Închisoarea de femei
„Oamenii nu sunt pedepsiţi pentru păcatele lor, ci de către ele.”
Elbert Hubbard
Închisoarea pentru femei părea şi ea pustie, ca fără de stăpân. Nu întâlni pe nimeni în
camera de gardă, în curte, la administraţie. Bătu la o uşă de fier ruginit, pe care scria: „Şefa
penitenciarului, tov. Skreab”, şi o deschise fără să mai aştepte să i se răspundă.
Şefa închisorii stătea la un birou metalic şi scria ceva.
Ulmu a pătruns pe uşă, dar, deşi aceasta a scârţâit îngrozitor din încheieturile neunse,
femeia nici gând să ridice capul din hârtii.
− Bună ziua!
Era surdă, probabil, pentru că răsfoia un registru, a notat ceva pe o filă, apoi a scos un
caiet pe care l-a frunzărit indiferentă înainte şi înapoi, ca un elev care nu ştie ce cuvânt caută
într-un dicţionar şi, după ce trecuseră alte minute în şir, Mihai repetă:
− Bună ziua! Eu…
− Închideţi uşa!
Încăperea îşi avea geamurile astupate cu obloane din plăci de fier, pereţii, ca şi uşa, ca şi
duşumeaua, ca şi tavanul, erau căptuşiţi cu foi de metal. Ca şi cum se aflau într-un seif. Un bec
palid ardea în incintă, deşi afară era zi albă. Camera rece, joasă, umedă şi neaerisită avea un
aer închis, stătut şi nesănătos. Chiar dacă Ulmu trăsese atent uşa după el, doamna Skreab îşi
reluă pe un ton poruncitor rugămintea:
− Închideţi uşa!
A subliniat, parcă s-ar fi temut să nu intre aerul proaspăt de afară: aer tare de cetini cu
lumina începutului de martie.
Apoi ridică ochii din mapele sale, privi spre uşă cu răceală şi zise:
− Mă scuzaţi! Aşezaţi-vă!
Era îmbrăcată într-o haină militară, croită special pentru femei, dar, ca şi cum ar fi fost
cusută la furie de cineva, emana şi ea supărare.
− Eu sunt… rosti Mihai, cu o voce îndepărtată, gata să se stingă, încât şi el abia-abia
dacă o auzi. Se opri, tuşi în pumn, apoi luă fraza de la capăt:
− Eu sunt soţul Mariei Răzeşu!
Femeia îl măsură cu privirea, atunci pentru prima oară, cu o privire de somnambul.
− Aşezaţi-vă! repetă dânsa, deşi Mihai şedea pe unul dintre scaunele metalice din
încăpere.
− Trăieşte? întrebă Ulmu gâtuit de emoţie.
Ea deveni atentă ca la un zgomot de paşi de pe scări, deschise un caiet de pe masă, în
care nu scria nimic, şi prinse să citească cu o voce gravă, de bariton răcit:
− Prezidiul Comitetului Central al PC (b) din toată Uniunea a decis ca optsprezece milioane
de deţinuţi să fie eliberaţi în cinstea Congresului ordinar al partidului...
Inima lui se izbi în piept ca un peşte de aţele unui năvod:
− Maria? Şi Maria Răzeşu? întrebă precipitat, cu o speranţă în voce Mihai Ulmu.
− Răzeşu?! Încercă ea parcă să şi-o amintească, apoi rosti repede:
− Maria Răzeşu a fost o lucrătoare bună.
− Trăieşte?!
− Pe ea au iubit-o toate deţinutele, până în ultima ei zi.
Mihai Ulmu avu impresia că umblă pe o gheaţă care pârâie. Se temu să mai întrebe ceva.
Femeia din faţa lui închise caietul, chipul i se însenină un pic, capul nu mai părea
disproporţionat şi palmele ei prinseră să şteargă precipitat luciul metalic al mesei.
− A fost împuşcată în timpul unei tentative de evadare. E ceea ce ştiu… Îmi pare rău să vă
aduc această veste…
Mihai avu impresia că-i vorbeşte o bucată de cremene care brusc a căpătat glas:
− Am cunoscut-o pe Maria Răzeşi şi vreau să vă spun că a fost o fiinţă ciudată. De la ea
au învăţat să zâmbească unele femei din lagărul nostru, care nu surâseră vreodată în viaţa lor.
Lui Mihai i-au crescut lacrimile ca nişte melci între gene, cădeau de sus, lăţindu-se peste
dosarele de pe marginea mesei.
La un moment dat femeia a prins să se răstească la el:
− Încetaţi! Că nu sunteţi muiere.
Mihai îşi şterse lacrimile şi i se adresă:
− Unde e mormântul ei?
− În cimitirul din spatele închisorii.
După o pauză Mihai mai întrebă:
− Unde e copilul?!
− Interesaţi-vă la Iasnoe. Când împlineau şase ani, erau repartizaţi pe la orfelinate. Poate
e la Nadrecinoe. Poate în altă parte. Uniunea Sovietică e mare.
Mihai se ridică să plece. Ajunse lângă uşă pe bâjbâite. Când apucă mânerul s-o deschidă,
şefa închisorii de femei îl strigă din urmă, cu ton milităresc:
− Cetăţene! Opriţi-vă!
Mihai se opri.
