme, apoi, când ajunseră în zona muncii, se aşeză lângă una dintre stivele de lemne, ca să-
şi lingă rănile, iar când soldaţii se adunară în cerc să fumeze şi unul dintre ei îi aruncă o coajă
de  pâine,  urmări  cu  dispreţ,  fără  să  se  mişte  de  la  locul  său,  cum  celelalte  javre  se  smulseră,
împingându-se şi muşcându-se, ca să i-o ia chiar din faţa lui.
Ningea  parcă  s-ar  fi  dezlegat  în  cer,  dintr-odată,  băierile  unor  saci  uriaşi  de  zăpadă,  al
căror conţinut îngropă imediat toate împrejurimile.
Numai în Siberia zăpada nu cade, ci se prăbuşeşte.
Numai aici, de multe ori, nu ninge cu fulgi, ci cu ace subţiri de gheaţă.
Mihai Ulmu lucra cu alţi deţinuţi în zonă.
De când bănui moartea Mariei, trăia ca într-un timp fără timp. Disperarea pătrundea încet-
încet în sufletul lui, ca apele mării într-o corabie spartă, trăgând-o spre adâncuri: şi el se lăsa
învins de deznădejde.
Era atât de absent la toate câte se întâmplau în preajma sa, încât câinii-lupi se fereau de
el,  iar  instrumentele  de  măsurare  a  terenurilor,  pe  care  le  mânuise  cel  mai  bine  în  ultimele
săptămâni, se dereglau de cum le lua în mâini.

---

Ştia că au luat sfârşit toate visurile sale. Nu mai avea nimic de visat. Nimic de sperat. Nimic
de împlinit.
Nădejdi deznădăjduite…
Credinţe neîncredinţate…
Sfârşitul sfârşiturilor… Iată că veni şi acesta.
Părăsi  măsurătorul  prin  a  cărui  lunetă  nu  se  mai  vedea  decât  abur  şi  viscol  cu  ace,  la  o
margine a terenului.
Schiţă  un  gest  să  se  scuture  de  omătul  care  se  aşeza  tot  mai  greu  pe  el,  dar,  brusc,  se
răzgândi.
Făcu  câţiva  paşi  în  ninsoarea  care  perdeluia  de  jur  împrejurul  său,  îndepărtându-se  de
ceilalţi ortaci.
Şi,  ca  într-un  joc  din  copilărie,  se aşeză  jos,  apoi  se  culcă  cu  faţa  spre  cer,  lăsându-se
nins.
Urmărea cu ochii întredeschişi cum ninsoarea cade din străfundurile cerului, învăluindu-l.
Fără Maria, ce sens mai are viaţa mea?! se întreba, în timp ce dispărea tot mai mult sub
troianul apocaliptic.
Îl vor găsi în primăvară, iar deseară la apel vor crede că Mihai Ulmu a evadat din nou, se
gândi el cu satisfacţie.
Într-un  sfert  de  oră  zăpada  crescu  de  un  stânjen.  Simţea  cum  viaţa  susură  în  el  ca  un
pârâu care seacă.
Şi n-avea măcar un capăt de lumânare, cel care se aprinde la căpătâiul muribundului, să-l
înfigă de-asupra zăpezii, ca să pâlpâie, când ninsoarea îl va acoperi de tot.
Trecu  doar  o  secundă,  o  secundă  uriaşă,  cât  un  secol.  O  singurătate  stranie  îl  cuprinse.
Se simţi omul cel mai străin din univers.
Hârşâitul ninsorii amuţi: se auzea parcă o mitralieră bătând din foişorul de pază, aşchii de
fier simţea cum îi intră sub piele.
Apoi ninsoarea o luă de la capăt.
La  un  moment  dat,  i  se  făcu  cald,  acolo  sub  plapuma  de  nea.  I  se  făcu  somn.  Inima  îi
bătea tot mai rar. Sângele i se învârtoşă în vene şi el începu să se simtă bine.
„Probabil că aşa începe…”, se gândi.
Liniştea deveni desăvârşită.
„Somnul vindecă, moartea vindecă…”
Atunci auzi şi vocea lui Mendelstam, parcă glăsuia dintr-o fântână adâncă.
„Nu l-aţi văzut pe Ulmu?!”
Voi să răspundă, dar vocea nu i se mai supuse.
Voi să mişte braţele, dar ele nu-l mai ascultară.
„Sunt aici”, încercă să strige. Dar buzele rămaseră lipite şi gura nu i se descleştase decât
pentru un şuier slab ca o ultimă respiraţie. O lacrimă i se cotili pe obraz şi
 
se  prefăcu  imediat
într-o  mărgică  de  gheață,  strecurându-se  rece  pe  sub  gulerul  pufoaicei.  „Ninsoarea  asta  e  un
prilej ideal ca să te faci nevăzut”, comentă cineva.

---

„De aici nu se poate evada decât prin moarte”, îşi aminti Ulmu de avertismentul colonelului
Kudreavţev.
Pe urmă auzi cum brigadierii ordonară să înceteze munca – din cauza ninsorii nu se vedea
nimic la doi paşi – şi să se pregătească întru a părăsi zona.
Zăpada  acoperă  încet  toate  zgomotele.  Sub pătura  ei  groasă  frigul  adoarme.  Îngheţul  te
ajută să mori cel mai uşor: în vis.
Mihai plutea undeva între viaţă şi moarte, când simţi că ceva cald îi mângâie faţa. Nu ştiu
ce  poate  fi. Apoi  îşi  dădu  seama  că  era  un  câine,  care  mătura  harnic  cu  labele  zăpada  de  pe
el,  lingându-i  faţa,  pe  urmă  se  aşeză  deasupra  lui,  urlând  agitat,  apoi  iarăşi  dădea  la  o  parte
neaua care se depunea harnic de sus.
Era Chan.
La  urletul  lui  trist,  câţiva  deţinuţi,  înainte  de  a  se  încolona,  se  dăduseră,  curioşi,  mai
aproape să vadă ce găsise potaia acolo între zăpezi.
„E Ulmu. Ulmu e aici”, strigă unul dintre ei.
Un  soldat  din  escortă  se  apropie,  lovindu-l  puternic  cu  bocancul,  dar  Ulmu  nu  mai  simţi
durere.
„E gata şi acesta!”, îl auzi pe militar, vorbind ca de după un perete.
„Lăsaţi-l aici, până trimitem pe cineva de la morgă după el.”
Văzu  ca  prin  vis  cum  soldatul  de  deasupra  lui  pocni  cu  unghia  arătătorului  chiştocul  de
ţigară  pe  care-l  scoase  din  gură,  acesta  înfigându-i-se  în  zăpada  de  pe  piept,  ca  o  cometă
minusculă, sfârâind tăcut.
„Iată şi lumânarea”, schiţă el o umbră de gând amar.
„Să-l ducem repede la infirmerie”, a propus Hriţko. „Eu simt că mai trăieşte.”
Veniră  şi  alţi  deţinuţi,  care  îl  dezgropară  şi-l  luară  pe  sus  ca  pe-un  buştean:  parcă  se
aruncase  o  căldare  de  apă  îngheţată  peste  el,  hainele  îi  deveniră  ca  de  fier,  nici  braţele,  nici
picioarele  nu  i  se  mai  îndoiau,  iar  ochii,  deşi-i  ţinea  deschişi,  nu  vedeau  decât  ninsoare  şi
ninsoare…

---