Munţii padiş-scăRIŞoara studiu de geografie regională andrei indrieş
Yüklə 2,12 Mb.
|
Solurile cambice constituie o clasă importantă de soluri a căror denumire vine de la latinescul cambiare (= a schimba), deoarece solul îşi schimbă culoarea în urma alterării mineralelor în situ ce duce la acumularea argilei; aşadar, aceste soluri au ca orizont de diagnoză, orizontul cambic. În clasa solurilor cambice intră mai multe tipuri, dintre care pe teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara se găsesc: soluri brune eu-mezobazice, brune acide; soluri roşii, la care se mai adaugă soluri brune feriiluviale (spodosoluri) şi soluri brune luvice (argiluvisoluri). Solurile cambice ocupă cea mai mare suprafaţă dintre tipurile de soluri şi anume 303,72 kmp (adică 85,48%) din teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara. Soluri brune eu-mezobazice. Se formează pe substrat variat, calcaros şi bazic (conglomerate, calcare, marne, gresii), pe roci eruptive bazice şi chiar pe unele şisturi cristaline. Se formează sub vegetaţie de foioase (fag, stejar, gorun) sau chiar molid şi pe forme de relief relativ slab înclinate. Condiţiile climatice ce favorizează formarea acestor soluri sunt date de temperaturi medii anuale de 6-10°C şi valori ale precipitaţiilor de cca 600-800 mm/an. Asemenea condiţii sunt întâlnite în partea de vest şi sud-estul munţilor. Descriem un profil de pe raza Ocolului silvic Sudrigiu. Orizontul de diagnoză este Bv sau orizont cambic (“v” provine din germanul Werwittwerung = alterare). Profilul solului este de tipul Ao-Bv-C în care primul orizont (Ao = orizont A ocric) are o grosime de 4-15 cm, culoare brun deschisă, adică culoare (10 YR) de 4/2-4, conţinut normal în humus (1,5-3%), moderat şi puternic saturat în baze de schimb (50-80); Orizontul Bv poate atinge 20-80 cm grosime, culori mai închise (4-5/4 10 YR), fiind orizont cambic format prin alterarea materialului parental, structura este poliedrică sau columnară spre prismatică, textură lutoasă, slab scheletic spre mijlociu scheletic. Orizontul C este orizontul mineral, adică roca mamă, format din roci sedimentare, este masiv, astructurat. Flora sub care se formează este dat de Asperula-Asarum sau Asperula-Stellaria (gorunete). Volumul edafic al solului este mijlociu. În general sunt soluri trofice datorită litierei bogate ce se împrospătează continuu, în fiecare an, descompusă activ de către microorganisme. Regimul de umiditate este în general bun. Gradul de saturaţie în baze poate atinge 60%, conţinut de humus poate atinge valori de 2,5-7% în orizontul A şi mai scăzut, 0,8-1,5% în orizontul B; pH-ul variază între 5,1 şi 7,7. Densitatea aparentă (sau greutatea volumetrică) este de 0,5-0,8-1,2 g/cmc; porozitatea totală 66-73% iar capacitatea de schimb cationic 15-50 me (miliechivalenţi la 100 g/sol); conţinutul de potasiu este de 0,06-0,30 % iar cel de azot de 0,10-0,60%. Substratul, prin conţinutul relativ important de cationi bazici, împiedică formarea proceselor de podzolire. Precipitaţiile relativ ridicate fac ca regimul lor hidric să fie de tip transpercolativ şi totodată sărurile solubile sunt spălate şi transportate. Prin formarea lor sub vegetaţie forestieră, mai ales de foioase, dar şi de amestec foioase-conifere, humusul este de tip mull, adică forma cea mai fină de humus, caracterizat prin humificare avansată a resturilor organice şi prin amestec intim cu materia minerală din orizontul A. Acest tip de sol apare între Valea Galbena şi Padiş dar şi pe pantele vestice ale munţilor ca şi în partea de sud-est a lor. Pentru prevenirea distrugerii acestor soluri se recomandă valorificarea în mod economic, preventiv, a pădurilor, urmată de reîmpădurire, efectuarea unui păşunat raţional, ferirea solului de eroziune, etc. Pentru menţinerea capacităţii trofice necesită fie îngrăşământ natural, fie chimic. Menţionăm că din totalul solurilor, cambisolurile ocupă 58% iar solul descris mai sus, solul brun eu-mezobazic, ocupă 32% pe raza Ocolului silvic Sudrigiu iar pe cel al O.S. Vaşcău (bazinul Crişului Băiţa, 79%), iar varietatea tipică, adică brun eu-mezobazic propriu-zis are un procent de 17% la O.S. Sudrigiu, respectiv 51% la O.S. Vaşcău. Solul brun eu-mezobazic molic are succesiunea orizonturilor de tip Am-Bv-C în care