A doua evadare
„Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna…”
Iisus Hristos
Când iarna pare să plece şi zăpada e încă multă, orice pârtie e ca o ademenire la
evadare.
În pauzele pentru prânz, în zilele libere sau în timp ce îşi aşteaptă escorta, deţinuţii discută
cu voce tare despre evadări. Dar ştiu cu toţii: cu cât mai mult discută, cu atât şansele fiecăruia
de a „a face aripi” sunt mai scăzute. Nu există evadare perfectă, constată ei. Dar – de niciun
fel. Nu există evadare în genere.
Zarianka e o închisoare în închisoare. După gardurile ei, temniţa continuă. Pentru că
întregul arhipelag e o închisoare. Dincolo de zidurile înalte ale penitenciarelor începe un alt zid,
de ceaţă, de întuneric, de necunoscut, gros de sute de kilometri, care continuă până la Ocean.
Acesta e cel mai greu să-l străbaţi. Când cineva fuge din puşcărie, întregul ţinut stă la pândă.
Nicio tentativă de evadare nu reuşeşte. Şi totuşi, în primăvară ele se întâmplă aproape
săptămânal. Când aud de următoarea, deţinuţii se bucură: „Poate asta se va încununa cu
succes”. Iar dacă ea izbuteşte măcar parţial, sunt mândri că, iată, unul dintre ai lor i-a dus de
nas pe „copoi”.
Evadatul e comparat de către gardieni cu un peşte care sare singur în cârlig.
Nimeni nu ştie unde stau de pândă mitralierele. Nici unde aşteaptă ascunşi vânătorii de
oameni. Nici unde sunt instalate capcanele pentru fiare sălbatice, aşezate în drumul fugarilor.
Nici unde încep câmpurile de mine, de care povestesc deţinuţii că sunt pline locurile în
apropiere de Ocean.
Şi, cu toate astea, evadările nu încetează.
− Cine doreşte să moară imediat, numai acela o şterge dintre noi, ameninţă Kudreavţev.
Şeful penitenciarului le cuvântase, visător, în una dintre dimineţi, deţinuţilor înainte ca
aceştia să pornească la muncă:
− Nădăjduiesc să vă schimb mentalităţile într-atât, încât să ajungeţi într-o zi să nu vă
străjuiască nimeni şi nici unul dintre voi să nu-şi ia catrafusele. Dar până veţi avea această
conştiinţă mai este mult, bă, dobitoacelor!
Aşa se adresează el savanţilor, scriitorilor, preoţilor, artiştilor din subordinea sa,
atenţionându-i:
− Şi vârâţi-vă în cap, n-o să puteţi fugi de mine nicăieri. Eu sunt pretutindeni.
În primăvara trecută evadaseră zece japonezi, care, după ce au orbecăit câteva luni prin
taiga, s-au întors la Zarianka: flămânzi, rufoşi şi îngheţaţi, au bătut în poarta închisorii, rugând
să fie primiţi înapoi.
Se rătăciseră şi făcură de vreo zece ori înconjurul locului lor de detenţie, după care au
hotărât să se predea.
Neamţul Klaus Miller evadase împreună cu alţi ortaci, dar după câteva ore de libertate s-a
întors la locul de detenţie, pentru că, în grabă, îşi uitase ochelarii, iar el, având un grad înalt de
miopie, se lovea de fiecare copăcel şi cădea în fiecare groapă pe care taigaua le aşezase în
calea lui.
Ivan Dub a evadat de două ori. Dar a fost prins de trei ori. Ultima dată se pitise într-o cisternă
şi când şoferul se opri la poarta închisorii, câinii-lupi prinseră să zgârie şi să muşte înnebuniţi
cauciucurile autocisternei. A fost scos dintre fecale şi spălat cu furtunul pe un ger cumplit, în
timp ce apa îngheţa pe el, împodobindu-l cu ţurţuri puturoşi de jur-împrejur.
Cei mai mari vrăjmaşi ai neamului omenesc sunt câinii, crede Dub. Aceştia, când iau urmele
unui evadat, se joacă cu el, parcă ar pândi un iepure. Cu cât îl chinuie mai mult, cu atât mârâitul
pe care-l emit ei e mai de plăcere. Nu dau nicicând peste fugar dintr-odată. Lor le place
vânătoarea. Vânătoarea de oameni are pentru câinii dresaţi un farmec aparte. Când simt gustul
sângelui, nu-i mai poate opri nici Dumnezeu, poate doar soldatul care-i ţine de curea. Dacă are
putere suficientă în muşchi, desigur. Şi bunăvoință.
Câinii simt omul şi-n gaură de bursuc. În una dintre acestea îşi dăduse drumul cu capul în
jos la prima lui evadare Dub. De acolo potăile l-au tras de aţele bocancilor afară.
A doua oară tot javrele l-au găsit.
− M-am pus de pândă după un arbore să-i văd venind. Când unul a ajuns în dreptul meu,
m-am prăbuşit ca un mal peste el şi aveam să-i rup cu dinţii beregata, dacă nu tăbărau celelalte
potăi să-l scoată. Eram de-o mie de ori mai înrăit ca ele.
Zice şi le arată acelora care visează să scape din acest infern cicatricele de pe ceafă, de
pe spate, de pe braţe.
Dar el tot nu se lasă.
Dub îşi explică scrânteala astfel:
− Dincolo de aceste ziduri omul are de ales între viaţă și moarte, iar aici are de ales între
două morţi.
Tot lagărul ştie că Mihai Ulmu se pregăteşte de evadare.
„Mai bine schimbaţi-mi bocancii că mă rod”, se roagă el celora de la resurse, ca
pregătindu-se de drum lung.
„Să nu-ţi ia câinii mirosul, ai, cu bocanci noi?! Las’că ştim noi.”
Într-o marţi Ulmu s-a ras cu o aşchie de sticlă, s-a îmbăiat, s-a făcut frumos. Semn că se
pregăteşte iarăşi de evadare, şi-au zis cei din escortă. Şi s-au dat mai aproape de el. „Unde
dracu’ ai să fugi?!”− i-a zis atunci un sergent blond-blond cu trăsături de chinez. „Când toată
taigaua e semănată cu capcane pentru voi, ăşti deştepţi?!”
„Eu oricum fug, să ştiţi”− îi întărâtă el.
„Dacă faci un pas spre stânga, un pas spre dreapta, trag fără somaţie”, îl ameninţă
chinezul cu ochi albaştri.
„Eu trebuie să ies de aici, le spune el tuturor. Soţia mea urmează să nască. Doresc ca
pruncul nostru să vină pe lume liber.”
Se află printre ei şi „ciripitori” care raportează pe dată administraţiei.
Kudreavţev într-o dimineaţă a prins să ţipe faţă de toţi deţinuţii:
− Deţinut M1-315! Tu eşti mai nebun decât toţi nebunii. Ţine minte! N-am să-ţi permit să
evadezi nici din tine însuţi, cu atât mai mult din temniţa noastră. Din ea nu se poate evada decât
prin moarte. Să nu îndrăzneşti, auzi?!
La dejun vecinul de pat Iuiun nu şi-a mâncat coaja de pâine. În timp ce lucrau în zonă, s-a
apropiat de Mihai şi i-a pus-o pe furiş în mână, învelită într-o bucăţică de cârpă, zicându-i ca o
scuză în şoaptă:
− Mai mult nu te pot ajuta!
Mihai i-a zâmbit recunoscător şi a luat pâinea. Ea valora în acele clipe cât greutatea ei în
aur.
Părintele Florenski îi ajută să împingă roaba la deal:
− Păstrează-ţi forţele, o să ai nevoie de ele.
Şi, totuşi, Mihai Ulmu a evadat! Elaborase câteva planuri, dar trebui să renunţe la ele,
pentru că, se pare, însuşi Dumnezeu fu cel care-i pregăti minuţios evadarea.
Lucrau în taiga la tăiat pini, când cerul s-a făcut negru într-o clipită şi lumina zilei a dispărut
brusc. Ploaia a început să se reverse cu grindina cât oul de pasăre. Trăsnetele au prins să
cadă ucigaşe, despicând unul după altul arborii din preajmă. Era ca şi cum se prăvălea muntele
peste ei, cu tot cu pietre şi trunchiuri. De jur-împrejurul lor nu vedeau decât lumini iuţi care se
scurgeau în pământ, străpungând, ca nişte sârme înroşite în foc, piatra ce scotea scântei. De
ce ploua cu fulgere tocmai pe acel loc Mihai avea s-o afle mult mai târziu: muntele pe care-l
despădureau era de fier. Urma să fie deschisă o mină nouă chiar în zilele acelei veri. Deasupra
lor bolta bubuia ca dintr-o mie de tobe, pădurea luă foc. Un vânt puternic frângea arborii de la
mijloc, prăvălindu-i peste oamenii care se nimeriseră în miezul acelei stihii.
Fulgerele repezi loveau cu zgomote infernale, despicând pietrele chiar alături de ei.
Mihai se prăbuşi şi el la pământ, urmărind câteva clipite acest spectacol al fricii, în care
câinii schelălăiau neputincioşi, încâlcindu-şi legătorile printre picioarele gardienilor pe care-i
doborau la pământ sau îi târau speriaţi prin taiga.
Nişte zăvozi se rupseră din lese, dispărând în valea cu miros de pucioasă; dar, ca într-o
vânătoare cerească, câteva fulgere îi ajunseră din urmă, nimerindu-i în plin.
Deţinuţii, gardienii s-au aruncat cu toţii la pământ. În noroi, în apă, în frunzişul putred,
acoperindu-şi capetele cu braţele.
Mihai se aplecă şi porni să alerge către vârful muntelui, în întâmpinarea fulgerelor.
Acestea sfârâiau în iarba udă şi pălălăiau în despicături de arbori bătrâni. Pe ici-colo
flăcările dansau, ieşind din pământ, ca nişte limbi ale iadului. Aerul mirosea a ars. Cerul fumega
printre şuvoaiele de ploaie.
Mihai trecu de partea opusă a muntelui, alergând printre fulgere, către albia unui râu umflat
de spume.
Ploaia mai continuă o vreme, până urmele lui se pierdură de tot, prin alte văi, în alţi munţi.
Era ora amiezii. Gardienii îi vor constata lipsa abia la apelul de seară.
Atunci însă Mihai Ulmu avea să fie departe.
|