Viaţa secretă a plantelor



Yüklə 1,55 Mb.
səhifə17/36
tarix25.10.2017
ölçüsü1,55 Mb.
#12924
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   36
Partea a patra

COPII AI PĂMÂNTULUI
13. PĂMÂNTUL, SUPORT AL VIEŢII
În zilele noastre, perspectiva unor câştiguri rapide şi substanţiale îi împinge pe fermierii din întreaga lume la folosirea mai curând a îngrăşămintelor chimice decât a celor naturale, în scopul de a sili pământul să dea randamentul maxim. În loc să cruţe echilibrul natural al solului şi să coopereze cu natura, omul încearcă mai curând să o supună, căutând rezultatul imediat şi rentabilitatea cât mai ridicată. Iată un exemplu ales la întâmplare, dintre mii şi mii: cazul micii aşezări agricole Decatur, din Illinois, în miezul „brâului de porumb" al Statelor Unite. Vara lui 1966 se apropie de sfârşit şi, sub căldura umedă şi lipicioadă, care literalmente sufocă, lanurile de porumb gem de bogăţia recoltei, care se anunţă magnifică, de cel puţin nouă mii de kilograme la hectar. În ultimii douăzeci de ani, fermierii ajunseseră la producţii practic duble, folosind îngrăşăminte azotoase pe care le vărsau cu nemiluita pe câmp, fără să aibă habar de pericolul la care se expuneau.

În primăvara următoare, unul din cei şapte mii opt sute de locuitori din Decatur, un om care trăia, indirect, din producţia de porumb a concetăţenilor săi, a observat că apa de la robinetul de la el din bucătărie avea un gust ciudat. Cum apa din reţea provenea din lacul Decatur, omul luă o probă şi o duse la un laborator al Departamentului sănătăţii, pentru analiză. Rezultatele stârniră o adevărată panică: concentraţia de nitraţi din apă depăşea cu mult nivelul de pericol, apropiindu-se de cota mortală. Aceste substanţe nu sunt propriu-zis periculoase pentru om sau pentru animale, dar ajunse în intestin sunt imediat transformate de bacteriile de aici, care le asociază cu hemoglobina într-un proces chimic din care rezultă methemoglobina, substanţă ce împiedică antrenarea normală a oxigenului în circuitul sangvin. Boala astfel rezultată, methemoglobinemia, provoacă asfixierea organismului şi este mortală, cei mai expuşi fiind copiii mici la care flora intestinală este mai bogată şi mai activă decât la adulţi.

Într-un ziar local a apărut un articol care sugera posibilitatea ca această concentraţie atât de ridicată din apa curentă să se datoreze îngrăşămintelor chimice folosite în exces pe câmpurile din jurul lacului Decatur. Articolul zgudui nu numai populaţia micii aşezări, ci întregul „brâu de porumb" al Americii, întrucât toţi fermierii foloseau din abundenţă îngrăşăminte chimice, acestea fiind mijlocul cel mai puţin costisitor şi, prin asta, singurul în stare să asigure terenurilor lor un randament suficient de ridicat pentru ca această cultură să fie rentabilă. Porumbul este unul din marii consumatori de azot, pe care în mod normal îl găseşte în humusul din sol. În timpurile străvechi, pe când omul nu începuse încă să are şi să semene, acest humus se producea prin descompunerea vegetalelor moarte, a dejecţiilor animalelor şi, mai rar, a cadavrelor diferitelor vieţuitoare. Când a început să cultive pământul, omul a ajuns cu timpul să-l şi îngraşe, folosind acum intens dejecţiile animale, paiele şi alte resturi care intră în alcătuirea gunoiului de grajd. În Extremul Orient excrementele umane sunt folosite cu neînchipuită grijă la fertilizarea pământului, nefiind aruncate ca în alte ţări prin râpe care, la rândul lor, îşi duc conţinutul în râuri datorită torenţilor ce se formează în urma ploilor.

Ca să ne referim numai la un exemplu de risipă nebunească din societatea urbană modernă, să amintim de existenţa unei surse uriaşe de îngrăşăminte naturale la Sioux City, statul Iowa. Aici, pe o câmpie întinsă, a funcţionat timp de o jumătate de secol o uriaşă îngrăşătorie de vite, care în final erau tăiate, tranşate şi trimise în vagoane frigorifice la măcelării de pe tot cuprinsul Statelor Unite. De-a lungul atâtor decenii, aici s-au adunat munţi de bălegar, care ridică acum probleme insolubile edililor oraşului, deşi ar putea fi transportate fără dificultăţi şi împrăştiate pe câmpuri cu un minimum de cheltuială şi cu un randament pe care nu mai e cazul să-l amintim noi. Dar asta numai dacă ar exista cineva interesat de păstrarea sănătăţii solului. Fiindcă, luându-ne după spusele doctorului T.C. Byerly, directorul programului de distrugere a deşeurilor din Ministerul agriculturii al SUA, munţii de îngrăşământ natural de la Sioux City nu reprezintă un caz izolat: în America, dejecţiile datorate creşterii animalelor au egalat prin anul 1970 pe cele produse de întreaga populaţie, anticipându-se o triplare a lor în preajma sfârşitului acestui mileniu.

Numai că, în loc să folosească acest îngrăşământ natural sănătos şi nepoluant, fermierii s-au orientat spre folosirea produselor azotoase artificiale. În Illinois, de exemplu, de la un consum de o mie de tone in 1945, s-a ajuns în 1966 la circa cinci sute de mii de tone, de atunci încoace folosirea acestor îngrăşăminte crescând vertiginos. Şi, cum cantităţile folosite depăşesc cu mult nevoile reale ale porumbului, surplusul se revarsă şiroaie în râurile din partea locului sau, cum s-a întâmplat şi se întâmplă în continuare la Decatur, direct în paharele locuitorilor. Un studiu al unor suprafeţe vaste de teren cuprinzând numeroase ferme din aproape întregul Middle West, a arătat că lanurile de porumb sunt suprasaturate cu azot într-o asemenea măsură încât glotenul nu se mai poate transforma în vitamina A iar porumbul, ca plantă furajeră, este deficitar în vitaminele D şi E. Aceasta face ca vitele nu numai să piardă serios în greutate, dar şi să se reproducă într-un mod cu totul nesatisfăcător, ceea ce pentru fermieri înseamnă pierderi considerabile. Anumite varietăţi de porumb, însilozate cu respectarea tuturor regulilor stabilite, au provocat explozii datorită imensei cantităţi de azot pe care o degajau, iar din ele se scurgea un lichid care provoca moartea oricărei vaci, raţe sau găini care gusta din el. Şi chiar dacă nu se ajungea la explozii, azotul emanat din porumb se transforma rapid în protoxid de azot, aflat în cantităţi suficiente pentru a ucide orice om care s-ar fi întâmplat să inhaleze accidental acest gaz extrem de toxic.