orizontul Am (orizontul A molic) are o grosime de 20-30 cm, culoare brun închisă, humus bogat de tip mull (2,5%), puternic saturat în baze de schimb (75-80%), bine aprovizionat în azot (peste 0,200%), slab aprovizionat în fosfor mobil (sub 20 mg%), mijlociu aprovizionat în potasiu asimilabil (15-30 mg%). Textura este luto-nisipoasă şi nisipo-lutoasă, structura glomerulară, slab scheletică, iar pH-ul este de 5,5-5,8. Aceste soluri sunt cu troficitate mai mare decât solurile anterioare datorită tipului de humus dar şi grosimii mai mari a orizontului de acumulare; volumul edafic este mai mare ca şi productivitatea, astfel că pădurile de pe aceste soluri sunt bun productive. Aceste soluri sunt caracteristice pentru teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara dar partea pendinte de Ocolul silvic Sudrigiu. Acelaşi tip de sol din bazinul superior al Crişului Băiţa (raza Ocolului silvic Vaşcău) are aceleaşi orizonturi dar cel ocric (Ao) are o grosime de 8-15 cm, brun deschis cu un conţinut normal de humus (1,5-3%), moderat şi puternic saturat în baze de schimb (50-85%) (vezi analiza de sol, tabel nr. 7.7.). Solul brun eu-mezobazic litic se întâlneşte pe versanţi cu pantă mare, deci cu înclinare accentuată. Aceste soluri au un volum edafic în general mic şi ca atare şi pădurile de pe aceste soluri au o productivitate slabă, mediocră. Orizontul R apare între 20-50 cm. Solul brun eu-mezobazic rendzinic are ca orizont de diagnoză orizontul Rrz. Volumul edafic este semimijlociu spre mic şi de asemenea pădurile au o productivitate redusă. Orizontul R apare în primii 150 de cm. Solurile brun-eumezobazice nu apar pe teritoriul O.S. Gârda. Tot în categoria solurilor cambice fac parte solurile brune acide şi luvice care se formează în aceleaşi condiţii bioclimatice ca şi solurile precedente dar sub păduri de fag sau de amestec fag şi molid. Se formează pe seama rocilor acide (granodiorite, şisturi cristaline, şi chiar gresii şi conglomerate). După cum le arată denumirea, ele sunt acide dar şi podzolite (luvice). Solul brun acid are câteva subtipuri: solul brun acid tipic, brun acid litic, sol brun luvic (podzolit). Solul brun acid tipic ocupă 22% din suprafaţa solurilor de pe raza Ocolului silvic Sudrigiu şi 11% în cel al Vaşcăului (datele sunt numai pentru teritoriul pe care îl analizăm, adică Munţii Padiş-Scărişoara) şi în general, are acelaşi profil ca şi solul brun eu-mezobazic tipic, deci profilul are formula Ao-Bv-C sau R sau poate fi şi mai complicată, doar că humusul este de tip moder; are o troficitate mai redusă, gradul de saturaţie în baze este de sub 50% şi se formează sub păduri de răşinoase şi de făgete. Şi în acest caz, orizontul de diagnoză este Bv (orizont cambic). Orizonturile sunt cu următoarele caracteristici: strat de frunziş (litiera), notat cu O, de 1-6 cm grosime, culoarea 2/1-2 YO cu structură glomerulară; strat Ao (A ocric) de 10-20 cm, culoarea 4-5/2 (10 YO), cu structură poliedrică subangulară ca şi orizontul de tranziţie AB ce urmează, de 10-15 cm şi aceeaşi sructură ca şi orizontul de deasupra; orizontul Bv are între 20-70 cm grosime, culoarea 5/4-6 YR şi structură poliedrică iar orizontul C (R) atinge 50-100 cm cu structură poliedrică subangulară. Însuşirile principale ale solului sunt: densitatea aparentă sau greutatea volumetrică este cuprinsă între 0,6-0,8 (1,2) g/cmc, porozitatea totală 64-68%; conţinutul în humus între 3,0-25,0%; capacitatea de schimb cationic 12-50(60) me/100 g sol (miliechivalenţi la 100 g de sol); gradul de saturaţie în baze este cuprins între 30-50% iar valoarea pH-ului oscilează între 4-5,5-5,7; conţinutul în fosfor este de 0,10-0,30% iar cel de azot 0,10-0,90% din total. Şi acest sol necesită măsuri de fertilizare şi de prevenirea eroziunii şi trebuie evitat suprapăşunatul. Solul brun acid litic este scheletic la fel ca şi solul brun acid gleizat şi are o productivitate scăzută. Solul brun luvic (podzolit) din clasa argiluvisoluri, ocupă 21% din teritoriul O.S. Sudrigiu şi doar 9% pe cel al O.S. Vaşcău. Are profilul Ao-El-Bt-C, cu următoarele date: Ao- orizont ocric de 8-15 cm grosime, brun deschis (4-5/2 -10 YR) şi cu un conţinut normal de humus (1,5-2,5%), moderat şi puternic saturat în baze de schimb (grad de saturaţie în baze de 50-80%), bine aprovizionat în azot (0,200-0,280%) dar slab aprovizionat în fosfor mobil (sub 20 mg%) şi mijlociu aprovizionat în potasiu asimilabil (15-30 mg%). Textura este luto-nisipoasă şi nisipo-lutoasă, structura glomerulară degradată, slab schelet, cu un pH de 5,7-6,0. El-orizont luvic, mineral, de 15-30 cm grosime, situat deasupra unui orizont Bt dar cu un conţinut mai redus de argilă, cu textură mai grosieră, schelet slab. Bt- orizont argiloiluvial, de 40-100 cm, ce conţine argilă iluvială care în materialele de sol formează pelicule pe feţele verticale şi orizontale ale elementelor structurale şi umple porii fini, culoare brună, structură prismatică, pete ruginii, textură lutoasă spre luto-argiloasă, slab scheletic. C- substrat litologic format din argile marnoase, şisturi argiloase, gresii. Flora este alcătuită din: Festuca sp., Luzula luzuloides, Poa sp., Carex pilosa, Rubus hirtus. Volumul edafic util este mijlociu-submijlociu şi se formează pe aceste soluri gorunete de deal de productivitate mijlocie. Solul brun luvic (podzolit) pseudogleizat apare pe terenuri cu pantă mică; drenajul din acest motiv este mai slab, cu deosebire primăvara atunci când cantitatea de precipitaţii este mai mare şi ca atare deasupra orizontului Bt se formează o pânză de apă liberă care ţine solul rece şi neaerisit. Arborii s-au adaptat însă la aceste stagnări periodice ale apelor, dezvoltându-şi un puternic sistem radicular în orizontul Btw, ceea ce duce la un coeficient ridicat de utilizare a apei. Vegetaţia ce se formează pe acest tip de sol este gorunetul de deal (pe pantele munţilor, la contactul cu dealurile piemontane), gorunete cu Carex pilosa de productivitate mijlocie. Solul brun luvic litic se găseşte pe versanţi superiori cu pante abrupte şi cu mult schelet. Volumul edafic este mic, reţinerea apei este redusă din cauza pantelor abrupte iar productivitatea este de asemenea redusă. Aceste soluri sunt de găsit pe tot teritoriul Munţilor Padiş-Scărişoara. Tot din clasa solurilor argiluvisoluri este prezent solul brun argiloiluvial luvic (podzolit). Acest sol are ca orizont de diagnoză orizontul Bt (textural, argiloiluvial). Argila a migrat în jos din cauza umidităţii bogate, de peste 1 000 mm anual şi a temperaturilor scăzute (4-6°C, valoare medie anuală). Se formează pe substrat de şisturi cristaline, sub păduri de cvercinee, făgete sau conifere dar şi sub păduri de amestec conifere-foioase. Profilul este de formula: Ao (ocric)-Ea (orizont eluvial supraiacent)-Bt (orizont argiloiluvial subiacent)-C. Conţin neoformaţii, mai ales bobovine, adică concreţiuni sferice alcătuite din oxizi de fier şi mangan, pelicule feriargiloase, pete cenuşii. Structura solului este poliedrică. Caracteristici: densitatea aparentă sau greutatea volumetrică este de 1-1,24 g/cmc; conţinut în baze 25-50%; capacitatea de schimb cationic =10-25 me/100 g sol; pH=4,5-5,5; conţinut în P este de 0,6-0,13% iar de N 0,08-0,25%. Humusul are valori de 2-3% sub ierburi şi 8-10% sub păduri. Solul necesită fertilizare, amendamente calcaroase, combaterea excesului de umiditate şi, evident, prevenirea eroziunii sale. Solurile roşii (Terra Rossa) apar în regiuni carstice (Ocoale-Scărişoara, bazinul superior al Crişului Pietros între văile Bulzului şi Galbena, etc.). Se formează în condiţii climatice un pic diferite de celelalte tipuri descrise, dar şi aceste soluri sunt cambice. Temperaturile necesare formării sunt sub 9,5°C, medii anuale, iar valoarea precipitaţiilor este de cca 1 000 mm/an. Se formează sub păduri de Quercus sau de amestec Quercus şi Fagus, pe substrat de depozite argiloase debazificate. Profilul solului este de tipul Ao-AB-Bv-C cu următoarele caracteristici ale orizonturilor: litiera 20-30 cm, culoare 5 YR-2,5 YR 3-4/3-4 cu structură poliedrică angulară mică; orizontul AB 10-20 cm iar cel Bv 20-150 cm cu culoarea 2,5 YR 3-3,5/6 cu structură poliedrică angulară mare, orizont în care pot să apară ca neoformaţii bobovine şi pelicule ferimanganice; orizontul C 80-150 cm cu structură poliedrică angulară mare. Conţinutul de humus este între 4,0-9,0%, gradul de saturaţie în baze are valori de 55-70%; pH-ul oscilează între 5,5-6 şi 6-7,5; conţinutul în fosfor este de 0,18-0,20% iar de azot oscilează între 0,15-0,35%. P. Cocean (1984) descrie un