Iarnă la Kolâma
„Nu-i mai plângeţi pe morţi,
Plângeţi-le de milă celor vii.”
Sofocle
În iad nu e insuportabil de cald. În iad e insuportabil de frig. Frig, de sună oasele în tine,
când lacrima pe care o slobozi – în drumul de la ochi şi până la pământ − se preface în mărgea
de sticlă, iar aerul devine palpabil, irespirabil, fără să mai poată intra pe nări, din care cauză
simţi cum te sufoci.
În iad ninge cu fulgi îngheţaţi, care te biciuiesc nemilos, ca sticla fărâmiţată, lăsându-te
orb, zgâriindu-ţi pielea, sângerându-ţi nasul dacă nu reuşeşti să-l ascunzi cât mai adânc sub
pufoaică.
De jur-împrejur se întinde o beznă albă, iar în preajma ta se aude întruna: „Cine face un
pas spre dreapta, un pas spre stânga e împuşcat pe loc!”
…Se aflau la tăiat pădure dincolo de râul Kolâma, când s-a iscat din senin o furtună cu
ninsoare. Brusc s-a făcut întuneric, deşi era mijloc de zi.
Era un uragan turbat care răzbise dinspre Pacific, bezna şi crivăţul învăluindu-se reciproc.
Şeful escortei, după ce comandă încolonarea, transmite valul corzii de siguranţă deţinuţilor,
aceştia urmând să se lege unul de celălalt, ca, eventual, cei căzuţi să fie târâţi sau ridicaţi de
cei care mai merg, ca cei smulşi de vârtej să nu poată fi rupţi cu totul de restul.
„Ţineţi-vă cu dinţii unii de alţii, dracilor, dacă nu vreţi să zdohniţi!”, ordonă acesta. El ştie:
cine se prăvăleşte în vijelie e rostogolit imediat pe suprafaţa îngheţată ca un târtan rotitor pe
omăt până dincolo de orizont, fără să mai poată fi recuperat.
De aceeaşi coardă, devenită comună, se prind şi militarii din escortă, care se lasă târâţi de
câinii-lupi: doar aceştia din urmă mai pot găsi drumul către penitenciar, cum sar peste troiene şi
fac cu piepturile lor pârtie prin zăpada care creşte de la un minut la altul.
Se întorc la penitenciar în pas alergător, împingându-se unul în altul, ca nişte vite mânate
spre abator.
Câinii, când latră, muşcă din zăpadă.
Ninsoarea biciuieşte. Gheaţa taie precum cuţitul. Crivăţul arde. În cazanul Gheenei e mai
suportabil decât aici.
Faţa ţi-i zgâriată toată. Fruntea-ţi sângerează. Ţepii de pe barbă, sprâncenele, genele au
promoroacă lungă, tot mai groasă, tot mai grea.
Lui Mihai Ulmu i se pare că are îmbrăcate pe piele mâneci de zăpadă, pantaloni de
zăpadă, maiou de zăpadă.
Ochii înţepaţi de firişoarele de sticlă nu mai văd.
Încotro, încotro, încotro?
Oriunde.
Iadul e pretutindeni. El e fără de margini.
Cine nu se mişcă, acela dispare. Dârdâitul de frig e şi el mişcare.
Gândirea este mişcare.
Fă efort să gândeşti, să-ţi aminteşti, să visezi, să deznădăjduieşti.
De altfel, mori. De altfel, îngheţi de tot. De altfel, dispari.
Orice lucru gândit, amintit, visat te ajută să nu cedezi.
Totul este acoperit de nea, totul e învăluit de vântoasă, totul e îngheţat de jur-împrejur,
până şi trecutul e îngheţat, până şi viitorul e cu țurțuri, tic-tac! şi clipele picură ca un uluc de
gheaţă; visuri, speranţe, amintiri, totul e cuprins de un ger aspru fără scăpare.
În iad nu clocotesc cazane.
În iad ninsoarea răbufneşte în rafale.
Cine a cunoscut Kolâma ştie cum arată iadul.
Diavolul nu te mai aşteaptă lângă cazanele cu foc, el te pândeşte în frig şi zăpadă. De
acolo te veghează şi moartea. Aşteaptă să te rupi de ceilalţi sau să faci un pas greşit, mai la
dreapta sau mai la stânga, ca să te ia în primire.
La Zarianka încă n-a fost uitată de tot întâmplarea cu o coloană de deţinuţi ridicată cu tot
cu câini şi soldaţi în cer de o furtună cumplită ca aceasta – din cele care dezrădăcinează păduri
purtându-le printre nori − şi dusă la câteva zeci de kilometri, unde acea hărmălaie a fost depusă
uşor pe un muncel, de unde a mers înapoi câteva zile.
În altă iarnă, un convoi asemănător – deţinuţi, gardieni, câini – care se întorcea de la tăiat
taiga peste râul îngheţat s-a prăbușit sub gheaţă, dispărând în adâncuri.
Trebuie să se ferească de vârtejurile de apă, care se aud cum urlă înfundat undeva
dedesubt, ca nişte fiare ţinute în cuşti: în dreptul acestora, de regulă, gheaţa e mai subţire şi
de multe ori camioanele sau tractoarele care-şi făceau drum dintr-un mal în celălalt pe pod de
gheaţă se surpau în adâncuri.
Cei din escortă au semnele lor şi cunosc cum să le evite. Ei ştiu că dacă un deţinut sau un
soldat calcă pe alături şi se prăbuşeşte în hăul rece care fierbe sub gheaţă, îi trage după el şi
pe ceilalţi, cu tot cu câini, soldaţi şi mitraliere.
Seamănă mai mult cu un şir de muribunzi care înaintează sprijiniţi cu capul unul în ceafa
celuilalt, străduindu-se să-şi târşâiască încălţămintea, să înainteze mai mult împingându-şi-o cu
tălpile aproape nedezlipite de gheaţa acoperită cu omăt, care pârâie ameninţător, gata să
cedeze din clipă în clipă sub greutatea coloanei.
Când ajung într-un anume loc, răsună comanda: „Culcaţi!” Asta înseamnă că se află
deasupra bulboanelor, a ochiurilor de apă, şi ei pot înainta doar târându-se pe burtă.
Aud vârtejurile bolborosind în afunduri, ca un iad care-i urmăreşte rostogolindu-se pe sub
ei.
Simţind primejdia, câinii lunecă pe suprafaţa îngheţată a apei agățându-se cu ghearele de
bucăţile de gheaţă ieşite din râul încremenit ca nişte gângănii pe o jiletcă.
Alături de Mihai se mişcă târând automatul greu din urma lui un soldat din escortă. E un
cunoscut de-al lui.
Într-o zi câţiva deţinuţi îl rugaseră pe acesta:
− Vorbeşte cu noi.
− Ce?
− Spune-ne ce ştii.
De la el Mihai şi alţi câţiva întemniţaţi aflaseră că începuse războiul, că în ţară e foamete,
că la Moscova zăpada e înaltă cât omul, că elemente criminale omoară nestingherit ziua în
amiaza mare, iar în aceste condiţii statul îşi ocroteşte cele mai luminate minţi prin închisori,
păzite bine, pentru ca nimeni să nu le pună în pericol vieţile.
Se împrieteniseră. Discutau cu el, când nu-i vedea nimeni. Când apărea vreun coleg de-al
acestuia, el începea să se răstească din senin la prizonierii săi:
−Închideţi-vă leoarbele. Conform regulamentului, unui temnicer i se interzice să discute cu
deţinuţii. Nu am dreptul să vă spun cât e ora, nici ce dată e azi, nici în ce an suntem. Gata!
Continuaţi-vă lucrul.
Era fiu de ţăran. Avea şi-un nume, dar, din motive de securitate, nu şi l-a spus niciodată.
Le-a vorbit într-o zi plin de necaz:
− Toţi suntem condamnaţi: şi voi, întemniţaţii, şi noi, temnicerii. Numai că voi sunteţi mai
norocoşi, voi scăpaţi mai curând. Peste 10-20-30 de ani unii dintre voi nu vor mai fi aici. Iar noi
vom fi şi peste 50. Şi rudele noastre, ca şi ale voastre, îşi amintesc de noi ca de nişte morţi.
Scrisorile pe care ni le-au trimis astă-toamnă vor sosi la noi abia la primăvară, când se vor
dezgheţa râurile.
E un om aproape bătrân: faţa îi este acoperită de riduri şi părul îi este alb, ca de zăpadă:
− Cine crede că am 30 de ani?!
Aşa Mihai a descoperit că temnicerii îmbătrânesc înainte de vreme.
Acum se târăşte şi dânsul
alături de ei.
Înaintează legaţi unul de altul – întemniţaţi şi temniceri – ca să nu-i ia vântoasa turbată.
Sunt anunţaţi că au parcurs cei câţiva kilometri de gheaţă şi că au ajuns pe mal.
Se ridică în picioare şi merg aplecaţi, înghesuiţi unul în celălalt, furtuna vrea să pătrundă
printre ei, dar dânşii se ţin grămadă, sunt ca un ghem parcă gata să se rostogolească dintr-o
clipă în alta cu tot cu soldaţi şi câini undeva după orizont, şi pe care – ei simt asta! – vijelia,
parcă jucându-se cu dânşii, din când în când îi ridică în aer deasupra troianului, aşezându-i uşor
ba mai la dreapta, ba mai la stânga drumului pe care au mers dimineaţă.
Dar aceşti călători prin domenii de-ale iadului ştiu să se ţină împreună şi să nu dea drumul
corzii de siguranță din mână.
Fulgii se aştern ca o perdea albă în faţa lui Ulmu, el mijeşte din când în când ochii către un
cer care nu mai există şi un drum care a dispărut sub nămeţi parcă pentru totdeauna. „Să nu
cad. Să nu îngheţ. Să nu mor. Să trăiesc”, îşi zice.
Merge pe bâjbâite, cu ochii închişi. Se teme să-i deschidă, ca să nu-l orbească vijelia. Se
orientează mai mult după pufoaica celui din faţă şi – ca şi cum ar vedea mai degrabă cu
urechile – după schelălăitul câinilor, care li se încâlcesc sub picioare. I se face milă de ei. Dar
lor – de el?! Probabil, da. Şi doar celor din comenduire, care şed acum cu toţii la căldurică, mai
puţin.
Înaintează greoi, ca orbii lui Brueghel, ore în şir pe un drum care nu mai are sfârşit, până
deţinuţii din fruntea coloanei se opresc într-un perete de sârmă. E lagărul lor. Salvarea lor.
Pace ţie, închisoare, o, tu, casă a noastră, anticameră a vieţii!
K0-666
Dostları ilə paylaş: |