Prima zi de libertate
„Să nu ai gând rău împotriva celor răi; ei vor cădea singuri, ca arborii care
cresc pe malul unui râu.”
Pañcatantra
Într-o dimineaţă, se treziră de prea multă linişte. Era de mult ora deşteptării, dar nimeni nu
bătu cu ranga în toaca de fier, soldaţii de gardă nu veniră să descuie uşile barăcii, să strige
„Deşteptarea!” şi să-i îndemne pe deţinuţii de serviciu să scoată hârdaiele pline, iar pe ceilalţi −
să se alinieze pentru a se duce în sala de mese, iar de acolo – la şantiere sau în zona de lucru;
liniştea era desăvârșită: nu se auzea nimic, niciun zgomot cât de mic, ca în ajun de bătălie.
Coborâră din paturile lor neîncrezători, fără să ştie ce se întâmplă. Uşa de la intrare era
deschisă. Ieşiră pe dată în curte.
Ieşi şi Mihai. Un bărbat între două vârste se apropie de el şi-l întrebă:
− Ei, tu, M1- 315? Cum te cheamă?
− Ulmu. Mihai Ulmu, zise el parcă reconfirmându-şi recuperarea numelui, de care fusese
privat atâţia ani.
− Dar pe tine?
− Aratunian! Aron Aratunian.
Şi-au zâmbit larg unul altuia şi şi-au strâns mâinile, parcă se vedeau atunci pentru prima
dată.
− Am vrut să-ţi spun că te-am admirat, ai fost unicul care ai evadat de două ori şi n-ai murit
niciodată.
− Mulţumesc.
Se întâmplase ceva şi nimeni dintre ei nu ştia ce.
Barăcile, de regulă încuiate pe din afară, erau acum cu zăvoarele trase şi cu lacătele
aruncate la întâmplare pe jos. Uşile de la celule, de la carcere, de la infirmerie, de la multele
hardughii erau toate descuiate. Porţile cele mari ale închisorii se legănau în vânt, desfăcute
vraişte.
Ca şi cum administratorii cu tot cu gardieni ieşiră în fugă, fără să mai aibă timp să le
închidă la loc.
Reflectoarele cu lumini orbitoare, care vegheau în nopţi curtea largă a închisorii, mai
ardeau în plină zi, de parcă stăpânii lor le părăsiseră în grabă, la vreme de întuneric, uitând să
le stingă.
Santinelele nu se mai zăreau nici ele în foişoarele de lemn. Soldaţii din escortă, patrulele
de dincolo de cordonul de sârmă ghimpată, paznicii înarmaţi erau lipsă. Un felcer, şi el dintre
deţinuţi, înfăşurat într-un halat care fusese cândva alb, dar care semăna mai degrabă cu o
haină de măcelar, ieşi din infirmerie şi când deţinuţii îngrămădiţi în curtea penitenciarului îl
întrebară ce s-a întâmplat, el le-a spus:
− A murit Stalin… Azi-dimineaţă… La ora 3.00. Aşa că sunteţi liberi… Fiecare poate pleca
unde doreşte.
Libertatea îi îmbătă pe toţi ca o şampanie, făcându-i pe mulţi să-şi piardă capul. Foştii
condamnaţi erau cuprinşi ca de-o nebunie. Săreau în sus, se bucurau, nu le venea a crede
ochilor. Dulăii, oamenii cu puşti încărcate, paznicii dispărură ca printr-o minune din preajma lor.
Să fie adevărat?! Sau visează?!
Când aflară vestea, au rupt de pe căciuli, de pe haine, de pe pantaloni, de pe cămăşi
numerele blestemate, făcând un foc mare în mijlocul curţii. Unii au început să ţină discursuri.
Jorj Odesa a ocupat biroul lui Kudreavţev, şi-a pus pază personală şi s-a declarat şef.
Imediat, a efectuat un tur prin penitenciar, însoţit de o întreagă suită şi, ajungând în sala
de mese, a făcut un adevărat tărăboi când a aflat că micul dejun nu le va fi servit, din motiv că
bucătăresele o şterseseră şi ele împreună cu exponenţii vechii administraţii.