Ea căută ceva îndelung într-un dulap, scoase o mapă, o răsfoi, apoi vorbi:
− Să vă transmit lucrurile cetăţenei Răzeşu.
Căută în alt dulap, de unde scoase un plic, pe care i-l înmână.
„Lucrurile personale ale deţinutei nr. B2-033 (Răzeşu M.S.)”. Îl deschise tremurând.
În plic găsi o fotografie a clasei a douăsprezecea de la Liceul din Poiana, clasa lui şi a ei;
cărţulia cu versurile lui M. Eminescu şi inelul de iarbă din ziua nunţii lor din munţii cereşti de pe
Kolâma.
Mihai puse toate aceste lucruri la loc, închise plicul şi, când şefa se ridică să-şi ia rămas
bun, se înclină în faţa ei, amintindu-şi de-o veche formulă de politețe:
− Vă voi rămâne în veci îndatorat, stimată doamnă!
Ultimul cuvânt îl rosti apăsat, dând să plece.
− Vă mulţumesc, o, vă mulţumesc mult! bâigui şefa. Ochii ei i s-au părut brusc luminoşi.
− Pentru ce?! a devenit curios Mihai.
− Mie nu mi-a zis nimeni niciodată în această viaţă „doamnă”. Sunteţi primul.
− Cum se poate?!
− Da, deşi eu sunt încă domnişoară!
– O, nici nu mă îndoiesc.
– Sărut mâna, mai adăugă Mihai şi reveni ca să-i sărute braţul de fier, aşa i se păru lui
Ulmu, pe care ea i-l întinse galant. Apoi şefa îi zise:
− Căutaţi-vă copilul la Nadrecinoe. Cred că e la orfelinatul de acolo. Poate aveţi noroc.
Femeia în haine de soldat îl scrută cu o privire care încerca să-i câştige mai degrabă
duşmănia şi-i spuse ca o dezvinovățire:
− Eu n-am fost căsătorită niciodată. Ca şi majoritatea femeilor de aici. Eram numite
„călugăriţele lui Stalin”. Dar când mă gândesc că unele femei au evadat traversând râuri, sărind
de pe un sloi de gheaţă pe altul, ca să se întâlnească cu omul iubit sau când au trecut printre
gloanţe ca să-şi salveze copilul de tifosul mai tare ca fiinţa umană, îmi zic că, poate, am pierdut
în viaţă ceva esenţial, ce nu mi-a fost dat să cunosc şi să înţeleg. Dar destinul mi l-am ales eu
… Şi nu învinuiesc pe nimeni… De multe ori mă întrebam ce port în piept: o inimă sau un
ceasornic? Ce-mi curge prin vene: sânge sau oţel topit?! Şi dumneavoastră mi-aţi amintit azi că
sunt şi eu om, o „doamnă”, cum mi-aţi zis, şi nu un mecanism. Am fost toată viaţa militar până
în vârful unghiilor. Iar eu…, zise ea visătoare şi aproape şoptind, … sunt din nobili. Interpretam
„Lohengrin”, de Wagner în clasa a doua de pension. Toţi ai mei au fost împuşcaţi. Şi eu n-am
putut să aleg.
I se păru la un moment dat luminată de o rază de soare răzbită printre obloane.
Se despărţiră aproape prieteni.
− Sunteţi încă frumoasă, minţi Mihai, ca să-i mai facă o plăcere.
− O, zise ea, surâzând pentru prima dată (poate nu mai surâse tot din clasa a doua de
pension, se gândi Mihai), sunt plină de zbârcituri.
− Zbârciturile sufletului nu se văd, vru s-o consoleze Mihai.
− O, acelea-s şi mai multe. De asta sunt fericită, că nu se văd. Dacă s-ar vedea, ai privi în
altă parte sau ţi-ai acoperi ochii cu palmele, înspăimântat.
Mihai n-o contrazise, se înclină încă o dată şi-i spuse:
− Cu bine!
− Cu bine! rosti ea cu aceeaşi voce metalică de la început, care reveni şi al cărei ecou se
izbi reverberator de pereţii şi ei metalici.
Când ieşi în curte, soarele îl recunoscu uşor.
„Doamne…”, încercă Mihai să formuleze un gând de al său, dar îşi dădu seama că nici
chiar Dumnezeu nu poate modifica trecutul.
În cimitirul situat în spatele închisorii din mulţimea de scândurele o căută şi o găsi uşor pe
cea pe care era trecut un număr – „B2-033” −, care fusese alt nume, cel de la Zarianka, al
Mariei Răzeşu.
Stătu ziua întreagă în preajma mormântului ei. Găsi chiar la pictoriţa închisorii din secţia
cultural-educativă vopsea şi o toporişcă, cu ajutorul căreia ciopli o cruce, pe care a scris în
locul numărului un nume: „Maria Răzeşu”. În ultimul moment însă a făcut o completare: „Maria
Răzeşu-Ulmu”.
Puse pe mormânt ţărână îngheţată şi plantă lângă cruce un pui de mesteacăn.
A plâns fără lacrimi, trăind sentimentul când de prea multă durere lacrimile nu mai vor să
curgă.
Îngenunche lângă moviliţa de ţărână, zicând în gând: „O, moarte, hrăpăreaţo şi lacomo, de
ce nu m-ai cruţat măcar o singură dată?!”
|