Tema pentru acasa: roman

Adio, Zarianka!
„În fiecare lucru se află un prizonier.”
Rainer Maria Rilke
Mihai  Ulmu  a  revenit  însoţit  de  Mircea  la  Zarianka.  În  cimitirul  închisorii  pentru  femei  au
îngenuncheat la mormântul Mariei.
Aşa  Mircea  aflase  de  mama  lui.  Nişte  amintiri,  ca  de  dincolo  de  naştere,  îi  mai  păstrau
ceva din căldura, din respiraţia şi din duioşia ei.
Au stat mult acolo, până vârfurile pinilor au început să se clatine de un vânt cu stele.
Atunci  Mihai  Ulmu  a  pus  într-o  legăturică  pe  care  o  avea  cu  el  câţiva  pumni  de  ţărână  de
pe mormântul Mariei Răzeşu-Ulmu.
− O vom duce cu noi la Poiana, i-a zis el fiului său.
Se simţea bine alături de Mircea. Era ceva din Maria în felul lui de a fi, de a rosti cuvintele,
de a gesticula, de a păşi, de a clipi, de a surâde, chiar dacă abia învăţa să surâdă.
Ajunseră la închisoarea pentru bărbaţi când se întunecă de-a binelea.
Mircea rămăsese să-l aştepte în curte.
Penitenciarul  era  pustiu.  Dar  parcă  se  afla  mai  degrabă  în  aşteptarea  altor  deţinuţi.
Paznicii, bucătarii, personalul din deservire – derutaţi o vreme – reveniră. Avea fiecare dintre ei
copii,  familii  care  trebuia  întreţinute,  un  carnet  de  muncă,  un  sindicat  unde  să  se  afle  în
evidenţă…
Paznicul din camera de gardă se plictisea:
−  Ce  viaţă fierbea  aici  când  închisoarea  era  plină  cu  oameni,  îi  împărtăşi  el  visător  lui
Ulmu. Acum poate o fac muzeu. Şi de ce nu?! mă lasă tot pe mine paznic. Cine cunoaşte mai
bine care om de seamă şi în care dintre celule a stat? Aş face nişte excursii mamă-mamă!, c-
ar da buzna toată ţara, ba am aduce şi turişti de peste hotare, cu valuta lor forte, să vadă, că
avem ce le arăta! Avem cu ce ne mândri!
De la el află că barăcile erau pustii: stăpâni pe închisoare se făcuseră şobolanii, care până
atunci activară în ilegalitate, pe sub podele.
Tot  paznicul  îi  vorbi  despre  Nemunas,  după  care  guvernul  Lituaniei  a  trimis  un  elicopter
special, în care au încăput şi ceilalţi, vreo 50! de lituanieni din lagăr.
Îi  povesti  apoi  cu  savoare  cum  Kudreavţev  a  fost  prins  în  pădurea  din  preajmă  de  nişte
deţinuţi,  care  intenţionaseră  să-l  jupoaie  de  viu,  şi  l-au  imobilizat  pe-o  masă  din  cabinetul  său,
lipindu-i  gura  cu  fâşii  de  bandă  adezivă,  ca  să  nu  cânte  fără  să  se  mai  poată  opri
„Internaţionala”,  dar  pe  urmă  li  s-a  făcut  milă  şi-l  lăsară  în  pace,  concluzionând  că  fostul
comandant al penitenciarului e om mort, iar a jupui un mort înseamnă păcat de moarte, egal cu
cel al profanărilor de cadavre.
− Şi unde e Kudreavţev acum?
−  Aa!  Păi  a  fugit  în  Alaska.  Se  zice  că  a  trecut  dincolo,  prin  Bering,  cu  piroga  unor
contrabandişti eschimoşi sau cu un aisberg dus de curenţi, deşi unii adeveresc că ar fi traversat
strâmtoarea înot… Ce nu face frica din om?!… Dar cine ştie?!
Ulmu bătu la uşa biroului care aparţinuse cândva lui Kudreavţev.
− Intră! auzi pe cineva dinăuntru.

---

Deschise uşa, dar ochii nu puteau distinge prin întuneric.
− Este cineva aici? întrebă.
− Suntem noi, a răspuns o voce. Ce doriţi?
Păşi  pragul  şi  înaintă  în  încăpere,  după  ce  ochii  se  obişnuiră  un  pic,  văzu  la  masă  o
umbră?!  o  momâie?!  un  om?!  înconjurat  de  mape,  dosare,  file  aruncate  în  toate  părţile,  pe
podea, pe scaune, pe birou, de după care abia se mai vedea conţopistul ce scria ceva de zor.
− E mult de lucru, se scuză el. Şi n-avem nici lumină! După ce am rămas fără deţinuţi şi nu
mai putem plăti întreţinerea, ne-au deconectat de la reţea. Aşa că vedeţi şi dumneavoastră în
ce  condiţii  lucrăm  şi  zi,  şi  noapte.  Dacă  aţi  venit  după  adeverinţă  de  „liber”,  luaţi  un  formular
ştampilat şi completaţi-l singur.
− Aş mai vrea…
− Ce?
− Să iau cunoştinţă de dosarul meu.
− Nu se poate.
− De ce?
− Pentru că nu există. Noi completăm, dar de fapt alcătuim, doar dosarele celor morţi. Voi,
viii,  mai  aveţi  timp…  Majoritatea  dosarelor  conţin,  cel  mult,  o  filă-două,  din  care  nu  poţi  afla
prea bine ce a vrut să zică. Unii n-au nici atât. Acum dacă v-aş găsi dosarul, după ce-l veţi citi,
veţi fi obligat să scrieţi pe el: „Cu stimă”. Şi să vă puneţi semnătura. Nu ştiţi ce înseamnă „Cu
stimă”?!  Vă  spun.  Înseamnă  mulţumesc,  tovarăşe  temnicer,  că  n-ai  apăsat  pe  trăgaci  atunci
când  arma  îţi  era  încărcată  şi  eu  tocmai  mă  întâmplasem  să  fiu  înaintea  ta,  de  aceea  am  o
obligaţie sfântă: să uit cine ţinea arma şi cine era cel ochit. Altfel vârâm ţara într-un nou război
civil. Iar eu am fost trimis aici de la Moscova să mă îngrijesc de morţi. De ei e cel mai rău. Pe
ei  trebuie  să-i  scoatem  acum  din  infern.  Iar  pentru  asta  Scaraoţchi  urmează  să  aibă
documentele de reabilitare ale fiecăruia, că insul cutare sau cutare a fost pus la zid, aruncat în
copcile din râu, bătut în cuie ş.a.m.d., fără de vină. Iar acum: adio! îi zise conţopistul şi îi zâmbi
din întuneric:
− …şi să nu vă mai văd pe aici. Iar acum treceţi cu certificatul de „liber” pe la contabilitate.
Acolo,  o  bătrână  îi  povesti  despre  femeile  de  la  contabilitate  şi  cele  de  la  bucătărie  care
declanşaseră  o  campanie  pentru  depolitizarea  contabilităţii  şi  a  bucătăriei,  apoi  îl  informă  că
statul a fost foarte corect cu ei toţi şi le-a remunerat munca până în ultimul bănuţ. Doar că din
sumele  acumulate  de-a  lungul  anilor  au  fost  reţinute  cele  cheltuite  pentru  cazare,  hrană,
îmbrăcăminte,  încălţăminte,  baie,  spălătorie,  transport,  îngrijire  medicală,  încălzire,  pază,
escortă,  seminare,  plata  administraţiei,  întreţinerea  câinilor,  a  asistenţei  judiciare,  pentru
reparaţia clădirilor, a celulelor şi carcerelor şi încă atâtea altele. Unii dintre deţinuţii care stătură
mai mult prin infirmerie rămăseseră datori statului pentru serviciile prestate, iar lui Mihai Ulmu, îl
anunţă cu aplomb mătuşica, după ce lovi mai bine de un sfert de oră bilele de la abac una de
cealaltă, i se cuveneau şi ceva bani.
− Semnează aici, i-a zis până la urmă bătrânica, înmânându-i un șomoiog de ruble, nu prea
multe, dar suficiente ca să poată părăsi o dată pentru totdeauna acel loc blestemat şi să poată
ajunge, el şi băiatul lui, la Poiana.

---