Când aceste lucruri ajunseră la cunoştinţa marelui public, regiunea Illinois şi cele din jur, unde cultura porumbului este principalul mijloc de subzistenţă al mai tuturor fermierilor, se transformară în teatrul unor dispute dintre cele mai aprige ce se adăugară furtunilor ce zguduiau fără încetare lumea ştiinţifică americană. La reuniunea anuală a Asociaţiei americane pentru progresul ştiinţei din 1970, doctorul Barry Commoner, eminent biolog şi sociolog şi autor al mai multor lucrări de înaltă ţinută, director al Centrului pentru biologia condiţiilor naturale de pe lângă Universitatea Washington din Saint-Louis, statul Missouri, a prezentat o comunicare profetică legată de raportul între îngrăşămintele azotoase şi concentraţia de nitraţi din apele din Midwest, comunicare primită cu ostilitate de o serie de participanţi. La două săptămâni după aceasta, un vicepreşedinte al Asociaţiei naţionale pentru culturi, grupare constituită pentru protejarea intereselor industriei americane de îngrăşăminte chimice şi dispunând de un capital de două miliarde de dolari, adresă câte o copie după comunicarea lui Commoner pedagogilor ataşaţi pe lângă nouă universităţi dintre cele mai importante din Statele Unite, cerându-le să combată opiniile expuse în ea. Bineînţeles că toţi aceşti oameni, care aproape pe întreg parcursul carierei lor se străduiseră fără încetare să-i determine pe fermieri să folosească îngrăşămintele chimice ca unic mijloc de a obţine recolte îmbelşugate, se arătară imediat iritaţi de afirmaţiile făcute de Commoner, împotriva căruia porniră atacuri înverşunate ce însemnau în acelaşi timp apărarea numitei asociaţii pentru culturi ca şi a propriilor lor interese.

Singura personalitate care nu s-a dat în lături să împărtăşească vederile lui Barry Commoner a fost colegul său, dr. Daniel M. Kohl, expert în procesele electronice ale fotosintezei. În ochii lui, această chestiune era atât de importantă încât de ea putea depinde în bună măsură însăşi soarta planetei noastre. El încercă deci să stabilească prin analize izotopice riguroase ce se întâmpla cu excedentul de îngrăşăminte azotoase din solul suprasaturat din Illinois şi din zonele limitrofe. Nici nu începuse bine aceste lucrări şi s-a şi trezit atacat cu o extremă violenţă de colegii săi, care îl acuzau că asemenea cercetări erau lipsite de cea mai elementară etică profesională, întrucât depăşeau cadrul cercetării teoretice pure care forma obiectul activităţii departamentului lor! Huiduit de o grămadă de ziare aservite producătorilor de îngrăşăminte şi ameninţat cu măsuri disciplinare severe şi cu intentarea unor procese ruinătoare, Kohl, intimidat, bătu în retragere, dar Commoner nu se lăsă speriat de asemenea manifestări ostile şi publică în 1971 cartea The Closing Circle, unde prezintă realitatea fără nici un fel de menajamente.

Cartea face o analiză riguroasă a faptelor şi trage un semnal de alarmă în legătură cu folosirea în exces a fertilizantelor chimice, arătând că, deşi acestea favorizează obţinerea unor recolte mai mari de pe suprafeţe mai mici, din punct de vedere ecologic ele reprezintă un adevărat cataclism. Industria de îngrăşăminte azotoase, aflată într-o permanentă goană după aur, e taxată drept „una din afacerile cele mai rentabile şi mai inteligent orchestrate din toate timpurile". E lucru dovedit că, în prezenţa azotului sintetic, bacteriile din sol nu-l mai pot fixa pe cel aflat în aer, mor, şi în felul acesta fermierilor le este din ce în ce mai greu să renunţe la îngrăşămintele artificiale. Asemeni drogurilor, îngrăşămintele azotoase creează şi ele o stare de dependenţă de care consumatorul, adică solul, nu se mai poate dezbăra prea uşor.

Un reputat pedolog, dr. William Albrecht, cel care cu mai bine de un sfert de secol mai înainte vorbise pentru prima oară de importanţa decisivă a unui sol sănătos, fiind mult timp singurul care s-a agitat să atragă atenţia asupra implicaţiilor acestui factor în păstrarea sănătăţii omului şi a animalelor, şi-a exprimat cu această ocazie părerea că vacile, atunci când e vorba de hrana lor, se arată mult mai cu cap decât oamenii. Oricât de verde şi de fragedă ar părea iarba de pe o tarla îngrăşată până la exces cu substanţe azotoase, vaca are să prefere iarba mai modestă de pe tarlaua vecină, care este mult mai sănătoasă şi mai hrănitoare. Deşi nu e în stare să deosebească între ele diferite culturi furajere şi nici de producţia la hectar n-are cea mai vagă idee, vaca, aşa cum e ea, se pricepe mai bine decât orice expert în biochimie când e vorba de determinarea valorii nutritive a unui furaj.