profil din Platoul Ocoale-Scărişoara, după cercetările Colectivului de pedologie din Cluj-Napoca: Ao = 0-23 cm, brun roşietic (2,5 YR,4/4) glomerular mediu-mare, luto-argilos, moderat compact; ABt = 23-48 cm, roşu (2,5 YR, 4/6), poliedric angular mediu-mare, luto-argilos-argilos, compact; Bt = 48-64 cm, roşu (2,5 YR, 4/6), poliedric angular mediu-mic, argilos, compact; Bd = 64-80 cm, roşu (2,5 YR, 4/6), poliedric angular mediu, argilos compact; D = 80-100 cm, roşu (2,5 YR, 4/6), poliedric angular mediu-mare, argilos compact. Ecologic sunt eutrofice (Tp=80-140), au un volum edafic util mare (peste 71% din volumul solului) şi de aceea sunt utilizate agricol şi forestier (P. Cocean, 1984). Din clasa spodosolurilor amintim solurile brune feriiluviale, care apar în părţile de nord şi de nord-est a munţilor. Se formează în condiţii climatice de 3-6°C valori medii ale temperaturilor, precipitaţii de 1 000-1 250 mm/an, sub păduri de molid şi de amestec cu fag, cu covor de ericacee (Vaccinium myrtullus, V. Vitis-idaea, Bruckenthalia spiculifolia), pajişti de Nardus şi muşchi (I. Ilie, 1986). Se formează pe substrat de roci acide, şisturi cristaline, gresii şi conglomerate, roci eruptive şi depozite eluvio-deluviale ale rocilor respective. Profilul solului este de tip O-Ao-Bs-R cu următoarele caracteristici: orizontul O de 2-5 cm, culoarea 10 YR 2/1-2, astructurat; orizontul Ao 5-15 cm culoarea 7,5 YR 3/2, idem astructurat; orizontul Bs (B spodic) cu Fe2O3 liber, de cca 25-75 cm grosime, de asemenea astructurat, după care urmează în jos roca parentală. Densitatea aparentă este cuprinsă între 0,7-1,0 g/cmc, porozitatea totală variază între 60-70% iar conţinutul în humus între 5,0 şi 25%; capacitatea de schimb cationic 20-40 me/100 g de sol; gradul de saturaţie în baze poate oscila între 10-45% iar pH-ul are valori de 3,8-4,7, fiind deci un sol acid; P =0,17-0,34% iar N = 0,20-0,70%. Nu prezintă neoformaţii. Acest tip de sol este utilizat doar în silvicultură şi respectiv pentru păşuni şi fâneţe dar necesită măsuri de fertilizarea pajiştilor şi, de asemenea, evitarea eroziunii. Humusul este de tip brut (fibric şi hemic), foarte acid iar produsele de alterare se acumulează în orizontul iluvial. Descompunerea resturilor organice este lentă datorită temperaturilor scăzute şi a ploilor abundente (I. Ilie, 1986). Podzolul tipic (feriiluvial) din cadrul spodosolurilor se iveşte în nord şi nord-est în Măgura Vânătă, Bazinul Someşului Cald, etc., în condiţii termice de 2-5°C valori medii anuale, precipitaţii de aproximativ 1 400 mm/an, sub păduri de molid (Picea), cu tufişuri (Pinus mugo) şi pajişti cu Nardus. Se formează tot pe substrat de roci acide. De regulă, este un sol astructurat. Profilul solului este de formula: O-Au-Es-Bhs-Bs-R, fiind un profil scurt. Orizontul de diagnostic este orizontul B spodic în care s-au acumulat humus (Bh), humus şi hidroxizi (sescvioxizi) de fier şi aluminiu (Bhs) sau numai hidroxizi (Bs). Orizontul O are 3-10 cm grosime, culoarea 10 YR 2/1-2 (cenuşietică); Au (orizont A umbric) 5-15 cm, aceaşi culoare ca şi orizontul de deasupra; Es (orizontul alcătuit din cuarţ rezidual-SiO2) de culoare gălbuie (10 YR 5-7/1-2) de 5-20 cm grosime; Bhs de 2-10 cm grosime culoare 5 YR; Bs 6-10 cm iar culoarea 5 YR-7,5 YR şi, respectiv, orizontul R la 40-80 cm grosime. Caracteristicile principale: densitatea aparentă sau greutatea volumetrică este cuprinsă între 0,60-0,80 g/cmc; porozitatea totală =65-75%; humus 10-25%; capacitatea de schimb cationic este de 20-60 miliechivalenţi la 100 g de sol; gradul de saturare în baze 6-20%; pH-ul între 3,5-4,5; conţinutul de fosfor 0,18-0,28% iar de azot 0,40-0,90%. Este un sol utilizat în silvicultură şi ca păşuni şi fâneţe dar necesită îngrăşăminte prin târlire, măsuri antierozionale (I. Ilie, 1986). Rendzinele, care fac parte tot din clasa molisolurilor apar pe calcare şi pe depozite calcaroase (P. Cocean, 1984) şi se asociază cu celelalte soluri, brune eu-mezobazice, terra rossa şi chiar cu solurile brune acide. Apar în regiunile carstice Padiş, Ocoale-Scărişoara, Ordâncuşa, Gârda, etc. şi sunt soluri superficiale, slab acide până la alcaline eu-mezobazice şi bogate în humus. Orizontul diagnostic este A molic şi R rendzinic. Profilul descris de P. Cocean (1984) după datele din cercetările Colectivului de pedologie al Centrului de cercetări biologice din Cluj-Napoca, arată astfel: Am (A molic) = 0-20 cm, brun închis (10 YR, 3/2), glomerular mediu, lutos-lutoprăfos, moderat compact, rădăcini frecvente, trecere clară; AR = 20-30 cm, brun închis (10 YR, 4/3), glomerular mediu, lutos-lutoprăfos, moderat compact, efervescenţă foarte slabă, rădăcini rare, trecere treptată; R =30-(70) cm, brun închis (10 YR), calcare, pe material lutos, efervescenţă slabă şi puternică pe calcare. Rendzinele sunt soluri eu-mezotrofice şi ca urmare cu un potenţial ecologic limitat, deci o productivitate redusă. Valorile pH-ului oscilează între 5,5 şi 7,5; capacitatea de schimb cationic are valori de 42-31 me/100 g sol (miliechivalenţi la 100 grame de sol), greutatea volumetrică 72-81%; conţinutul de humus în orizontul Am este de 18% şi de 7% în orizontul AR. Conţinutul de azot (N) este de 1,23-0,78% iar de P oscilează între 0,20-0,40%. Acest sol se formează sub păduri de Quercus, Fagus şi Picea pe roci compacte bogate în calciu, deci pe roci carbonatice. Rendzinele au următoarele varietăţi: tipice, cambice şi litice. Rendzinele tipice sunt soluri bogate cu însuşiri fizice bune, structură glomerulară, afânare şi aerisire normală iar productivitatea este medie, adică cele amintite mai sus, la caracterizarea generală a rendzinelor. Rendzinele cambice se caracterizează prin apariţia orizontului Bv, orizont care deosebeşte acest sol de rendzinele tipice; şi acest sol are o productivitate medie. Rendzinele litice se formează pe calcare şi are un volum edafic mic iar ca urmare, productivitatea este inferioară Ca un tip specific regiunilor înmlăştinite se remarcă solul turbos oligotrof ce se formează în bazinul Padişului (Şesul Padişului, Poiana Vărăşoaia, pe Valea Izbucului-Bătrâna, bazinul superior al Someşului Cald, etc.). Condiţiile bioclimatice sunt: temperaturi medii anuale de 4-6°C, precipitaţii abundente de peste 1 000-1 400 mm anual, pajişti higrofile de Sphagnum, Carex, Lycopodium, Eriophorum, etc., iar substratul este alcătuit din roci acide (cuarţite cristaline impermeabile). Orizontul T (orizont turbos), sub 50 cm grosime, culoarea 5 YR 2/1 la 2/2, conţinut bogat în humus (93-99%), capacitatea de schimb cationic de 94-135 me/100 g de sol; conţinutul în baze este de 14-50%, pH-ul de 3-4,4 (în Padiş, la câteva mlaştini am obţinut valoarea de 5 cu un indicator pH-metric); conţinutul de P este de 0,5-0,15% iar de N este de 0,51-1,13%. Aceste soluri nu au structură şi au un exces deosebit de umiditate; sunt utilizate doar ca fâneţe dar rar apar şi păduri de conifere. Ca sol azonal mai amintim pe cele aluviale situate pe luncile râurilor principale (Arieşul Mare, Gârda, Crişul Pietros, Crisul Băiţei, etc.). Grosimea acestor soluri atinge 20-35 cm, având un profil Ao, Am-C, structură poliedrică, subangulară, sau astructurată şi se formează sub pajişti mezohidrofile pe depozite aluvio-proluviale. Conţinutul în humus 2,0-5,0%, capacitatea de schimb cationic are valori de 15-35 me/100 g sol, gradul de saturaţie în baze de 80-90%, pH-ul este de 7,8-8,3 iar conţinutul de N este de 0,07-0,33%. Mai amintim de prezenţa solurilor coluviale (de pildă la Boga), erodisolurilor. Trebuie să menţionăm că există şi regiuni lipsite de sol (stâncării, suprafeţe foarte abrupte, Groapa Ruginoasa, etc.), ce sunt notate cu litera N (neproductiv) pe harta solurilor. Aceste soluri de luncă sunt utilizate ca fâneţe sau în legumicultură, necesitând însă fertilizare, măsuri de protecţie împotriva inundaţiilor şi de prevenire a excesului de umiditate.
Solurile sunt răspândite astfel: soluri cambice în vest şi sud-vest; solurile spodice în nord şi sud-est (acestea ocupă 34,68 kmp adică 9,76%); solurile terra rossa (solurile roşii) şi rendzinele în partea centrală unde predomină rocile calcaroase (în suprafaţă de 15,37 kmp ceea ce reprezintă 4,32% din total); în locurile mlăştinoase apar soluri turboase; în lunci solurile aluviale. Pentru solurile reprezentative s-au efectuat analize (tabelele nr. 7.7., 7.8., 7.9.). După cum se observă din toate aceste analize, ele au fost efectuate în aproape toate tipurile de soluri în puncte reprezentative şi analizele au fost oferite şi Ocolului silvic Sudrigiu (1994), analize pe care le menţionăm şi noi (tabel nr. 7.7.). De asemenea, menţionăm şi o analiză de sol de pe Crişul Băiţa (date O.S. Vaşcău,1994) (tabel 7.8.). Totodată, menţionăm analizele de sol de pe raza O.S. Gârda şi anume pentru teritoriul care ne interesează (tabel nr. 7.9.). 