Cineva le vorbi de haitele de câini dresaţi care fură slobozite în taiga, şi acum, rămase fără
stăpân, se auzeau schelălăind descumpănit ici-colo pe văile şi munţii din preajmă.
Entuziasmul era de nedescris. Captivii de ieri ardeau de nerăbdare să ajungă la casele lor.
Unii porniră pe jos, pe de-a dreptul prin taiga sau de-a lungul căilor ferate, ca să ajungă hăt în
Estonia sau în Crimeea.
Mihai Ulmu se grăbi şi el să părăsească Zarianka.
Ieşi dincolo de porţi şi i se păru neobișnuit faptul că era fără escortă, că niciun lătrător nu
s-a luat pe urmele lui, că nu auzea obişnuitele comenzi: „Atenţiune! Ţineţi mâinile la spate.
Lăsați vorba! Nu rămâneţi de coloană! Ţineţi cadenţa! Cine face un pas spre dreapta, un pas
spre stânga va fi împuşcat pe loc!”.
Acolo îl întâlni pe Mendelstam: acesta ca şi cum ar fi ieşit la o plimbare, mergea agale,
fluierând, cu mâinile în buzunare, fără niciun fel de bagaj, numai că el păşea într-o direcţie
contrară celeia în care se îndreptau ceilalţi foşti deţinuţi.
− Încotro, meştere?! l-a întrebat Ulmu.
− Spre Pol. De mic ardeam de nerăbdare să ajung la el. Iar acum mă aflu atât de
aproape, încât ar fi păcat să ratez o atare ocazie. Merg până dă frigul cel mare, de minus 60
⁰.
Iernez în „ciumul” unor iakuţi, iar la primăvară plec mai departe. Vreau să găsesc locul de unde
porneşte frigul în lume.
Apoi i-a zis visător:
− Cât mai am de trăit, vreau să călătoresc, vreau să cunosc lumea. Ce dar minunat e
viaţa. E păcat ca omul să nu înţeleagă acest lucru.
Surâzând, el a continuat:
− Iar tu fii tare! Noi, cei atât de pregătiţi pentru moarte, suntem atât de nepregătiţi pentru
viaţă. Dar libertatea – să fii atent! – ne poate strivi cel mai lesne pe noi, cei care am visat-o cel
mai mult.
S-au îmbrăţişat pentru ultima dată:
− Adio, prietene!
− Adio!
Era liber!
Liber.
Liber…
Nu crezuse nici el că generalisimul avea să moară vreodată.
Se simţea cumva nepregătit pentru viaţa lui nouă. Parcă pe cer lumina un alt soare. Ca şi
cum cel vechi se stinsese, şi un altul îi luase locul. Acesta depunea eforturi să alunge câlţii de
negură de pe bolţi şi frigul care se cuibărise în sufletele fiecăruia dintre ei.
El trebuia să ajungă acum la o altă închisoare. Nu ştia dacă vestea despre moartea
tovarăşului Stalin a ajuns şi la „Zarianka-6”. Maria… Spera… Ce mai spera?! O minune… S-ar
putea să o mai găsească şi împreună să-l caute pe Mircea, băiatul lor… Mergea aproape
alergând, ca în întâmpinarea unui viitor pentru care suferise suficient ca să-l merite.
În trei sferturi de oră ajunse la închisoarea de femei.
Aproape de poartă văzu mesteacănul din al cărui vârf el imitase cândva cocoşul-de-munte,
ca să-l poată auzi Maria. Acum mesteacănul era un schelet: un fulger lovi în el mai demult,
încenușându-l din creştet până-n pământ. Se apropie de el şi-i mângâie coaja jupuită de vânt.
Martor al fericirii lui. Îşi spuse în preajma acelui arbore trist că cele mai fericite clipe ale vieţii lui
s-au întâmplat între cele două închisori: „Zarianka-1” şi „Zarianka-6”, când reuşi să evadeze, ca
să fie cu Maria, Maria, Maria…
…Ce nume de munte sau de fluviu, sau de fulger în viaţa lui!
Era prima zi de libertate şi ar fi vrut să o împartă cu Maria.
Când împinse poarta de fier, ea se deschise singură, aproape să se prăvale.
În acea zi de 5 martie 1953 şi „Zarianka-6” lăsa impresia de lagăr părăsit.
|