La Institutul de Lingvistică
„Adevărul aşteaptă. Numai minciuna se grăbeşte.”
Alexandru Vlahuţă
Când ajunseră la Moscova, era într-un revărsat de zori.
Picăturile unei ploi căzură peste oraş ca un izvor de apă binefăcătoare, împrospătând
asfaltul.
− Hei, îl strigă un hamal. Vii de la Magadan, urcă cu tot cu bagaj şi copil să te plimb.
− Cum ai aflat de unde vin?!
− Voi ăştia de la Magadan vă cunoaşteţi dintr-o mie. Vă sunt scrise pe chip ca pe o filă de
carte toate viscolele prin care aţi trecut. Hă-hă-hă. Că şi eu tot de acolo m-am întors alaltăieri.
Şi acum îmi fac bani pentru bilet, să mă întorc la Samarkand.
Îşi strânseră mâinile ca doi vechi prieteni.
Când ieşi din gară, Mihai Ulmu descoperi pentru sine un lucru alarmant: în anii de detenţie
se obişnuise într-atât cu spaţiile mici, înguste, izolate, încât acum − când nimerise în acest oraş
cu pieţe imense, cu parcuri întinse, cu maidane fără de capăt – simţea că se sufocă. Aerul,
prea mult, parcă îl împiedica să respire.
Avea un sentiment straniu, ca şi cum ar fi fost alcătuit din doi oameni, nedespărţiţi, dintre
care unul mai e prizonier cu cătuşe la mâini şi la picioare, iar celălalt, omul liber, e
supraveghetorul acestuia.
Dar este oare acest „celălalt” om liber cu adevărat, de vreme ce este obligat să-l mai
însoţească mereu, pretutindeni pe cel dintâi?!
Aceste două persoane trăiau în el, tot mai greu de suportat.
Frigul rămăsese pentru totdeauna acolo, departe, în acele locuri în care-şi lăsase şi o
parte din viaţa sa. Şi deşi soarele frigea din înalt, lui Mihai Ulmu, dintr-odată, i se făcu frig. Nu
crezu niciodată că o porţiune din frigul de la Zarianka s-a aciuat în el, în sufletul lui, pe care va
trebui să-l mai poarte cu dânsul.
Lucrul cel mai important i s-a părut acum nu faptul că supravieţuise, că ieşise viu din infern,
ci acela că nu-şi pierduse, în condiţii de strivire a omului din om, sentimentul propriei demnităţi.
Şi atunci de ce nu se putea obişnui cu această nouă situaţie?! Tresărea ori de câte ori
vedea un miliţian, un bărbat în haine militare sau auzea pe cineva vorbind cu ton răstit.
Libertatea se învaţă greu, ca orice lucru de pe pământ, îşi zicea. Trebuie să se comporte
ca un om liber, să redevină ce-a fost înainte de-a fi ce este. Pentru asta avea nevoie de voinţă,
dar şi de timp.
Găsi uşor Institutul de Lingvistică.
Acolo întrebă de Dmitri Lihaciov.
− Îl aşteptăm şi noi, îi spuse cineva. A părăsit de câteva săptămâni închisoarea de la Inta.
E pe drum încă. Urmează să sosească în una din zilele apropiate. Despre ce doriţi să-i vorbiţi?
− Despre limba iugrină.
− O, o, despre cea mai veche limbă siberiană, vorbită pe continentul asiatic vreme de
aproape cinci milenii. Ultimul ei vorbitor a murit acum două sute de ani.
– Nu, ultimul iugrin a murit acum câteva luni la Zarianka, în temniţa de acolo. S-a numit
Iuiun. El m-a rugat să-i transmit savantului Lihaciov aceste caiete.
Mihai Ulmu a scos din geanta lui trei caiete slinoase, legate cu aţe, pe a căror copertă
scria cu creion chimic: „Gramatica limbii iugrine”.
Savantul le luă neîncrezător, le răsfoi o vreme atent, apoi ieşi pe coridoarele largi şi prinse
să strige din toţi bojocii: „S-a găsit limba iugrină! Am gramatica ei aici!”
Imediat din cabinetele alăturate ieşiră mai multe femei şi mai mulţi bărbaţi, care prinseră să
răsfoiască curioşi caietele, fiecare găsind de cuviinţă să ţină în mână acele terfeloage care,
ziceau ei, valorează cât greutatea lor în aur.
Entuziasmul acestora nu avea margini.
− De unde le aveţi? se interesară lucrătorii ştiinţifici. Cine vi le-a dat? Cum au ajuns
caietele la dumneavoastră? Ni le puteţi lăsa?
Ulmu le-a vorbit de profesorul său Iuiun, de obişnuinţa acestuia de a scrie cuvinte pe
zăpadă, pe ţărână, pe apă, de caietele pe care le purtase în detenţie pretutindeni cu el, de
faptul că în nopţile polare fără de margini acesta l-a învăţat şi pe dânsul, Mihai Ulmu, limba
iugrină.
− Dumneavoastră cunoaşteţi limba iugrină?, îl întrebară ei miraţi.
− Iuiun mi-a transmis toate cunoştinţele sale.
Institutul de Lingvistică organizase în ultimele decenii mai multe expediţii prin locurile unde
vieţuiseră acum câteva secole iugrinii, dar nu găsiră niciun manuscris, niciun monument care ar
fi vorbit de această limbă străveche şi nici măcar un singur vorbitor.
Lui Mihai Ulmu i s-a mai povestit că într-un cătun de iurte de lângă Marea Albă mai trăiesc
câţiva iugrini, dar care vorbesc ruseşte.
− O să-i învăţăm limba strămoşilor lor din aceste caiete, a spus plin de entuziasm Ojegov,
celebrul lingvist. E o descoperire epocală, care nu are egal. Iar dumneavoastră sunteţi, de fapt,
unicul vorbitor al acestei limbi.
Consiliul ştiinţific al Institutului de Lingvistică din URSS a decis atunci ad-hoc ca în zilele
verii care vine să organizeze câteva expediţii ştiinţifice la Poiana, o localitate europeană dintre
Nistru şi Prut, pentru cercetarea limbii iugrine, cea mai veche şi cea mai tristă limbă siberiană.
Profesorul Mihai Ulmu le-a promis distinşilor savanţi că le va sta la dispoziţie cu toate
cunoştinţele sale.
|