8. PROBLEMA PARCULUI NAŢONAL AL APUSENILOR Datorită numeroaselor şi valoroaselor bogăţii naturale, Munţii Padiş-Scărişoara au intrat de mult în atenţia specialiştilor în studiul naturii şi care şi-au dat seama de importanţa acestor obiective din punct de vedere ştiinţific şi implicit turistic, ca şi de necesitatea ocrotirii lor. Astfel, cercetători sau numai admiratori ai naturii ca Al. Borza, E. Racoviţă, I. Czárán, I. Buşiţia (profesor de desen la Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş), şi mulţi alţi cercetători biologi, geologi, geografi, etc., au propus realizarea unui parc naţional care să ocrotească obiectivele ştiinţifice deosebit de importante ale acestor munţi, şi mai ales a celor din zona Padişului dar nu numai. Din anul 1924 Al. Borza propusese ocrotirea unor obiective de mare interes ştiinţific. Încă din anul 1934, marele savant întemeietor al “Biospeologiei”, Emil Racoviţă, a făcut propunerea de realizarea unui parc naţional în regiunea calcaroasă a Munţilor Apuseni, şi mai ales a Munţilor Bihor, care cuprindea un teritoriu de cca 200 kmp, şi care în concepţia savantului se întindea în regiunea Padiş-Cetăţile Ponorului-Valea Ordâncuşei. Savantul a făcut această propunere Comisiei Monumentelor Naturii pentru Ardeal în data de 29 ianuarie a anului 1934, parcul urmând să fie al doilea după cel a Retezatului. De la acea dată încoace, şi alţi numeroşi savanţi au făcut propunerea de realizarea parcului naţional al Apusenilor, dintre care îl menţionăm pe savantul Marcian Bleahu care a făcut propunerea încă din anul 1959. Deşi mult timp nu s-a realizat dezideratul savantului Emil Racoviţă, totuşi s-au efectuat unele măsuri de ocrotire a naturii la nivel judeţean sau chiar naţional prin care unele obiective erau declarate ocrotite. Realizarea Parcului Naţional al Apusenilor mai trebuia să aştepte până la revoluţia din decembrie 1989 şi mai exact până în anul următor când, în data de 27 ianuarie 1990 Ministerul Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător, prin ordinul nr. 7, Platoul Padiş, împreună cu alte regiuni importante din ţară, a fost declarat Parc Naţional în regim de protecţie silvică, cu o suprafaţă de 37 kmp, sub denumirea de Parcul Naţional al Apusenilor. Tot atunci au fost declarate rezervaţii ale biosferei pădurile din regiunea Pietrele Negre-Groapa Ruginoasa şi din jurul avenului Porţile Bihorului (în jur de 62 ha). De asemenea, au fost propuse pentru parcul naţional Apuseni relictele postglaciare de făgete de la “Dosul Glăvoiului”, apoi molidişurile naturale din jurul Cetăţilor Ponorului, respectiv arboretele naturale de la nord de Casa de Piatră. Parcul la prima propunere din data de 27 ianuarie ocupa o suprafaţă silvică de 3 434,6 ha ca rezervaţie integrală a biosferei iar ulterior, prin reanalizarea datelor (păduri tinere, doborâturi, etc.) s-a ajuns la suprafaţa de 2 608,1 ha păduri numai pe teritoriul Ocolului Silvic Sudrigiu, deci în judeţul Bihor, la care se mai adaugă cele din bazinul Someşului Cald pendinte de Ocolul silvic Beliş, judeţul Cluj, apoi cele de pe raza O.S. Vaşcău (Crişul Băiţei), în suprafaţă de 62,6 ha, respectiv cele de pe raza O.S. Gârda, în suprafaţă de 1 817,6 ha la care se adaugă zona de protecţie de 3 601,8 ha. În regiunea Padişului, suprafaţa silvică atinge 9 321 ha iar a poienilor de 546,2 ha, poieni utilizate ca păşuni. Trebuie să remarcăm că în cazul Padişului, şi probabil şi în alte locuri se fac exploatări nemiloase de păduri, deşi ele sunt în regim de protecţie silvică (se fură ca în ...codru, astfel înţelegându-se “democraţia”). Aşadar, parcul naţional al Apusenilor, declarat ca atare în regim de protecţie silvică, cuprinde platoul carstic Padiş, unele obiective de la izvoarele Crişului Băiţei (Izvorul Crişului, Porţile Bihorului), apoi Dosul Glăvoiului, pădurea de la nord de Casa de Piatră, etc. Pădurile care intră în cadrul rezervaţiei integrale a biosferei ocupă o suprafaţă totală de 3 131,7 ha la care se adaugă pădurile din aşa-numita zonă de tampon din jurul acestor păduri şi respectiv a obiectivelor geologice importante, în suprafaţă totală de 5 016,4 ha. Se fac în continuare demersuri pentru realizarea integrală a Parcului Naţional al Apusenilor, nu numai în regim de protecţie silvică. Parcul trebuie să cuprindă, după noi, numeroase alte teritorii cu obiective extrem de valoroase atât din punct de vedere ştiinţific cât şi estetic (turistic), după cum se va vedea mai departe. În cadrul parcului trebuie incluse, considerăm noi, şi părţi din Munţii Vlădeasa şi din Munţii Biharia dar aceste demersuri întâmpină greutăţi din mai multe puncte de vedere. Unul este acela că munţii “aparţin” locuitorilor de la baza lor şi care nu vor să se lipsească de terenurile de păşunat, asupra cărora au acte încă de pe la începutul secolului trecut sau pe la mijlocul acestuia (de exemplu, satul Brădet are act din anul 1838). Problema s-ar putea realiza printr-un schimb, eventual, de terenuri sau prin acordarea în continuare a dreptului la păşunat şi prin acordarea dreptului de exploatare economicoasă a pădurilor îmbătrânite, noduroase, a doborâturilor, etc. După noile informaţii, teritoriul parcului naţional preconizat a se înfiinţa va cuprinde platoul carstic Padiş, Peştera Urşilor, valea Sighiştelului, culmea Ţapu cu Groapa Ruginoasa, platoul carstic Ocoale-Scărişoara, Valea Ordâncuşa (informaţii de la centrul regional de supraveghere ecologică-Oradea). Totodată, se pune întrebarea dacă să fie parc naţional (unde absolut toată activitatea umană este strict interzisă) sau parc natural deoarece în acest caz se mai permit anumite activităţi umane. Vom reveni cu altă carte în care vom analiza PARCUL NATURAL APUSENI! (n.a.). Noi propunem ca din teritoriul Parcului Naţional al Apusenilor să facă parte următoarele regiuni din MUNŢII BIHOR-VLĂDEASA: din Munţii Padiş-Scărişoara trebuie neapărat (valoarea ştiinţifică şi turistică impun acest lucru) să facă parte Platoul carstic Padiş-Cetăţile Ponorului, Cheile Someşului Cald, Platoul Ocoale-Scărişoara, Valea Gârdişoara-Gârda Seacă, Valea Ordâncuşa, Cheile Albacului, Valea Sighiştelului, Valea Galbena-Valea Seacă-Groapa Ruginoasa, Boga-Crişul Pietros-Pietrele Bulzii, etc. Multe dintre obiectivele acestor regiuni sunt declarate monumente ale naturii sau sunt declarate obiective ocrotite la nivel judeţean. PADIŞUL cuprinde ca rezervaţii ştiinţifice sau ca obiective ocrotite numeroase fenomene geologice şi nu numai, repartizate în mod diferit în funcţie de subdiviziunile sale: Platoul Lumea Pierdută cuprinde avenele sale adânci ca Avenul Negru (108 m în momentul descoperirii), Avenul Gemănata (100 m adâncime; cele două avene sunt legate subteran printr-un curs activ de apă pe la adâncimea de 100 m, apa ieşind la suprafaţă prin Izbucul Izvorul Rece în Valea Ursului; azi accesul este împiedicat datorită buştenilor, pietrelor, crengilor etc., aruncate de către forestieri sau de către ciobani în interiorul avenelor), Avenul Acoperit (54 m adâncime), etc.; Valea Ursului se remarcă prin izbucurile sale ca Izbucul Ursului, ce drenează subteran Platoul Paragina, şi Izbucul Izvorul Rece ce drenează tot pe cale subterană Platoul Lumea Pierdută, apoi prin Peştera de la Căput prin care apa intră în subteran şi ajunge în Peştera Cetăţile Ponorului, reţeaua sa subterană fiind accesibilă până la un sifon de care nu se mai poate trece; Groapa Barsa cu celebrele sale peşteri dintre care se remarcă Peştera Neagră, Peştera Gheţarul de la Barsa, Peştera Zăpodie, etc.; s-a reuşit joncţiunea dintre prima şi ultima peşteră ajungându-se la aproape 13 km lungime dar nu s-a reuşit joncţiunea cu Peştera Gheţarul de la Barsa. Deosebită este această peşteră datorită faptului că, aşa după cum arată denumirea, adăposteşte la intrare o saltea de gheaţă permanentă, de cca 70 cm grosime. Tot în Groapa Barsa se găseşte un lac de dolină, Lacul Negru, cu diametrul de 8 m; Abrupturile Bogăi ce oferă o privelişte deosebită asupra regiunii înconjurătoare, cu Peştera Şura Boghii cunoscută de peste 100 de ani, vizitată şi de către savantul Emil Racoviţă, apoi cascadele sale renumite, Oşelu, Bulbuci, etc.; Şesul Padişului cu pâraiele sale ce dispar în subteran prin intermediul a tot atâtea ponoare (Trânghieşti, Gârjoaba, Arsura, Renghii, Cuţilor, etc.), apoi abrupturi ca Biserica Moţului, lacuri permanente formate în scurgerile de pietriş cuarţos adus de pe Măgura Vânătă, turbării (mlaştini oligotrofe denumite local molhaşuri), etc.; Poiana Vărăşoaia (inclusiv Poiana Piatra Boghii) ce se remarcă prin lacuri permanente dintre care se deosebeşte prin mărime Lacul Vărăşoaia, apoi Peştera de la Padiş, abrupturile Vărăşoaiei, câteva ponoare, etc.; Poiana Ponor ce constituie o polie şi care se remarcă pe de o parte prin Pârâul Ponor ce apare dintr-un izbuc (Izbucul Ponor) şi dispare prin sorburi sau ponoare la apele mari; tot la ape mari se formează un lac temporar care apoi dispare treptat; importantă este şi Valea Vraniţa care constituie un loc de drenare a apelor lacului temporar ce se formează în Poiana Ponor; Poiana Bălileasa, o uvală cu numeroase mici doline şi microavene, care se continuă spre est cu Valea Cetăţilor-Cetăţile Ponorului, o subdiviziune importantă formată dintr-o vale cu apariţie dintr-un mic izbuc şi care dispare, la ape mari, în Peştera Cetăţile Ponorului, ce constituie de departe “emblema” acestor munţi, un complex de trei doline-avene de circa 180-200 m adâncime şi legate subteran printr-un curs activ de apă; tot în această subdiviziune debuşează Valea Vraniţa iar în apropierea sa se găseşte Avenul Vraniţa cu adâncimea de 51 m şi care are un lac pe fundul său; pe marginea platoului Padiş se găseşte un impresionant abrupt, Pietrele Galbenii, sub care apare, spre Valea Galbena renumita Poiana Florilor cu fâneţe ce aparţin locuitorilor din localitatea Pietroasa; Pe marginile platoului Padiş mai apar două fenomene speologice celebre şi anume Peştera Focul Viu, peşteră care adăposteşte al doilea gheţar ca volum dintre peşterile cu gheţari ale Munţilor Padiş-Scărişoara şi, respectiv, Avenul Borţig care adăposteşte pe fundul său un alt gheţar, al treilea ca volum dintre cele cinci peşteri cu gheţari din România. O altă regiune importantă o constituie cea a CHEILOR SOMEŞULUI CALD, denumite bizar uneori şi “bazarul” Someşului Cald, care se remarcă prin cheile extrem de înguste şi adâncite, cu abrupturi impresionante ca, de ex. Cuciulatul sub care se găsesc numeroase grohotişuri, respectiv în regiune apar peşteri ca: Cetatea Rădesei, Tunelul, Honu, Peştera Uscată, etc., Izbucul Rădesei, etc. VALEA GALBENEI este declarată monument al naturii împreună cu Izbucul Galbenii şi cu celebrele sale chei (Jgheabului, Gherdapului, etc.), iar pe dreapta Poiana Florilor, amintită mai sus, iar pe stânga Dealul Gardul în care se găseşte unul dintre cele mai mari avene ale ţării, Avenul Hoanca Urzicarului de 288 m adâncime. VALEA BOGA cu cheile sale (cunoscute însă sub denumirea de Cheile Bulzului), cu abrupturi impresionante (Piatra Cânelui, Piatra Bulzului, etc.), şi cu renumitul sat de vacanţă Boga care poate constitui un important centru turistic (cazare, agrement, etc.). Zona ŢAPU-LA MORMINŢI cu renumitul fenomen torenţial Groapa Ruginoasa şi cu Valea Seacă, afluentă a Galbenei, vale de tip torenţial. Vârful Ţapu constituie un important punct de observare a regiunii înconjurătoare. VALEA GÂRDA-GÂRDIŞOARA, cu sectoarele sale de chei, în număr de cinci, cu peşteri celebre (Coiba Mică şi Coiba Mare, iar în apropiere de satul Casa de Piatră, se află celebra peşteră Gheţarul de la Vârtop care are la intrare o mică masă de gheţar iar interiorul este frumos concreţionat), apoi abrupturi impresionante (Piatra Vulturului, Piatra Tăuzului, Chicera Boldului, etc.), cu văi afluente prăpăstioase după cum le arată şi numele (Pârâul Spurcat, Pârâul Vulturului), cu numeroase izbucuri (Apa din Piatră, Tăuzului, Coteţul Dobreştilor, etc.) şi cu localităţile dispuse în bazinete depresionare de-a lungul văii: Casa de Piatră, Fileşti, Plişti, ş.a. VALEA ORDÂNCUŞA cu renumitele sale chei şi cu peşterile sale: Peştera lui Ionele, Zgurăşti, etc. PLATOUL OCOALE-SCĂRIŞOARA se remarcă prin celebra Peştera Gheţarul de la Scărişoara, cu cel mai mare volum al gheţarului dintre peşterile cu gheţari ale ţării, apoi Peştera Pojarul Poliţei, cu renumitul aven, Avenul din Şesuri, şi cu alte fenomene carstice, dintre care menţionăm dispariţia Văii Ocoalelor prin ponor, etc, apoi cu pitoreştile sale localităţi: Gheţari, Ocoale, Mununa. VALEA ARIEŞULUI MARE cu sectoarele sale de chei (Mândruţului, