„Doamne, iartă-mi greşelile
pe care nu le cunosc…”
Dresda mai mult tace.
Din când în când, câte un oftat scurt anunţă locul unde se află.
Aşteaptă să se întoarcă îndărăt. În satul acela părăsit, în care n-a mai rămas niciun suflet
şi în care el va fi unicul şi cel mai lipsit de griji locuitor.
Şagov
Şagov e pictor. Se rugase adeseori de şefii penitenciarului:
− Permiteţi-mi să pictez, că eu, dacă n-am să pictez, simt că am să mor. Vă rog… Vă
implor…
Dar cei de la comenduire sunt surzi.
Şi atunci el desenează compoziţii cu încălţările pe zăpadă, cu beschia pe trunchiuri sau cu
teul pe pardoseala de ciment a barăcii, dar cel mai mult pictează cu mâna în aer peisaje,
portrete, crochiuri.
− Voi expune cândva acest tablou la Galeria Tretiakov, le spune el visător colegilor de
detenţie, când îl surprind pipăind aerul din preajma sa.
− Am terminat ieri cel mai important tablou al vieţii mele, la care am lucrat şase luni de zile,
rosteşte el triumfător şi se mişcă prin baracă atent, ca şi cum aceasta e plină de reprezentări
plastice de-ale sale, iar lui îi rămâne tot mai puţin loc pentru a se putea deplasa printre ele, fără
să le atingă.
− Vă place?! întreba el ba de unul, ba de altul, ca şi cum are nişte pânze adevărate în
faţă, făcând din când în când câţiva paşi în urmă ca pentru a căpăta perspectivă.
Dar tablourile lui, genialele pânze de la Kolâma ale genialului Şagov, nu le vede decât el.
Şi Mihai dă afirmativ din cap, ca şi cum desluşeşte acele lucrări monumentale, cele mai
frumoase pe care a putut să le dea vreodată omenirii un artist plastic.
Hudici
Hudici are 10 ani. Aşa cel puţin afirmă el. E un copil. Dar face planul deopotrivă cu cei
mari. Are doi ochi verzi ca frunza de nuc şi un chip smead ca al luminii din baracă.
Hudici a pus în pericol viaţa tovarăşului Beria.
− Eram la proces, tata era judecător, iar mama – procuror, fraţii şi surorile – martori, şi eu
– cel acuzat. „Inculpat, mă întreabă judecătorul, de ce n-ai dat mâncare la timp la orătănii, de-
au ieşit din ogradă în căutare de grăunţe şi, în loc să se lase călcate obedient de limuzina
tovarăşului Beria, au semănat panică, derutând şoferul, care s-a ferit omenos, smulgând din
pari un sfert din gardul vecinului, ca să-l târască pe botul maşinii până hăt în mijlocul centrului
raional, primejduind viaţa tovarăşului Beria, lucru pentru care meriţi să mori!” „Da, da, da!”,
vociferau procurorii şi martorii.
Aşa a ajuns la Zarianka, pentru toată cealaltă parte a vieţii sale, Hudici, care are în felul lui
copilăresc de a fi ceva din tristeţea soarelui de afară.
Galin
În cufărul cu cărţi al eserei Fanny Kaplan, care a împuşcat în Lenin, a fost găsită povestea
„Motanul încălţat”, de Jukovski.
În biblioteca teroristului Leonid Nikolaev, care l-a asasinat banditeşte pe Kirov, a fost
găsită lucrarea „Motanul încălţat” de Jukovski.
În casa lui Leonid Kanneghiser, anarhistul care a tras în Uriţki, a fost găsită scrierea
„Motanul încălţat”, de Jukovski.
Imediat au fost arestaţi toţi cei la care a fost găsită această carte. Au fost umplute cu ei
câteva lagăre.
Acesta era motivul pentru care se afla Galin la Zarianka.
El era unul dintre cei 200 000 de posesori ai acestui volum.
Iar autorul? Acestuia îi mersese, el murise cu 65 de ani mai înainte de a începe revoluţia
noastră.
Nekrasov
Nekrasov mai fusese închis. La Saratov. Acolo se aflase într-o temniţă strâmtă, în care
deţinuţii stăteau ca sardelele în cutie, unde se sufoca. „Nu-mi ajungea aer”, îşi aminteşte el.
Şi i-a scris lui I.V. Stalin: „Vreau o temniţă mai mare”.
Înduioşat, acesta l-a eliberat.
Astfel întemniţatul a ajuns în „temniţa cea mare”, care se numea URSS şi se întindea dintr-
o graniţă a ei în cealaltă.
Într-o anumită privinţă temniţa cea mare era mai grea decât temniţele mici. Or, între
zidurile închisorilor propriu-zise oamenii se bucurau de oricare libertate. În primul rând, cea de
gândire. Aici ei nu mai puteau fi condamnaţi pentru că gândeau aşa cum gândeau. Pe când în
temniţa cea mare – da.
Şi atunci el a rugat să fie trimis înapoi…
Stephan
Stephan a fost ilegalist. Când conspiratorii, între care se afla şi un surdomut, au fost prinşi,
cel care a trădat a fost surdomutul.
Lott
Râsul lui Lott seamănă cu un foşnet de frunze uscate.
Lott, fost negustor, face comerţ cu vorbe:
− Cât îmi daţi că o să fie beznă la noapte şi la vară cald?!
Dar nimeni nu-i oferă nimic. Nici măcar astă certitudine.
Aceasta e lumea de la Zarianka.
Felurită. Ciudată. Amară. Voioasă. Deznădăjduită. Pasionată. Ridicolă. Necăjită.
Zâmbitoare. Tristă. Zgomotoasă. Indiferentă. Nerăbdătoare. Tăcută. Vorbăreaţă.
Aşa cum e şi lumea întreagă, căreia Dumnezeu i-a lăsat spre moştenire Pământul cu toate
ale lui, să-l semene cu nădejdi, să se bucure că-l are sub tălpi şi să-l poată stăpâni ca pe o
binecuvântare în vecii vecilor.
|