Tema pentru acasa: roman



Yüklə 1,36 Mb.
Pdf görüntüsü
səhifə62/139
tarix01.01.2022
ölçüsü1,36 Mb.
#106818
1   ...   58   59   60   61   62   63   64   65   ...   139
Nicolae Dabija-Tema pentru acasa

Prima zi de libertate
„Să nu ai gând rău împotriva celor răi; ei vor cădea singuri, ca arborii care
cresc pe malul unui râu.”
Pañcatantra
Într-o dimineaţă, se treziră de prea multă linişte. Era de mult ora deşteptării, dar nimeni nu
bătu  cu  ranga  în  toaca  de  fier,  soldaţii  de  gardă  nu  veniră  să  descuie  uşile  barăcii,  să  strige
„Deşteptarea!” şi să-i îndemne pe deţinuţii de serviciu să scoată hârdaiele pline, iar pe ceilalţi −
să se alinieze pentru a se duce în sala de mese, iar de acolo – la şantiere sau în zona de lucru;
liniştea era desăvârșită: nu se auzea nimic, niciun zgomot cât de mic, ca în ajun de bătălie.
Coborâră  din  paturile  lor  neîncrezători,  fără  să  ştie  ce  se  întâmplă.  Uşa  de  la  intrare  era
deschisă. Ieşiră pe dată în curte.
Ieşi şi Mihai. Un bărbat între două vârste se apropie de el şi-l întrebă:
− Ei, tu, M1- 315? Cum te cheamă?
−  Ulmu.  Mihai  Ulmu,  zise  el  parcă  reconfirmându-şi  recuperarea  numelui,  de  care  fusese
privat atâţia ani.
− Dar pe tine?
− Aratunian! Aron Aratunian.
Şi-au  zâmbit  larg  unul  altuia  şi  şi-au  strâns  mâinile,  parcă  se  vedeau  atunci  pentru  prima
dată.
− Am vrut să-ţi spun că te-am admirat, ai fost unicul care ai evadat de două ori şi n-ai murit
niciodată.
− Mulţumesc.
Se întâmplase ceva şi nimeni dintre ei nu ştia ce.
Barăcile,  de  regulă  încuiate  pe  din  afară,  erau  acum  cu  zăvoarele  trase  şi  cu  lacătele
aruncate  la  întâmplare  pe  jos.  Uşile  de  la  celule,  de  la  carcere,  de  la  infirmerie,  de  la  multele
hardughii  erau  toate  descuiate.  Porţile  cele  mari  ale  închisorii  se  legănau  în  vânt,  desfăcute
vraişte.
Ca  şi  cum  administratorii  cu  tot  cu  gardieni  ieşiră  în  fugă,  fără  să  mai  aibă  timp  să  le
închidă la loc.
Reflectoarele  cu  lumini  orbitoare,  care  vegheau  în  nopţi  curtea  largă  a  închisorii,  mai
ardeau în plină zi, de parcă stăpânii lor le părăsiseră în grabă, la vreme de întuneric, uitând să
le stingă.
Santinelele  nu  se  mai  zăreau  nici  ele  în  foişoarele  de  lemn.  Soldaţii  din  escortă,  patrulele
de  dincolo  de  cordonul  de  sârmă  ghimpată,  paznicii  înarmaţi  erau  lipsă.  Un  felcer,  şi  el  dintre
deţinuţi,  înfăşurat  într-un  halat  care  fusese  cândva  alb,  dar  care  semăna  mai  degrabă  cu  o
haină  de  măcelar,  ieşi  din  infirmerie  şi  când  deţinuţii  îngrămădiţi  în  curtea  penitenciarului  îl
întrebară ce s-a întâmplat, el le-a spus:
− A murit Stalin… Azi-dimineaţă… La ora 3.00. Aşa că sunteţi liberi… Fiecare poate pleca
unde doreşte.
Libertatea  îi  îmbătă  pe  toţi  ca  o  şampanie,  făcându-i  pe  mulţi  să-şi  piardă  capul.  Foştii
condamnaţi  erau  cuprinşi  ca  de-o  nebunie.  Săreau  în  sus,  se  bucurau,  nu  le  venea  a  crede


ochilor. Dulăii, oamenii cu puşti încărcate, paznicii dispărură ca printr-o minune din preajma lor.
Să fie adevărat?! Sau visează?!
Când  aflară  vestea,  au  rupt  de  pe  căciuli,  de  pe  haine,  de  pe  pantaloni,  de  pe  cămăşi
numerele  blestemate,  făcând  un  foc  mare  în  mijlocul  curţii.  Unii  au  început  să  ţină  discursuri.
Jorj Odesa a ocupat biroul lui Kudreavţev, şi-a pus pază personală şi s-a declarat şef.
Imediat,  a  efectuat  un  tur  prin  penitenciar,  însoţit  de  o  întreagă  suită  şi,  ajungând  în  sala
de mese, a făcut un adevărat tărăboi când a aflat că micul dejun nu le va fi servit, din motiv că
bucătăresele o şterseseră şi ele împreună cu exponenţii vechii administraţii.
Cineva le vorbi de haitele de câini dresaţi care fură slobozite în taiga, şi acum, rămase fără
stăpân, se auzeau schelălăind descumpănit ici-colo pe văile şi munţii din preajmă.
Entuziasmul era de nedescris. Captivii de ieri ardeau de nerăbdare să ajungă la casele lor.
Unii porniră pe jos, pe de-a dreptul prin taiga sau de-a lungul căilor ferate, ca să ajungă hăt în
Estonia sau în Crimeea.
Mihai Ulmu se grăbi şi el să părăsească Zarianka.
Ieşi dincolo de porţi şi i se păru neobișnuit faptul că era fără escortă, că niciun lătrător nu
s-a  luat  pe  urmele  lui,  că  nu  auzea  obişnuitele  comenzi:  „Atenţiune!  Ţineţi  mâinile  la  spate.
Lăsați  vorba!  Nu  rămâneţi  de  coloană!  Ţineţi  cadenţa!  Cine  face  un  pas  spre  dreapta,  un  pas
spre stânga va fi împuşcat pe loc!”.
Acolo  îl  întâlni  pe  Mendelstam:  acesta  ca  şi  cum  ar  fi  ieşit  la  o  plimbare,  mergea  agale,
fluierând,  cu  mâinile  în  buzunare,  fără  niciun  fel  de  bagaj,  numai  că  el  păşea  într-o  direcţie
contrară celeia în care se îndreptau ceilalţi foşti deţinuţi.
− Încotro, meştere?! l-a întrebat Ulmu.
−  Spre  Pol.  De  mic  ardeam  de  nerăbdare  să  ajung  la  el.  Iar  acum  mă  aflu  atât  de
aproape, încât ar fi păcat să ratez o atare ocazie. Merg până dă frigul cel mare, de minus 60
⁰.
Iernez în „ciumul” unor iakuţi, iar la primăvară plec mai departe. Vreau să găsesc locul de unde
porneşte frigul în lume.
Apoi i-a zis visător:
−  Cât  mai  am  de  trăit,  vreau  să  călătoresc,  vreau  să  cunosc  lumea.  Ce  dar  minunat  e
viaţa. E păcat ca omul să nu înţeleagă acest lucru.
Surâzând, el a continuat:
− Iar tu fii tare! Noi, cei atât de pregătiţi pentru moarte, suntem atât de nepregătiţi pentru
viaţă. Dar libertatea – să fii atent! – ne poate strivi cel mai lesne pe noi, cei care am visat-o cel
mai mult.
S-au îmbrăţişat pentru ultima dată:
− Adio, prietene!
− Adio!
Era liber!
Liber.
Liber…
Nu crezuse nici el că generalisimul avea să moară vreodată.
Se simţea cumva nepregătit pentru viaţa lui nouă. Parcă pe cer lumina un alt soare. Ca şi


cum cel vechi se stinsese, şi un altul îi luase locul. Acesta depunea eforturi să alunge câlţii de
negură de pe bolţi şi frigul care se cuibărise în sufletele fiecăruia dintre ei.
El  trebuia  să  ajungă  acum  la  o  altă  închisoare.  Nu  ştia  dacă  vestea  despre  moartea
tovarăşului Stalin a ajuns şi la „Zarianka-6”. Maria… Spera… Ce mai spera?! O minune… S-ar
putea  să  o  mai  găsească  şi  împreună  să-l  caute  pe  Mircea,  băiatul  lor…  Mergea  aproape
alergând, ca în întâmpinarea unui viitor pentru care suferise suficient ca să-l merite.
În trei sferturi de oră ajunse la închisoarea de femei.
Aproape de poartă văzu mesteacănul din al cărui vârf el imitase cândva cocoşul-de-munte,
ca  să-l  poată  auzi  Maria.  Acum  mesteacănul  era  un  schelet:  un  fulger  lovi  în  el  mai  demult,
încenușându-l  din  creştet  până-n  pământ.  Se  apropie  de  el  şi-i  mângâie  coaja  jupuită  de  vânt.
Martor al fericirii lui. Îşi spuse în preajma acelui arbore trist că cele mai fericite clipe ale vieţii lui
s-au întâmplat între cele două închisori: „Zarianka-1” şi „Zarianka-6”, când reuşi să evadeze, ca
să fie cu Maria, Maria, Maria…
…Ce nume de munte sau de fluviu, sau de fulger în viaţa lui!
Era prima zi de libertate şi ar fi vrut să o împartă cu Maria.
Când împinse poarta de fier, ea se deschise singură, aproape să se prăvale.
În acea zi de 5 martie 1953 şi „Zarianka-6” lăsa impresia de lagăr părăsit.



Yüklə 1,36 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   58   59   60   61   62   63   64   65   ...   139




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin