Munţii padiş-scăRIŞoara studiu de geografie regională andrei indrieş



Yüklə 2,12 Mb.
səhifə13/14
tarix28.10.2017
ölçüsü2,12 Mb.
#19257
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   14

Traseul Pietroasa-Cabana Padiş este principalul traseu de ajungere în regiunea Platoului Padiş. La capătul din amonte al localităţii Pietroasa se şi intră în zona de munte, unde se poate observa roca numită granodiorit al Dealului Plopilor (724 m). Valea este frumoasă, râul traversând o zonă foarte pitorească. Traseul urmăreşte amonte râul Crişul Pietros şi trece pe lângă cariera de granodiorit iar apoi depăşeşte punctul de confluenţă Aleu-Crişul Pietros. Traseul lasă pe stânga Măgura Guranilor (948 m), constituită din granit iar apoi ajunge la confluenţa văilor Bulzu şi Galbena, din unirea lor rezultând Crişul Pietros; aici se găseşte o microhidrocentrală. Continuând traseul pe Valea Bulzului ajungem la Piatra Bulzului, o stâncă uriaşă (klippă calcaroasă) cu aspect de cetate la baza căreia apa curge năvalnic formând chiar o cascadă. Amonte de această stâncă se găseşte un lac de acumulare şi o microhidrocentrală, cea de la Boga. Tot aici se află renumitul sat de vilegiatură Boga cu numeroase vile şi case de vacanţă particulare.

De la Boga urmează un urcuş abrupt, în serpentine, denumit Scăriţa, care conduce sus pe platoul Padiş. Pe platou se traversează în lung platoul şi se ajunge la Cabana Padiş (1 280 m) situată la baza cuestei Biserica Moţului (1 466 m) şi a Măgurii Vânete (1 641 m). De la Şaua Scăriţa un drum duce spre Peştera Cetăţile Ponorului şi mai departe pe Valea Ursului, asupra cărora vom mai reveni.



Cabana Padiş-Cheile Someşului Cald. Acest traseu conduce turiştii la izvoarele Someşului Cald traversând platoul în direcţia nord. Traseul trece prin pădurea de la baza Măgurii Vânete, traversează Poiana Vărăşoaia unde se pot observa fenomene carstice ca Peştera din Padiş, Lacul Vărăşoaia şi Ponorul Vărăşoaia, fenomene dispuse la baza Pietrei Boghii (1 436 m) şi Vf. Vărăşoaia (1 441 m). Din poiană se intră la izvoarele Someşului Cald, vizitând Izbucul Rădesei şi Peştera Cetatea Rădesei iar apoi se poate urmări în aval sectorul cheilor, fie pe deasupra, fie cam la acelaşi nivel, chei ce oferă privelişti de neuitat.

Din Poiana Vărăşoaia se poate urmări un traseu de ajungere la staţiunea Stâna de Vale sau de ajungere la Cabana Vlădeasa, din Munţii Vlădeasa.



Cabana Padiş-Peştera Cetăţile Ponorului. Este traseul cel mai mult folosit de către turişti deoarece duce la “emblema” Munţilor Apuseni. Traseul merge în direcţie sud, trecând pe lângă câteva obiective carstice importante ca sectorul din avale al Văii Gârjoaba, care se infiltrează în subteran, ponorul Trânghieştiului, ponorul Gârjoabei (care este mai mult nonfuncţional), dolina-aven Gârjoaba. Traseul străbate apoi mica polie Poiana Ponor, râul având origine subterană (Izbucul Ponor) şi dispariţie subterană (ponoarele şi sorburile de la capătul din avale al poienii). Finalul traseului este dat de Peştera Cetăţile Ponorului, formată din trei doline-aven, adânci de 180-200 m, legate subteran printr-un curs activ de apă; împreună formează o depresiune cu diametrul de un kilometru. Cetăţile Ponorului constituie punctul de evacuare definitivă a apelor din Platoul Padiş.

Cabana Padiş-Platoul Lumea Pierdută. Acest traseu conduce la renumitele avene ale platoului carstic Lumea Pierdută. Traseul este în mare parte de creastă doar că se traversează Valea Ursului, unde se găseşte Izbucul Izvorul Rece (deseori denumit Izbucul Ursului) iar apoi are loc urcarea pe Platoul Lumea Pierdută unde se pot vedea (iar de cei pregătiţi speologic şi vizita) avenele Gemănata (100 m adâncime), Acoperit (54 m) şi Negru (108 m), primul şi ultimul aven fiind legate subteran de o reţea de apă situată pe la adâncimea de 100 m, ape care ies la suprafaţă prin Izbucul Izvorul Rece.

Cabana Padiş-Abrupturile Bogăi-Peştera Şura Boghii. Traseul este uşor şi relativ scurt dar care oferă privelişte deosebită asupra Depresiunii Beiuşului şi a Munţilor Codru-Moma, situaţi dincolo (la vest) de Depresiunea Beiuşului. Se merge spre Cantonul silvic Padiş de unde are loc urcarea spre abrupturile calcaroase ale Bogăi ce au circa 200-300 m, de unde se deschide o largă panoramă în direcţia vest, spre Valea Boga cu satul de vacanţă, culmea Ţapu-Tătăroaia, Depresiunea Beiuşului, Munţii Codru-Moma. Sub aceste abrupturi se găseşte Peştera Şura Boghii, o peşteră ascendentă, uscată, deci fosilă.

Cabana Padiş-Valea Galbena. Acest traseu este cel mai greu şi cel mai lung dar totodată şi cel mai spectaculos, oferind posibilititatea vizitării unor obiective de foarte mare importanţă ştiinţifică şi turistică. Astfel, traseul este comun cu cel pentru vizitarea Cetăţilor Ponorului, deci până la Cetăţi se pot vedea ponoarele râurilor Gârjoaba, Trânghieşti, apoi Poiana Ponor cu izbucul său şi cu ponoarele şi sorburile sale, respectiv complexul carstic Cetăţile Ponorului. Traseul mai departe conduce spre Valea Galbenei, cu posibilitatea de a vedea Avenul Borţig ce adăposteşte un gheţar, iar apoi Valea Galbenei ce izvorăşte din Izbucul Galbenei (valea împreună cu izbucul său sunt declarate monumente ale naturii). Valea este deosebit de sălbatică, cu numeroase repezişuri, cascade, tunele, adâncită cu 200-300 m între pereţi calcaroşi. Urmează renumita Poiana Florilor iar de aici un urcuş deosebit de greu pentru Peştera Focul Viu ce adăposteşte un gheţar. Nu departe de peşteră se poate coborî în Groapa de la Barsa, o depresiune carstică cu numeroase fenomene carstice, sau o derivaţie duce la Piatra Galbenii, ce oferă o privelişte asupra Poienii Florilor şi a culmii Ţapu-Tătăroaia cu Groapa Ruginoasa, vastul fenomen torenţial.

Urmează o coborâre în valea Cetăţilor şi la Cantonul silvic Glăvoiu iar în continuare poteca conduce treptat, după un urcuş abrupt, la Cabana Padiş.



Cabana Padiş-Groapa de la Barsa. Este un alt traseu care duce la faimoasele fenomene carstice din această depresiune carstică. În Groapa de la Barsa se pot vizita, în funcţie de pregătire şi de echipare speologică, peşterile Neagră, Gheţarul de la Barsa (care are la intrare o saltea de gheaţă de cca 0,70 m grosime) şi Zăpodie. S-a reuşit joncţiunea dintre peşterile Neagră şi Zăpodie, reieşind peste 12 km lungime totală. Sunt şi alte fenomene carstice dintre care menţionăm Lacul Negru.

Cabana Padiş-Cabana Scărişoara. Constituie un traseu ce leagă cele două platouri carstice celebre ale Munţilor Padiş-Scărişoara. Traseul o ia în direcţia sudică, pe valea Izbucului şi apoi urcă spre Vf. Bătrâna (1 579 m) unde se găseşte un aven de 100 m; urmează Poiana Călineasa unde se găseşte un izbuc cu acelaşi nume şi unde are loc în fiecare vară o nedeie populară, cu o săptămână înaintea celei de la Muntele Găina, “Datul de la Călineasa”. Urmează apoi intrarea în Platoul Scărişoara, unde se găseşte Cabana cu acelaşi nume, iar în regiune se pot vizita Gheţarul Scărişoara, Avenul din Şesuri iar pentru speologii care au aprobare şi Peştera Pojarul Poliţei.

Cabana Padiş-Valea Gârdişoara-Gârda Seacă. Acest traseu conduce spre sud, conducând din Platoul Padiş spre valea Gârdişoara-Gârda Seacă şi la localitatea Gârda de Sus de pe Valea Arieşului Mare. Poteca traversează Valea Gârdişoara unde se găsesc două peşteri renumite, Coiba Mică şi Coiba Mare, care formează împreună un sistem subteran de peste 5 km lungime. La localitatea Casa de Piatră se poate vizita Peştera Gheţarul de la Vârtop, peşteră ocrotită. Avale de Casa de Piatră urmează valea Gârda Seacă, de fapt aceeaşi vale dar despărţită de Gârdişoara printr-o treaptă antitetică. Se poate admira Piatra Tăuzului cu izbucul cu acelaşi nume, pe dreapta iar pe stânga Piatra Vulturului. Un alt punct interesant este Izbucul Coteţul Dobreştilor care drenează subteran apele Platoului Scărişoara. De pe vale există puncte de acces spre Platoul Scărişoara şi respectiv spre Valea Ordâncuşa cu celebrele sale chei de aproape 3 km lungime şi unde se găseşte Peştera Poarta lui Ionel şi Peştera-Aven Zgurăşti, de 7 km lungime.

Nucet-Arieşeni-Albac este un traseu turistic mai mult auto (drumul naţional 75), ce leagă Valea Crişului Băiţa de Valea Arieşului Mare. Drumul este în “serpentine”, trecând pe sub Piatra Muncelu şi Pietrele Negre şi urcă la Şaua Vârtop (1 140 m) de unde, printr-o derivaţie se poate ajunge la renumitul fenomen torenţial Groapa Ruginoasa-Valea Seacă. În continuare, drumul trece pe la Vârtop, loc de schiat iarna, şi coboară spre localităţile de interes turistic Arieşeni, Gârda de Sus, Scărişoara şi Albac. De la Gârda de Sus se poate, după cum s-a menţionat, să se urce la Gheţarul Scărişoara sau să se viziteze văile Gârda Seacă şi respectiv Ordâncuşa.

Valea Chişcău este o regiune foarte vizitată tot timpul anului, unde se pot vedea muzeul etnografic “Roman Aurel Flutur”, Peştera Urşilor (declarată monument al naturii) şi Peştera lui Micula sau Izbucul de la Juleşti (se pare că este cel mai mare lac subteran din ţară).

Valea Sighiştel este o altă regiune de interes turistic unde se pot vedea o serie de fenomene carstice: un sector de chei de cca 3 km lungime, peşteri dintre care Corni, Măgura (monument al naturii ca şi Corni), Tibocoaia, Drăcoaia, Coliboaia (monument al naturii), etc.
IMPLICAŢIILE ACTIVITĂŢII UMANE asupra peisajului au fost destul de importante încă din trecut şi sunt şi azi cu urmări, deşi azi acţiunile sunt mai bine gândite inclusiv urmările acţiunilor. Au fost defrişate terenuri pe suprafeţe destul de mari mai ales în regiunile ocupate de aşezări umane, a fost construită o reţea de drumuri de acces, au fost ridicate baraje pentru lacuri de acumulare, au fost efectuate explorări geologice, exploatări de roci de construcţie, chiar mine, derocări de stânci, construirea de case de vilegiatură (Boga, Arieşeni, etc.), poteci turistice, stâne pentru ciobani, păşunatul animalelor, unele fenomene de ravenări, efecte ale inundaţiilor, ş.a.


  1. REGIONAREA GEOGRAFICĂ A MUNŢILOR PADIŞ-SCĂRIŞOARA

În cadrul acestui capitol vom analiza regionarea geografică concretă a Munţilor Padiş-Scărişoara, o aprofundare a celor menţionate în capitolul II (Regiunea geografică, conceptul de regionare). Deci, cum am observat, am ajuns să stabilim că Munţii Padiş-Scărişoara constituie o unitate geografică bine individualizată, găsindu-se pe treapta de ordonare notat cu cifra romană V. În cadrul acestor munţi se găsesc subdiviziuni de ordine diferite pe care le vom nota în continuarea cifrei romane V. Pentru delimitarea acestor unităţi taxonomice de ordine inferioare au fost utilizate criterii diferite: relieful, forma de relief, litologia, prezenţa şi caracterul hidrografiei, a climei, a biopedogeografiei, a utilizării terenului, prezenţa sau absenţa aşezărilor umane, etc. Astfel, am putut determina următoarele taxonomii şi ierarhizări: regiuni de ordinul VI şi respectiv de ordinul VII iar în unele cazuri chiar de ordinul VIII şi chiar de ordinul IX. Analizele şi sintezele viitoare vor putea determina în viitor probabil şi regiuni geografice de ordine mai mici. Noi ne vom opri la regiuni geografice de ordinele VI, VII şi VIII.