În Franţa, dr. Andre Voisin, director de studii la Şcoala naţionala veterinară din Maison-Alfort, din apropierea Parisului, vechi admirator al lui Albrecht pentru calitatea cercetărilor acestuia, a publicat în 1959 o carte care a făcut senzaţie, Sol, iarbă şi cancer. Ideea ce se desprinde din această carte este următoarea: omul depune în permanenţă eforturi imense pentru a obţine producţii tot mai mari, în scopul de a face faţă nevoilor alimentare ale unei populaţii aflate pradă unei copleşitoare explozii demografice, numai că, în această autentică "goană după mai mult", uită că este el însuşi un produs al acestui pământ. Cenuşa se va preface la loc în cenuşă şi pulberea se va întoarce în pulbere." Nu e vorba aici, precizează Voisin, de o dogmă religioasă sau filozofică, ci de un adevăr ştiinţific de o asemenea simplitate şi profunzime încât s-ar cuveni să fie gravat cu litere de aur pe frontispiciile tuturor facultăţilor de medicină de pe pământ.

Voisin nutrea convingerea fermă că şi plantele şi animalele sunt strâns legate de solul din care s-au născut, iar această convingere se întării şi mai mult atunci când, aflându-se în vizită în Ukraina, observă uluit că uriaşii cai din rasa Percheron29 importaţi din Franţa, ajunseseră în numai câteva generaţii la talia obişnuită a cailor căzăceşti, deşi fuseseră menţinuţi cu toată grija ca rasă pură şi nimic din conformaţia lor nu se schimbase în afara dimensiunilor.

"Acest lucru ar trebui să ne amintească încă o dată, zice Voisin, că toate făpturile vii sunt adevărate fotografii biochimice ale mediului în care trăiesc. Strămoşii noştri, adaugă el, ştiau bine că de fapt ţărâna din care creştem e aceea care hotărăşte asupra vigorii şi sănătăţii noastre". După care, pentru a ilustra această idee a plantei, a animalului şi a omului care nu sunt decât reflectări ale solului din care s-au născut şi pe care trăiesc, Voisin citează cu precizie şi dexteritate noiane de date menite să-l convingă pe cititor că adevăraţii judecători ai eficacităţii metodelor agricole sunt tocmai plantele şi animalele care trăiesc pe pământ, nu chimiştii închişi în laboratoarele lor printre eprubete şi retorte. El dă totodată şi o sumedenie de exemple menite să demonstreze că simpla analiză chimică a elementelor, a plantelor şi a solului este de fapt insuficientă pentru determinarea corectă a naturii acestora. Mult timp, crescătorii de vite au fost potopiţi cu sfaturi peste sfaturi legate de cele mai bune metode de hrănire a animalelor pe baza anumitor teste ce determinau cu exactitate conţinutul în azot al forajelor, adaugă Voisin, după care citează afirmaţia lui R.L.M. Synge, laureat al Premiului Nobel pentru chimie pe 1952, care consideră că a trage concluzii numai pe această bază cu privire la valoarea nutritivă reală a ierbii ca furaj sau a alimentelor destinate oamenilor este o dovadă de superficialitate şi de insuficienţă ce s-ar putea solda cu consecinţe grave.

Voisin îşi expune amplu şi cu argumente solide acest punct de vedere în 1957, într-o conferinţă ţinută în faţa membrilor Societăţii britanice a crescătorilor de animale, unde unul din ascultători, director al Departamentului pentru agricultură ai Universităţii din Durham, fu atât de impresionat încât, luând apoi cuvântul, îşi rezumă sentimentul în următorii termeni: „Spusele domnului Voisin m-au făcut să înţeleg dintr-o dată că o păşune care pare ideală chimistului, pe baza celor mai amănunţite analize, poate fi apreciată ca total nesatisfăcătoare de o vacă".

În timpul acestei şederi în Anglia, Voisin avu ocazia să viziteze o crescătorie de vite de circa o sută cincizeci de capete, grav afectate de o boală ciudată pe care medicii veterinari o considerau în unanimitate o formă de tetanos, fără a-i putea găsi însă nici o explicaţie. Interesându-se asupra furajelor folosite, Voisin află de la nefericitul proprietar al crescătoriei că păşunea unde păşteau vitele lui era de cea mai bună calitate, cu o iarbă fragedă şi suculentă. Era îngrăşată cu ceva păşunea asta aşa de minunată? Desigur, cu cele mai bune îngrăşăminte chimice, mai ales cu potasiu, care ajută la acumularea zaharurilor din sol şi face, prin urmare, iarba mult mai dulce. Şi îngrăşămintele astea cam în ce cantităţi erau administrate? Oho, din belşug, după regula că mai bine să prisosească decât să n-ajungă! Şi fermierul cită nişte cantităţi care pe Voisin îl îngroziră. Îi explică atunci interlocutorului său că, atunci când la îngrăşarea artificială a unui teren se foloseşte potasiul, plantele au imediat tendinţa de a-l acumula în exces, ajungând la starea pe care americanii o numesc „supraconsum" sau, mai de-a dreptul, ghiftuială. Faptul acesta duce automat la creşterea rezervelor de potasiu ale plantei, în detrimentul altor substanţe hrănitoare, cu alte cuvinte la tulburarea gravă a echilibrului de principii nutritive, manifestată prin eliminarea mai întâi de toate a magneziului. Iar lipsa acestuia favorizează apariţia tetanosului.

Stând de vorbă şi cu unul din medicii veterinari din partea locului, aflat la fermă pentru îngrijirea animalelor bolnave, Voisin îl întrebă dacă era la curent cu cantităţile de îngrăşăminte folosite de fermier pentru fertilizarea păşunii sale. Ştiind că se afla în faţa unui eminent profesor, reprezentantul cel mai de vază al medicinei veterinare din Franţa, interlocutorul răspunse ca la lecţie: „Lucrul acesta îl priveşte numai pe fermier, domnule profesor. Meseria mea este să îngrijesc animalele bolnave".

Şocat de o gândire atât de îngustă şi de şablonardă, Voisin avea să scrie în legătură cu acest episod: „Nu e vorba numai de vindecarea animalului sau a omului lovit de boală, ci mai întâi de toate de vindecarea pământului din care se hrănesc, în aşa fel încât să nu mai fie pe urmă nevoie să îngrijim nici animalele, nici oamenii".

După părerea lui, dezvoltarea necontrolată a industriei îngrăşămintelor chimice a făcut ca omul să se pună automat şi fără să gândească într-o stare de dependenţă atât de înaltă faţă de aceasta încât a uitat legătura adâncă dintre el şi solul pe care trăieşte şi pe care ar fi trebuit să-l păstreze în condiţii cât mai apropiate de cele naturale .Şi tocmai această alterare nebunească a ţărânei de către om ar putea pecetlui definitiv destinul tragic al planetei pe care, în loc s-o ocrotească, omul o distruge în mod deliberat şi cu o inconştienţă condamnabilă, în goana sa nebunească după profit. Deşi această situaţie dramatică nu durează nici măcar de un secol, scrie Voisin, consecinţele ei au crescut în progresie geometrică dacă luăm în considerare proliferarea monstruoasă a bolilor degenerative provocate de o cauză căreia nimeni nu pare să-i acorde prea mare atenţie: folosirea în exces a fertilizanţilor chimici. Totul a început atunci când celebrul chimist german, baronul Justus von Liebig30 a publicat, în 1840, un eseu căruia îi dăduse un titlu foarte semnificativ: Chimia şi aplicaţiile ei în agricultură şi în fiziologie.

În paginile acestei lucrări, Justus von Liebig a susţinut cel dintâi că tot ce este necesar vieţii plantelor se află în sărurile minerale prezente în cenuşa lor, cu alte cuvitne în ceea ce rămâne după arderea plantelor respective. Cu toate că această teorie contrazicea flagrant secole întregi de practică agricolă şi, la urma-urmei, se împotrivea bunului simţ, rezultatele vizibile cu ochiul liber ale folosirii îngrăşămintelor artificiale pe bază de azot, de fosfor şi de potasiu, combinate cu oxidul de calciu, părură să constituie o confirmare incontestabilă a teoriei lui Liebig şi duseră la o adevărată explozie a industriilor de îngrăşăminte artificiale. De asemenea, introducerea rapidă a formulei N.P.K., însemnând nitraţi, fosfor şi potasiu, după iniţialele denumirilor lor latineşti, a dus în scurt timp la o dependenţă oarbă a plantelor de aceste elemente, ceea ce l-a făcut pe William Albrecht să vorbească mai târziu despre „mentalitatea cenuşii", fiindcă asemenea practici nefaste evocă mai curând ideea de moarte decât pe aceea a folosirii vieţii, care pierde din ce în ce mai mult teren. Această mentalitate te face să te gândeşti fără voie la un dictator crud şi implacabil dar senil, de care o naţie oropsită de soartă nu mai ştie cum să poată scăpa. Iar acest dictator domneşte absolut şi descreierat în toate statele lumii civilizate.

La începutul secolului al XX-lea, dr. Robert McCarrison, şeful departamentului guvernamental de cercetări asupra nutriţiei din India, a întreprins un amplu studiu care a dus la concluzii interesante în privinţa legăturii dintre starea de sănătate a populaţiei şi practicile alimentare ale acesteia. În special s-a ocupat mult de fapte din zona Gilgit, o regiune muntoasă şi izolată din Kaşmirul de Nord, unde locuitorii, din neamul Hunza, vădeau o vitalitate excepţională.

Erau în stare să parcurgă fără pauză drumuri lungi de câte două sute de kilometri pe trasee accidentate din cei mai sălbatici munţi din lume sau puteau săpa copci în gheaţă înotând de la una la alta pe distanţe apreciabile, pe sub calota dură de deasupra lor, iar asta fără ţeluri practice, ci numai pentru propria lor plăcere. Cercetându-i cu toată atenţia pe oamenii aceştia, McCarrison a fost frapat de faptul că, în afara câtorva cazuri de inflamare a conjunctivei oculare, datorată ventilaţiei insuficiente din colibele lor, unde sobele nu aveau hornuri, toţi erau într-o excelentă stare de sănătate şi media de vârstă de aici părea incredibil de ridicată, iar nivelul de inteligenţă, spiritul şi buna cuviinţă erau pe măsura sănătăţii. Deşi populaţia aceasta, Hunza, era relativ puţin numeroasă şi era înconjurată şi de vecini prădalnici şi cruzi, rareori se întâmpla să fie atacată de aceştia, pentru simplul motiv că vecinii îi ştiau de frică, fiindcă de multe ori în trecut avuseseră ocazia să se convingă de superioritatea acestor oameni. Era însă vizibil un alt fapt, inexplicabil: toate populaţiile din acea zonă trăiau în acelaşi climat şi în aceleaşi condiţii geografice, şi cu toate acestea erau decimate de boli, ceea ce-l făcu pe McCarrison să caute motivele diferenţei în alte direcţii, în primul rând în modurile de alimentaţie. Astfel ajunse să-şi extindă cercetările şi asupra altor neamuri, trăitoare în diferite părţi ale Indiei.

În paralel, McCarrison începu şi experienţe amănunţite pe şobolani, care se ştie că sunt atât de proşti încât mănâncă tot ce mănâncă omul, şi alcătui mai multe loturi pe care le supuse la diferite regimuri alimentare. Nu fu nevoie de prea mult timp ca să-şi dea seama că aceste rozătoare creşteau; se dezvoltau şi aveau o stare de sănătate întocmai ca oamenii care foloseau regimul alimentar respectiv. Şobolanii hrăniţi ca oamenii din neamurile Pathan şi Sikh creşteau mai repede şi erau mai sănătoşi dar şi mai agresivi decât cei care urmau regimul alimentar obişnuit al locuitorilor din Kanara sau din Bengali, de exemplu. Cât despre şobolanii hrăniţi asemeni locuitorilor din neamul Hunza, cu cereale, legume şi fructe, la care se adăugau lapte de capră crud şi brânzeturi şi unt, numai din lapte de capră, aceştia deveniră specimenele cele mai sănătoase din întreg laboratorul lui McCarrison. Creşterea lor era foarte rapidă, nu se îmbolnăveau niciodată, masculii erau de o virilitate net superioară iar femelele mult mai fertile, puii sănătoşi şi gradul de „mortalitate infantilă" aproape de zero. Mai mult decât atât, aceşti şobolani vădeau un caracter de-a dreptul plăcut, erau blânzi, afectuoşi şi aveau tot timpul o stare de bună dispoziţie care făcea să nu existe între ei conflicte. Cu toată părerea de rău, McCarrison hotărî să-i sacrifice pe rând la atingerea vârstei de douăzeci şi şapte de luni, care corespunde vârstei de cincizeci şi cinci de ani la om, şi să le facă autopsia. La absolut nici un exemplar nu s-au constatat disfuncţii ale organelor interne. Spre deosebire de aceşti „şobolani hunza", celelalte loturi vădeau beteşugurile fizice sau morale specifice populaţiilor ale căror regimuri alimentare le urmaseră, îmbolnăvindu-se de aceleaşi boli şi având comportamente asemănătoare, caracterizate în special prin ţâfnă şi mârâit agresiv. Aceştia trebuiau supravegheaţi întruna şi adesea separaţi ca să nu se omoare între ei. La autopsie se constatară bolile specifice, care afectau fără greş aceleaşi organe ca la oameni, identic, ovare, sistemul respirator, urinar, digestiv, nervos şi cardio-vascular şi aceleaşi afecţiuni de piele, păr sau sânge.

Pe baza acestor observaţii, McCarrison ţinu o conferinţă în fata Asociaţiei medicale din Marea Britanie, explicând confraţilor săi că şobolanii supuşi timp de doi ani regimului alimentar specific neamurilor cele mai viguroase şi mai puţin civilizate din India nu se îmbolnăviseră niciodată şi, la o vârstă apreciabilă, autopsiile relevaseră o excelentă stare de sănătate a organelor interne. Numai că British Medical Journal, într-un articol privitor la comunicarea susţinută de McCarrison, se referi pe larg la bolile ce puteau fi prevenite printr-un regim alimentar adecvat şi trecu sub tăcere tocmai concluziile finale ale experienţei, anume că sănătatea omului privită ca un ansamblu global depinde, ca şi aceea a şobolanilor, de specificul alimentaţiei. Articolul în chestiune era atât de ambiguu şi de confuz încât nici nu e de mirare că cititorii, medici care nu cunoşteau decât ce spune cartea pentru a explica apariţia, de exemplu, a pneumoniei, adică epuizarea fizică, răcelile, lovituri accidentale primite în zona pieptului, pneumococii, slăbiciunile unei vârste înaintate etc, nu dădură nici o atenţie extraordinarelor lucruri dezvăluite de colegul lor McCarrison, pentru că din British Medical Journal nu reieşea absolut deloc că un caz de pneumonie ar putea avea drept cauză alimentaţia defectuoasă. Faptul că acelaşi lucru e valabil şi pentru bolile urechii interne, pentru ulcerele gastrice şi pentru o serie întreagă de alte afecţiuni a trecut nebăgat în seamă.


Yüklə 1,55 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin