Tema pentru acasa: roman

Ultimul vorbitor al limbii iugrine
„…ar trebui să li se interzică oamenilor vorbirea.”
Karl Kraus
Dar nu, şi nu, şi nu! Se sforţa să respire, se căznea să mănânce, îşi impunea să trăiască.
Ceea  ce-l  apăsa  după  moartea  Mariei,  când  aproape  că  se  sufoca  de  mulţimea  de
deţinuţi, era povara unei singurătăţi interioare.
Plutea undeva între a fi şi a părea că e.
Se ruga: „Sunt singur pe lume. Şi am nevoie de tine. Ajută-mă, Maria. Ajută-mă să trăiesc”.
Trebuia  să  facă  totul  ca  să  iasă  de  aici.  Acum  timpul  lui  nu  se  numea  decât  aşteptare.
Trebuie să-şi repartizeze forţele astfel încât să-i ajungă pentru toţi cei 240 de ani, la cât a fost
condamnat. El va supravieţui, şi-a promis. Va face totul pentru asta.
În  baracă,  avea  patul  lângă  Iuiun,  pe  care-l  auzea  mereu  mormăind,  şoptind,  cântând,
recitând,  plângând  sau  râzând  pe  înfundate.  De  mai  multe  ori  a  vrut  să-l  întrebe:  „Ce  vorbeşti
acolo, sub pernă sau când tragi pătura deasupra ta, de unul singur?”. Dar n-a îndrăznit.
Moşneagul era fără dinţi ca cei bolnavi de scorbut şi rostea molfăind cuvintele.
Cu toate că vorbea mereu, Iuiun nu comunica cu nimeni.
Era  cel  mai  ciudat  dintre  deţinuţii  politici.  Desena  mereu,  la  lumina  zilei  sau  la  cea  a
stelelor, fel de fel de cercuri, bețișoare, cifre tainice – cu degetul, cu mâna, cu aşchii de lemn –
în aer, pe ţărână, pe zăpadă, pe trunchiuri, pe pereţi, pe mese, iar când vorbea de unul singur,
concentrat  în  sine,  neobservând  pe  nimeni,  parcă  gemea,  parcă  se  ruga,  parcă  dansa,  parcă
ameninţa cerul, parcă descâlcea cântece.
Într-o  duminică,  Mihai  l-a  urmărit  mai  mult  timp
 
cum  a  umplut  cu  un  beţişor  câţiva  metri
pătraţi dintr-un colţ de curte cu diverse semne adâncite în zăpadă.
La început Iuiun s-a prefăcut că nu-l vede, apoi i-a spus, ca şi cum i-ar fi dezvăluit o mare
taină, că el are 200 de ani. Şi, pentru prima dată de când l-a cunoscut, Iuiun a ridicat ochii de la
runele sale şi i-a murmurat în şoaptă:
− Eu sunt ultimul vorbitor al limbii iugrine.
Aşa Mihai află de existenţa limbii iugrine. Această limbă era cea mai veche din Siberia. În
1407, când au trecut Uralii, exploratorii ruşi au zis acelor locuri Iugra.
Pe atunci toată Siberia de la Oceanul Îngheţat de Nord şi până la Pacific, vorbea iugrina.
Din  nefericire,  limba  pe  care  o  vorbise  Siberia  timp  de  cinci  mii  de  ani  nu  mai  rămăsese
decât cu un singur vorbitor. Şi el se numea Iuiun.
−  Sunt  obosit,  i-a  mai  spus  Iuiun.  Şi  aş  fi  murit  de  mult.  Toate  rudele  mele  mă  aşteaptă
dincolo.  Dar  mă  încăpăţânez  să  trăiesc.  Pentru  că  odată  cu  mine  vor  muri  şi  cuvintele  limbii
iugrine. N-am să pot muri, până nu voi avea cui le lăsa.
− Şi câţi ani mai aveţi de ispăşit?!
− S-or fi adunat în total încă vreo şapte sute…
I  s-au  tot  adăugat,  pentru  că  mâzgălea  pereţii  din  carceră,  pentru  că  bodogănea  mereu
ceva  într-o  limbă  neînţeleasă  (dacă-s  înjurături  la  adresa  conducătorilor  statului?!),  pentru  că
cioplea semne necunoscute pe arbori, pe stânci (mesaje cifrate pentru spioni?), şi tot aşa.

---

− Vorbesc mereu în limba iugrină, mă tem c-am s-o uit. Sunt unicul ei vorbitor din lume, îi
repeta el. Odată cu moartea mea va muri şi această limbă.
Iuiun fusese arestat pentru că nu împărtăşea, dar, fire naivă, nici nu înţelegea noul concept
lingvistic  care  susţinea  că  oamenii  pot  comunica  doar  cu  ajutorul  înjurăturilor  şi  că,  pentru  a
edifica cu succes societatea viitorului, toate limbile trebuie abandonate, afară de una. Dar nu se
spunea  care.  Când  Iuiun  a  priceput  că  aceea  nu  va  fi  iugrina,  s-a  supărat  şi  a  rostit  ceva  în
limba lui pe un ton ridicat.
I-au  dat  iniţial  25  de  ani,  cu  confiscarea  averii,  o  iurtă  zdrenţuită  de  viscole,  plină  cu
manuscrise iugrine, care au fost imediat arse, pentru că nimeni nu le putuse citi.
Mihai  Ulmu,  în  anii  de  studenţie,  se  înscrisese  la  un  curs  despre  meteoriţi,  pe  care-l
frecventase  un  an. Apoi  a  fost  preocupat  de  tot  felul  de  limbi  moarte:  aztecă,  greaca  veche,
ebraica, latina, sanscrita.
Iugrina lipsea dintre ele.
Într-o zi Mihai i s-a adresat lui Iuiun:
− Învăţătorule, vreau să pătrund şi eu limba iugrină.
Iuiun s-a bucurat nespus:
− Am să te învăţ s-o vorbeşti şi s-o scrii. Sunt dator s-o las cuiva, a rostit cu recunoştinţă
Iuiun.
Aşa Mihai Ulmu s-a apucat să studieze iugrina, o limbă paleosiberiană, una dintre cele mai
vechi din lume. Timp avea berechet, or, în cei 240 de ani de detenţie se putea învăţa chiar şi o
limbă atât de grea ca a lui Iuiun.
Iugrina avea o scriere pictografică foarte dezvoltată, care se citea de la stânga la dreapta,
de  la  dreapta  la  stânga,  de  sus  în  jos,  de  jos  în  sus,  după  caz.  Orientarea  anumitor  semne
indica sensul lecturii.
Poporul  lui  Iuiun  era  vechi,  el  descoperise  America,  trecând  prin  strâmtoarea  Bering  în
Alaska cu mii de ani înaintea lui Columb, întorcându-se de acolo şi cu hărți, dar acest popor era
şi atât de nou, încât multe lucruri încă nu reuşise să fie botezate, astfel că, pentru a numi unele
obiecte,  unelte,  mobile,  era  suficient  să  fie  arătate  cu  degetul.  Pronumele  demonstrative
„acesta”  şi  „acela”  cu  derivatele  lor  ocupă  un  sfert  din  vocabularul  unui  iugrin,  constată  Mihai
Ulmu.
Ea  cunoaşte  50  de  sinonime  pentru  ideea  de  „cer”,  alte  50  –  pentru  cea  de  „nor”.
„Ianakan” înseamnă peşte, focă, balenă, tot ce locuieşte în  apă,  accentul  pus  pe  prima  silabă
desemnând  peştele,  pe  a  doua  –  foca,  pe  a  treia  –  balena.  „Auuun”  înseamnă  urs,  lup,  vulpe,
viezure, râs, depinde de tonul cu care e rostit.
Lui Mihai i se păru ciudat faptul că acest bătrânel ţine minte atâtea amănunte.
În câteva rânduri i se păru chiar că el le născoceşte, în timp ce le aşterne pe zăpadă sau
pe nisip, ca pe nişte file de carte. Pe urmă însă descoperi că nu e vorba decât de o memorie
fenomenală.
Când i-a vorbit de asta, Iuiun i-a răspuns modest:
− Eu sunt cel ce sunt. O lume care pleacă. O lume care a şi murit.
Citea  prin  întuneric  şi  vedea  stelele  în  plină  zi.  Cunoştea,  fără  să  ridice  ochii  din  pământ,

---

deţinuţii după paşi şi fiecare pasăre ce trecea peste gardurile de sârmă ghimpată ale lagărului
– după fâlfâitul aripilor.
Scruta cerul şi putea să spună ce bucate le vor fi servite dimineaţa în sala de mese sau la
ce secundă din oră va începe să ningă.
Cum de a rămas doar el vorbitor de iugrină?!
− Mai erau câteva sute. Şi statul, ca să ne ajute să ne conservăm limba şi obiceiurile, ne-a
îmbarcat  acum  mai  bine  de-un  secol  pe  un  vas,  ca  să  ne  mute  pe  o  insulă  din  marea  Kara,
unde  am  locui  doar  noi  şi  n-am  fi  influenţaţi  de  alte  graiuri  şi  de  civilizaţie,  dar  nava  s-a
scufundat… Şi numai eu am supravieţuit, − spunea el ca o mustrare de conştiinţă.
Mihai  Ulmu  era  un  elev  bun.  În  nici  doi  ani  de  zile  reuşi  să  vorbească  şi  să  scrie  fluent  în
limba iugrină.
Acum  această  limbă,  cea  mai  veche  din  Siberia,  avea  doi  vorbitori  pe  tot  globul
pământesc.
Când  Mihai  înţelese  că  Iuiun  avea  200  de  ani  (deşi  bănuia  că  bătrânul  exagerează),  se
înspăimântă şi fu încercat de insomnii.
Începu  şi  el  ca  un  bezmetic  să  noteze  literele  alfabetului  lui  Iuiun  –  precum  şi  semne,
cuvinte,  fraze  –  pretutindeni,  pe  toate  lucrurile  de  care  se  atingea. Abia  acum  îşi  dădu  seama
de  responsabilitatea  enormă  care-i  reveni:  el  nu  avea  dreptul  să  uite  niciun  cuvânt,  nicio
intonaţie, niciun semn dintr-o limbă care devenise şi atât de a lui.
Într-o zi, când constată că Mihai cunoaşte destul de bine limba iugrinilor, Iuiun deveni vesel,
dar mirosea a mort. Seara, acesta i-a zis, obosit:
− Azi la 12.00 am întâlnire cu ai mei.
Mihai bâigui o întrebare:
− De ce la 12.00?
−  Pentru  că  e  ora  când  se  fac  şi  se  desfac  toate  pe  lumea  asta…  Dar  cred  că  şi  pe
cealaltă. Plec azi. Dar am o mare rugăminte: să nu pierzi ce ţi-am dat.
Mihai îşi dădu imediat seama că el vorbea de alfabet şi cuvinte.
Aici Iuiun desfăcu încet toate zdrenţele care stăteau claie peste grămadă îmbrăcate pe el,
vârî mâna adânc sub haine şi desfăcu nodurile unor aţe care-i înfăşurau corpul, apoi cu un gest
plin  de  evlavie  scoase  de  undeva  dedesubt  câteva  caiete  cu  coperte  soioase,  asudate  şi  cu
pojghiţe de sare pe ele:
−  Când  vei  ieşi  de  aici,  să  duci  aceste  caiete  cu  gramatica  limbii  iugrine  la Academia  de
Ştiinţe din Moscova şi să i le dai lui Dmitri Sergheevici Lihaciov. Acum stă şi el într-un lagăr. Dar
veţi ieşi în libertate în aceeaşi zi…
De cum se atinse de acele caiete, Mihai Ulmu simţi un fior care-i străbătu tot corpul.
În  aceeaşi  clipă,  când  se  despărți  de  terfeloagele  care-i  încălziră  trupul  în  zeci  de  ani  de
penitenţă,  ca  şi  cum  acestea  ar  fi  fost  chiar  sufletul  său  pe  care  şi-l  scoase  de  undeva  din
piept, Iuiun inspiră adânc parcă s-ar fi sufocat, iar capul îi căzu nefiresc pe pernă. Mihai voi să-l
sprijine, dar Iuiun era rece ca o bucată de lemn uitată în ger.
Era exact miezul nopţii.
−  A  murit  Iuiun!  şi-a  anunţat  cu  voce  stinsă  colegii  de  detenție,  care  după  o  zi  de  lucru

---

dormeau somn greu de piatră, Mihai Ulmu – unicul vorbitor de limba iugrină de pe glob.

---