Ca regiuni de ordinul VI, deci imediat inferioare Munţilor Padiş-Scărişoara, remarcăm regiunile de podişuri carstice înalte, acolo unde domină relieful carstic, relief ce impune şi celelalte aspecte de climă, de hidrografie, de vegetaţie, utilizare economică, etc. Ca regiuni de ordinul VII, aşadar imediat inferioare considerăm că sunt următoarele: Padiş-Cetăţile Ponorului, Ocoale-Scărişoara, Bătrâna-Călineasa, Mărşoaia-Poiana Ursoii, Preluca, Sohodol, etc. Toate aceste regiuni sunt dominate de către relief exo-şi endocarstic care apoi imprimă caractere şi celorlalte elemente fizico-geografice şi economico-geografice. În general, aceste regiuni au un relief haotic, dezorganizat, puţin fragmentat în interior dar foarte fragmentat la margini unde se găsesc abrupturi impresionante. Ele conservă foarte bine suprafaţa a doua de nivelare, miocenă, fapt ce determină mai ales pentru regiunile situate la sud de culmea principală, favorizate şi de un climat relativ acceptabil, să fie ocupate de aşezări umane şi să fie valorificate mai mult sau mai puţin intens economic. De regulă, ele sunt lipsite superficial de ape care însă se adună în subteran. Acest fapt determină răspândirea vegetaţiei, care este ierboasă la baza platoului şi respectiv silvică pe culmile înconjurătoare, aceasta şi pe fondul unor inversiuni termice. Această răspândire a reliefului carstic, a climatului, a apei şi a vegetaţiei, a solurilor etc, determină şi răspândirea aşezărilor umane ca şi utilizarea terenului (de pildă, păşunatul în cadrul fundului platourilor şi exploatarea silvică pe culmile înconjurătoare, etc.). Solurile sunt mai ales din categoria litosolurilor, slab valorificate agricol. Datorită unor fenomene carstice de o deosebită valoare ştiinţifică şi turistică, unele podişuri carstice sunt intens valorificate turistic, mai ales vara (Padiş, Ocoale-Scărişoara).

În cadrul acestor regiuni de ordinul VII se pot deosebi regiuni geografice de ordinul VIII precum în cazul Padişului unde apar subregiunile Vărăşoaia, Şesul Padişului, Poiana Ponor, Lumea Pierdută, etc., sau în cadrul regiunii Ocoale-Scărişoara sunt subregiunile Ocoale şi Scărişoara, etc.

Tot ca unităţi de ordinul VI considerăm că sunt următoarele regiuni: regiunea culmilor montane şi regiunea măgurilor montane joase vestice.

Prima regiune, regiunea culmilor montane, este determinată geografic de către aceste culmi, mai mult sau mai puţin accidentate, ce fac parte de regulă dintr-o suprafaţă de nivelare, în funcţie de altitudinea lor. Aceste caracteristici determină şi celelalte aspecte geografice, precum răspândirea temperaturilor, precipitaţiilor şi a altor elemente climatice, solurile, umiditatea, vegetaţia, etc. Aici includem regiunile Măgura Vânătă, Glăvoiu-Cristeasa, Costeşti-Fericet, Ţapu-Tătăroaia, Vârtopu-Cornul Poniţa, etc. Toate aceste regiuni sunt de ordinul VII şi pe lângă caracteristici mai mult sau mai puţin comune au şi caracteristici proprii, “personale” date de poziţia lor în cadrul Munţilor Padiş-Scărişoara, de alcătuirea geologică, de influenţa maselor de aer, etc.

Regiunea Măgura Vânătă, este o culme montană înaltă, de peste 1 600 m, un rest din suprafaţa de nivelare Cârligate, este formată din roci dure, ce are pantele acoperite de vegetaţie de păduri de molid ce fac parte din cadrul “biosferei” iar partea superioară este acoperită de vegetaţie subalpină.

Regiunea Glăvoiu-Cristeasa este o culme relativ unitară, la cca 1 400 m altitudine, acoperită mai ales de păduri de amestec conifere-foioase dar şi de porţiuni de vegetaţie subalpină. O situaţie asemănătoare o are regiunea Ţapu-Tătăroaia dar care totuşi scade în altitudine de la peste 1 400 la sub 1 300 m din direcţia sud spre nord, cu pante foarte abrupte; totuşi, această culme este situată în partea de vest a munţilor şi deci primeşte din plin influenţa vânturilor de vest. De asemenea, regiunea Vârtopul-Cornul Poniţa, cu altitudini mai joase, este acoperită de păduri (Vârtopul) sau de păşuni şi parţial de păduri de amestec conifere-foioase, în ultimul caz ca urmare a influenţei aşezărilor umane.

Regiunea Costeşti-Fericet ce oscilează la altitudinea de 1 200 m, este relativ omogenă şi acoperită de păşuni, de asemea, ca urmare a intervenţiei umane.

O altă regiune de ordinul VI este formată de regiunea măgurilor montane joase din vest, care au fost ataşate munţilor în urma fenomenelor de şariaj tectonic. Aceste măguri au înălţimi de 1 000 m dar mai ales sub această altitudine şi se găsesc sub influenţa vânturilor de vest, au pante mari acoperite de păduri mai ales de foioase ce au rol de protecţie a lor. Aici intră ca regiuni de ordinul VII regiunile Plopilor, Căuşa, Dosurile şi Prislop, fiecare atât cu caracteristici comune dar şi cu trăsături distincte date de diferenţierea substratului litologic, de diferenţa altitudinală, folosinţă, etc.

Regiunea Plopilor-Dosurile-Prislop, se găseşte în partea de vest a munţilor, este alcătuită din roci diverse, magmatite în Dl. Plopilor, sedimentar permian în rest, cu altitudini în jur de 700-1 000 m, predominant ocupate de păduri de foioase, fag în primul rând, ce se dezvoltă pe soluri diferite, brun acide şi brun feriiluviale în Dl. Plopilor, brun eu-mezobazic în restul teritoriului. Climatul este relativ blând, sub influenţa vânturilor de vest, însă datorită pantelor mari, aşezările umane lipsesc.

În cadrul acestor unităţi de ordinul VI s-au putut determina unităţi de ordinul VII, datorită omogenităţii mult mai evidente a reliefului şi a altor elemente. Astfel, în cadrul regiunii Padiş-Cetăţile Ponorului s-au delimitat următoarele subdiviziuni, separate de culmi muntoase între ele: Şesul Padişului, Poiana Vărăşoaia, Poiana Bălileasa, Poiana Ponor, Paragina, Groapa de la Barsa, Lumea Pierdută, etc. În cadrul regiunii Ocoale-Scărişoara s-au delimitat regiunea Ocoale şi, respectiv, cea a Scărişoarei. Aceste subdiviziuni ierarhice se şi aseamănă între ele (relief caracteristic, lipsa generalizată a apei superficiale, climat cu frecvente inversiuni termice, vegetaţie herbacee la bază şi păduri pe culmi, etc.) dar se şi deosebesc în primul rând prin elementul hidric, unele subdiviuni având apă (Poiana Ponor, Ocoale, etc.) pe când altele sunt lipsite de apă superficială (Lumea Pierdută, Scărişoara, etc.).

Regiunea Plopilor-Dosurile-Prislop este divizată în subregiunile Plopilor, Căuşa, Dosurile şi Prislop, ce au atât unele caractere comune dar şi deosebiri; la fel se petrec lucrurile cu celelalte regiuni menţionate (Ţapu-Tătăroaia, Glăvoiu-Cristeasa, etc.).

Evident că, dacă s-ar continua regionarea, ordonarea taxonomică, s-ar ajunge şi la regiuni de ordine mai mici. Menţionăm aici, de pildă, că Şesul Padişului se poate diviza în trei subunităţi de ordinul IX (Poiana La Morminţi, Poiana La Peştere, şi Şesul Padişului propriu-zis), etc.


11. TIPURI DE PEISAJE
În acest capitol încercăm o analiză şi, respectiv, o sinteză asupra tipurilor de peisaje întâlnite în Munţii Padiş-Scărişoara. Aşadar, după o analiză geografică a tuturor elementelor geografice regăsite pe cuprinsul Munţilor Padiş-Scărişoara, pe lângă stabilirea regiunilor geografice am putut stabili şi tipurile de peisaj ca şi starea lor.
11.1. UTILIZAREA TERENURILOR
Pe parcursul tratării acestor munţi, reiese modul de utilizare a terenurilor situate în Munţii Padiş-Scărişoara. Astfel, cea mai mare parte, cca 75%, este ocupată de pădure care intră treptat în circuit economic: exploatarea şi prelucrarea lemnului. Pădurile domină în vest, centru şi nord, şi respectiv în nord-estul munţilor. În vest apar păduri de foioase în care predomină fagul (Fagus syilvatica), dar apar şi alte esenţe ca stejarul (Quercus robur), gorunul (Quercus petraea), teiul (Tilia cordata), mai ales spre baza versanţilor. Aici pădurea are un puternic rol antierozional. Pe culmea Ţapu-Tătăroaia, pe versanţii Văii Galbena, ai Gârdişoarei-Gârdei Seci, Ordâncuşei, Cobleşului, etc., se ivesc păduri de amestec conifere-foioase, mai ales de molid (Picea abies) şi de fag (Fagus sylvatica). Păduri de amestec conifere-foioase apar şi în cadrul platoului carstic Padiş, şi anume pe culmile sale, datorită inversiunilor termice frecvente. În nord (Măgura Vânătă, bazinul superior al Someşului Cald) şi în nord-est (văile Izbucului, Călineasa), se găsesc păduri de conifere în care domină molidul (Picea abies) dar mai apare şi bradul (Abies alba), pinul (Pinus sylvestris), laricele (Larix decidua), ultimele mai rar. Dacă pădurile de foioase apar pe subtrat mai ales neacid, cele de conifere apar pe substrat format din roci cristalofiliene dar şi la altitudini mai mari. Coniferele indică un climat mai rece decât pădurile de foioase şi, respectiv, cele de amestec conifere-foioase.

Pădurile amintite nu sunt total compacte, printre ele se ivesc poieni cu păşuni şi/sau fâneţe utilizate pentru creşterea animalelor. În vest, poienile sunt răspândite mai ales pe interfluvii, versanţii fiind acoperiţi de păduri care sunt menţinute pentru apărarea lor de acţiunea eroziunii. Păşuni şi fâneţe sunt răspândite de-a lungul văilor, apoi pe fundul platourilor carstice (Padiş, Călineasa, Ocoale-Scărişoara, Mărşoaia, etc.), de asemenea utilizate la păşunatul animalelor. La rândul lor, poienile pot conţine mici pâlcuri de păduri şi tufărişuri care, de cele mai multe ori, nu pot fi reprezentate la scara hărţii (nici măcar la hărţile la scara 1:25 000).

În partea central-sudică şi sud-estică, se găsesc aşezări umane de tip risipit, denumite local crânguri, foste cătune, azi sate, ce au rezultat prin fenomenul de “roire” din satele situate pe văi. Crângurile au adus modificări peisajului natural, prin defrişarea pădurilor, luarea unor porţiuni de teren în agricultură (culturi şi, respectiv, păşuni şi fâneţe). În jurul crângurilor se mai găsesc mici pâlcuri de păduri, cu aspect de “parc”. Platourile carstice sunt utilizate în diferite folosinţe: vegetaţia ierboasă la păşunatul animalelor, pădurile sunt exploatate pentru lemnul lor, formele carstice în turism. În Padiş pădurile sunt şi ocrotite ca “rezervaţie a biosferei” şi tot aici până acum câtva timp s-au efectuat chiar forări pentru descoperirea de resurse minerale importante: bauxite, minereuri uranifere, etc.

Abrupturile-escarpamente sunt, în general, ferite de vegetaţie sau prezintă o vegetaţie rară. Multe dintre abrupturi au natură tectonică (abrupturile Bogăi, Galbenei, Someşului Cald, etc.), litologică combinată cu tectonica (în regiunile carstice cu deosebire), din cauză erozivă (Groapa Ruginoasa) dar sunt şi abrupturi ce-şi datorează “existenţa” acţiunii omului (cariere de roci de construcţii, debleuri de drumuri). Aceste abrupturi sunt de un interes turistic deosebit, ele constituind “puncte de observare” asupra regiunii înconjurătoare.

Mai amintim de suprafeţe de jnepenişuri (Pinus mugo) situate pe teritorii mai înalte altitudinal, de prezenţa mlaştinilor oligotrofe (Padiş, Valea Izbucului), de vegetaţie ierboasă subalpină (pe Bătrâna), etc.

Pe văi apar aşezări umane şi fâneţe, în alternanţă cu sectoare de păduri sau sectoare de chei. Pe Crişul Pietros se găsesc microhidrocentrale.

În viitor prevedem o modificare lentă a mediului datorită conştientizării rezultatelor negative ale acţiunii necontrolate (ex., despăduriri fără a se executa reîmpăduriri, păşunat excesiv, arătură defectuoasă, inundaţii etc; realizarea integrală a Parcului Naţional al Apusenilor va duce la ocrotirea mult mai eficientă a naturii acestor munţi şi a munţilor limitrofi). Inclusiv în regiunile locuite de om se iau măsuri de limitare a degradării naturii: astfel, locuitorii îşi îngrădesc păşunile şi fâneţele cu bârne de lemn pentru a nu se permite intrarea animalelor pe aceste suprafeţe (ex. în Platoul Ocoale-Scărişoara), menţinerea pădurilor pe suprafeţe abrupte, arătură numai pe suprafeţe plane, ferirea localităţilor şi a terenurilor agricole de pericolul inundaţiilor, etc.

11.2. TIPURI DE PEISAJE


Utilizând metoda geomorfologică combinată cu metoda analizei biogeografice dar ţinând seama şi de intervenţia umană asupra naturii, s-au putut deosebi diferite tipuri de peisaje actuale, taxonomia fiind preluată de la autorii G. Bertrand (1968), P. Tudoran (1983) şi I. Mac (1990). La scară spaţială, Munţii Padiş-Scărişoara au un peisaj de munte (peisajul luat ca entitate). Acest peisaj are ca subdiviziuni geocomplexe (sinonim pentru geosistemul lui Bertrand) care conţin, la rândul lor, geofaciesuri (şi geotopuri, asupra cărora nu mai insistăm).

