Infirmerie
„Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi de ei.”
Evrei, 13.3
Se trezi în patul infirmeriei. Îl dureau oasele şi-i era sete. Auzea paşi, auzea vorbe, dar nu
putea deschide ochii. Pleoapele îi erau de plumb.
Oare n-am dormit prea mult?! se întrebă. Ar fi vrut să fi dormit 240 de ani, 8 luni, 3
săptămâni şi 2 zile, cât avea de ispăşit, ca acum să fie liber.
Depuse eforturi să întredeschidă ochii şi o lumină tăioasă îi inundă pupilele.
Văzu în faţa lui un bărbat în halat de medic, care-l privea curios, aşteptând parcă să se
trezească:
− Bun venit de pe ceea lume! Ai dormit exact şapte zile şi şapte nopţi. Şapte zile şi şapte
nopţi ai oscilat între viaţă şi moarte.
Întrebă ceva, dar nu-şi auzi vocea.
Bărbatul îi făcu semn să tacă. Îi aduse ceva fierbinte să bea, apoi îi măsură temperatura.
Privi pe geam. Afară era totul alb. I se făcu dintr-odată frig. Trecură peste el şapte zile şi
şapte nopţi ca o clipă.
Când medicul plecă, se întoarse către un bolnav de alături şi-l întrebă:
− Ce zi e azi?
− Martie, răspunse acela.
− Din ce an?
− Asta n-o mai ştiu…
A doua zi îi făcu o vizită şi comandantul penitenciarului, colonelul Kudreavţev.
Felcerul îi raportă că Ulmu refuză să ia medicamentele administrate.
− De ce?! Te crezi şi aici de capul tău?!
− Lăsaţi-mă să mor, se rugă Ulmu. Vreau să mor.
− Vei muri, dar nu când vei dori tu, începu să urle colonelul, ci atunci când vom dori noi.
Află că te vom pune la zid pentru sabotaj. Ai vrut să mori ca să nu-ţi faci norma şi, astfel, nici
lagărul să nu-şi îndeplinească planul. Te vom trata mai întâi, pentru a te putea omorî. Nu avem
nicio plăcere să tragem într-un om mort. Vrem să împuşcăm un om viu. Înviază mai întâi, dacă
vrei să mori.
Vocea lui Kudreavţev îl lovea ca un crivăţ. Era ascuţită ca un tăiş. Parcă tuna de undeva
din ninsoare.
Înainte de a se îndepărta de patul lui, îi surâse sarcastic:
− Hai, fă-te frumos! Fă-te sănătos, ca să te pot condamna la moarte. Cotoroanţei nu-i plac
deloc oamenii şubrezi. Am o înţelegere cu ea: să vă dau în primire fără cusur.
Mihai Ulmu făcu un efort şi-i răspunse, cu voce stinsă:
− De mine poţi să-ţi baţi joc, ai acest drept, soldăţoiule, dar nu ai voie să-ţi baţi joc de nicio
suferință din lume.
Nu ştia cât adevăr conţineau ameninţările acestuia.
Dar el voia să moară. Credea într-o lume de dincolo. Unde se va întâlni cu Maria. Ea îl
aşteaptă. El nu trebuie să întârzie. Clipa revederii e aproape de tot. Aşa gândea în acele zile
Mihai Ulmu.
Îşi pierdea de multe ori cunoştinţa. Plutea undeva între viaţă şi moarte.
Îi vedea ca prin vis pe felcerii care-i găureau pielea cu seringa… Într-o zi îi făcu o vizită
Mendelstam, îi spuse câteva fraze pe care el nu le auzi şi ieşi.
În altă zi însă… uşa de la infirmerie se deschise şi, dintr-odată, o văzu intrând pe Maria.
Se miră de această vizită, pentru că o crezuse moartă, dar se şi bucură nespus.
Cum de a trecut de pază? Cum de n-a oprit-o santinela? Cum de l-a găsit?!
Ea se aşeză pe marginea patului, îi puse mâna pe fruntea fierbinte, i-o mângâie, îi zâmbi
trist şi îi spuse: „Am venit să te rog ceva, Mihai.” „Spune, Maria.” „Te rog, nu muri. Te implor să
trăieşti. Fă-o pentru Mircea… Pentru copilul nostru. Când vei ieşi de aici, dar vei ieşi, să-l
cauţi… Te rog… Promite-mi!”
Înainte de a-i fi răspuns, se auziră blacheurile de fier de la cizmele lui Kudreavţev răsunând
pe sub ferestre, şi Maria ieşi grăbită.
„Mircea… Mircea… Mircea…”. Abia acum parcă îşi aminti de Mircea, copilul lui şi al
Mariei. Cum de uitase de el?! Să fi murit atunci, însemna să-l fi trădat, să-l fi abandonat, să-l fi
lăsat orfan de ambii părinţi.
− N-am să mor! Nu mai am chef să mor! Am să trăiesc pentru copilul nostru. Am să ies de
aici, ca să-l găsesc, chiar dacă ar fi să ispăşesc toţi cei 240 de ani de temniță. Îţi promit,
Maria!
Astfel Ulmu hotărî să trăiască.
Dragostea îi ataşează pe doi oameni, aceştia devin ca doi alpinişti legaţi cu una şi aceeaşi
coardă de siguranţă. Şi atunci când se prăbuşeşte în hău unul dintre ei, celălalt, rămas pe
înălţimi, e dator să-l susţină.
Mihai reuşise să se menţină pe versant, şi acum trebuie să facă tot ce depinde de el ca să
o ajute şi pe Maria să revină pe culmi. Readucând-o la viaţă? Înviind-o? Cum? Nu ştia. Ştia însă
că nu trebuie să cedeze. Şi să continue escaladarea înălţimilor, cele către care porniseră
odinioară împreună, susţinând-o şi pe ea, chiar dacă nu-i mai simţea greutatea la capătul de jos
al corzii şi nu era sigur dacă se mai află acolo sau dacă între timp n-a retezat capătul ei de
frânghie, ca celălalt să n-o aibă povară şi să continue escaladarea…
Îşi revenea încet, ca dintr-un somn greu.
Era precum un stejar uitat de secure într-un şes care a fost odată pădure.
Nu închidea ochii nici când se făcea noapte, temându-se, că nu i-ar mai putea deschide.
Acum îşi aminti şi de îndemnul lui Mendelstam:
− Nu-ţi pierde deznădejdea!
„Durerea e unica bucurie a vieţii mele. Dacă mă mai doare ceva, înseamnă că încă n-am
murit de tot. Voi trăi, Maria!”, vorbea Mihai Ulmu cu pereţii, cum bănuiau colegii lui de infirmerie.
În zilele care urmară, se străduia să rememoreze şi să reţină în minte cât mai multe detalii
din această lume: chipuri, obiecte, fisuri, pete de pe tavan, ca şi cum s-ar fi agățat cu disperare
de tot ce este fiinţare. Şi până la urmă reuşi.
„Cea mai vie din mine este memoria, descoperi el ca pentru sine. Îmi amintesc de toate
lucrurile care au fost, dar şi de lucruri care nu s-au întâmplat.”
Simțea cum încetul cu încetul viaţa se reîntorcea în el.
Minuscula infirmerie de la Zarianka era situată într-o baracă îngustă şi rece, din spatele
clădirii administraţiei. „Saloanele” aveau gratii de fier la uşi şi la ferestre, amintind de cuştile
unei menajerii. Medicii purtau halate albe deasupra cojoacelor groase şi din cauza frigului
stăteau mai mult într-o cămăruță alăturată în care se auzea tot timpul cum duduie o sobiţă. Ei
aveau indicaţii stricte să distribuie tuturor bolnavilor bicarbonat de sodiu, indiferent de
simptomele pe care le invocau, şi să constate că toată lumea este pe cale de însănătoşire.
Aici nu existau aproape niciodată medicamente, dar nici paturi libere. Cel mai des se
„internau” în infirmerie Jorj Odesa, Mortu› şi alţi deţinuţi de drept comun. Politicii nu aveau
dreptul să se îmbolnăvească.
Doar când cineva dintre deţinuţi era descoperit în patul lui sau la locul de lucru că nu mai
respiră, era considerat bun de infirmerie.
De aceea infirmeria era numită şi „anticameră a morţii”.
Aici oamenii veneau să-şi tragă sufletul, pentru o zi-două, înainte de a se duce pe lumea
cealaltă.
Afară de muribunzi, toţi ceilalţi erau consideraţi „apţi pentru lucrări fizice grele”.
Formularea era exactă, pentru că lucrări fizice uşoare nici nu existau la Zarianka.
„Nu vreau să împuşc un om mort”, această ameninţare, rostită de călăul său, Mihai Ulmu o
găsi demnă de respect. Şi la moarte se ajunge tot prin viaţă, se gândi.
Peste câteva săptămâni, unul dintre felceri îl anunţă pe Ulmu că e sănătos şi de mâine
poate ieşi cu ceilalţi deţinuţi la muncă, în zonă.
Părăsi infirmeria ca bătut de vânt.
Când ieși în curte, se uită la cer. Parcă îl vedea acum pentru prima dată. Sus străjuia un
soare alb şi rece, ca o bucată de gheaţă care sclipeşte… Lucoarea acestui soare cu dinţi,
rece, îl străbătuse şi făcu să-i fie şi mai frig. Se uită ţintă la cercul luminos, dar strălucirea lui
nu-i mai desena circumferinţe întunecate în priviri, ca alte dăţi.
Unde e soarele, cel adevărat?! Îl va mai revedea vreodată?! Sau se va resemna cu acest
soare aproape stins, al nimănui, necunoscut şi abia pâlpâindu-şi lumina?!
Când intră în baracă, cu mers legănat, ca al unui marinar care, după luni de călătorie pe
mări şi oceane, abia învaţă să meargă pe uscat, mareşalul Sibov, care purtase zece războaie,
cum se lăuda el, încă necuprinse de cărţile de istorie, îl încurajă astfel:
− Toată viaţa, Ulmule, este un război. Cui nu-i pasă de asta sau nu cunoaşte acest lucru,
acela e strivit. De cei învinși nu i-e milă nimănui, nici chiar lor înşişi. Fruntea sus! Şi – pieptul
înainte! Învaţă dracului să trăieşti! Că n-ai încotro!
|