Peisajul de munte conţine următoarele geocomplexe: de culme, de platou calcaros (şi carstic), de versant, de vale, fiecare având diferite tipuri de geofaciesuri.


11.2.1. GEOCOMPLEX DE CULME
Geocomplexul (geosistem la alţi autori) integrează două sau mai multe geofaciesuri legate între ele printr-un flux director de substanţă şi energie (I. Mac, 1990). Geocomplexul este un rezultat al interacţiunii celor trei subansambluri ale peisajului geografic, şi anume potenţialul ecologic, exploatarea (valorificarea) biologică şi acţiunea antropică, componente deosebite de G. Bertrand (1972), citat de P. Tudoran (1983) şi Al. Roşu (1987). Aşa după cum sugerează denumirea, geocomplexul pune accentul pe geocomplexul geografic amintit mai sus şi pe dinamica de ansamblu al complexului geografic. Geocomplexul are cele mai multe fenomene de interferenţă între elementele geografice şi din acest motiv este unitatea cea mai utilă pentru studiile de amenajare şi utilizare raţională a teritoriului (P. Tudoran, 1983; I. Mac, 1990). La acest nivel funcţionează în mod evident legile sistemice (integralitate, autoreglare, echilibrul dinamic, etc., P. Tudoran, 1983). Geocomplexul are o structură verticală, reprezentată prin geoorizonturi, şi una orizontală, reprezentată prin geofaciesuri (Al. Roşu, 1987).

Geofaciesul insistă asupra aspectului fizionomic (facies= faţă, înfăţişare, în limba latină). Constituie o componentă omogenă a geocomplexului cu capacitate de funcţionare dar care intră în acţiune numai când se integrează în geocomplex (I. Mac, 1990). Geofaciesul nu apare ca un organism ci ca parte a acestuia, ca de exemplu, satul într-o comună, abruptul unei terase, versantul unei văi, etc.). Limitele geofaciesului, spre deosebire de ale geocomplexului, care sunt discontinuităţi funcţionale, sunt mult mai tranşante. Geofaciesul este format din geotopuri (geoforme); acestea prin asociere formează geofaciesul (exemple de geotopuri = geoforme: o dună, un crov, o dolină, un lapiez, etc.). Prin unire, prin asociere, formează geofaciesul căruia pe fond de omogenitate îi dau şi un aspect eterogen.

La fiecare nivel al clasificării trebuie să se stabilească: mecanismul funcţionării, comportamentul, starea, sensul evoluţiei, potenţialul energetic (Al. Roşu, Irina Ungureanu, 1977). I. Mac (1990) ordonează următoarea structură: geoform, geofacies, geocomplex şi peisaj, iar ca unitate superioară regiunea geografică, studiate de geotopologie. Geoformul este cea mai mică unitate de peisaj, care asociază mai mult substratul cu masa de aer şi rar, cu elemente floristice. Geofaciesul corespunde unui sector fizionomic omogen rezultat din asocierea unui sector fizionomic omogen rezultat din asocierea unei geocenoze cu o biocenoză într-un raport de coexistenţă sistemică. Geocomplexul integrează două sau mai multe geofaciesuri legate între ele printr-un flux director de substanţă şi energie. Peisajul este entitatea superioră ce înglobează sistemic unităţile amintite. Regiunea geografică este o noţiune cu o sferă mult mai întinsă şi mai complexă decât peisajul, cuprinzând un singur tip sau mai multe asociate (I. Mac, 1990). Dar peisajul geografic face parte din mediul geografic şi el reprezintă rezultatul local al relaţiilor şi interacţiunilor elementelor de mediu. Un tip de peisaj scoate în evidenţă o anumită trăsătură importantă a mediului, şi anume trăsătura care este hotărâtoare pentru imaginea sa exterioară: vegetaţia, relieful sau elemente introduse de către om. Deci, “peisajul poate fi definit ca o parte omogenă a spaţiului terestru, caracterizată printr-un element dominant al mediului care exteriorizează sau reflectă structura sa internă, rezultată dintr-o serie de relaţii şi acţiuni” (Tufescu V., Posea Gr., Ardelean A., 1978). Peisajul este deci subordonat mediului, peisajul reprezentând aspectul calitativ vizibil al acestuia. Dar, totodată, peisajul devine şi partea cea mai sensibilă a mediului. Peisajul este dat de vegetaţie şi de rezultatul activităţii umane.

Mediul este alcătuit din trei categorii de elemente: primare (litosfera, hidrosfera, atmosfera), derivate, adică formate pe seama celor dintâi (relieful, solul, vieţuitoare) şi antropice (elemente introduse de om). Aceste elemente reprezintă partea materială a mediului. Dar mediul are şi un sens funcţional, sens imprimat de factorii energetici (căldura solară, radiaţiile, acţiunile chimice), factorii mecanici (vântul, ploaia, gravitaţia) şi factorii trofici (apa, resursele nutritive, organismele). Deci, elementele materiale primare ale mediului intră în relaţii de schimb de materie şi de energie şi din aceste relaţii rezultă elementele geografice ale mediului (relieful, clima, râurile, solul, asociaţiile biotice). Din acţiunea atmosferei şi apei asupra litosferei se formează relieful; acţiunea dintre vegetaţie şi scoarţa de alterare dă solul, etc. Totalitatea acestor funcţionalităţi ale mediului se intercondiţionează între ele, astfel că primesc caracter de “sistem sau sisteme spaţiale” ce funcţionează pe principiul autoreglării. Geosistemul este deci, aspectul funcţional ale mediului şi orice dereglări înregistrate în geosistem induce modificări în peisaj după cum şi fenomene negative grave ale peisajului conduc la dereglări ale geosistemului (geocomplexului).

Mediul geografic este deci “organismul”, geosistemul (geocomplexul) este partea sa funcţională iar peisajul este expresia materială cea mai specifică a mediului şi geosistemului. Când analizăm un peisaj, analizăm elementele geografice şi nu pe cele fizice (deci analizăm relieful şi nu roca, nu planta ci asociaţiile vegetale, etc). Apoi, se analizează funcţionalitatea, variaţia în timp a relaţiilor şi interacţiunilor cu concluzionarea direcţiei de evoluţie a peisajului natural sau în urma intervenţiei umane, prognozând pragurile şi cauzele care pot determina dereglări (de pildă, defrişarea unei păduri poate influenţa structura solului, eroziunea acestuia, poate coborî pânza freatică, dereglează umiditatea, etc.). Apoi, analiza peisajului cuprinde şi structura acestuia privită în suprafaţă, deci a geofaciesurilor. Dinamica geosistemului are aspecte diferite în cuprinsul unui anumit tip de mediu şi, ca atare, şi peisajul va fi alcătuit din subunităţi diferenţiate în ce priveste stadiul sau forma de evoluţie (de ex., versanţi însoriţi sau dimpotrivă versanţi umbriţi, etc.).

Culmile sunt fie orizontale, fie uşor înclinate şi aparţin primelor două suprafeţe de nivelare. În categoria culmilor se remarcă cea principală care desparte cele trei bazine hidrogafice situate pe teritoriul acestor munţi: Crişul Negru, Someşul Cald şi Arieşul Mare. Această culme principală urmăreşte o linie sinuoasă începând de la Vf. Vârtop (1 295 m)-Vf. Glăvoiu (1 426 m)-Vf. Chicera (1 386 m)-Vf. Bălăceana (1 477 m)-Vf. Bătrâna (1 579 m)-Vf. Capul Şanţului (1 396 m)-Vf. Căţânilor (1 479 m)-Vf. Clujului (1 399 m)-Vf. După Case (1 380 m); Vf. Piatra Arsă (1 488 m)-Culmea Măgura Vânătă (1 572-1 641 m)-Vf. Biserica Moţului (1 466 m)-Bălăceana (1 477 m). Sunt apoi, culmi secundare dar cu aceleaşi funcţiuni ca şi cele principale: de exemplu, culmile ce înconjoară platourile carstice, sau culmea Ţapu (1 476 m)-Tătăroaia (1 291 m) ce separă Valea Galbena de Depresiunea Beiuşului, sau culmea interfluvială dintre văile Cobleşului şi respectiv Gârdişoarei-Gârdei Seci, ce culminează în Vf. Cristesei (1 426 m), etc. Sunt apoi numeroase culmi interfluviale, de mai joasă altitudine, ce delimitează văile dintr-un acelaşi bazin hidrografic.

Toate aceste culmi sunt ocupate fie de vegetaţie ierboasă, fie de păduri (cu subtipurile lor) şi în unele cazuri de aşezări umane. Aşadar, se deosebesc următoarele geofaciesuri ale geocomplexului de culme: de păduri de conifere, de amestec conifere-foioase, de foioase, de vegetaţie ierboasă, culmi cu aşezări umane.

11.2.1.1.


Yüklə 2,12 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   14




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin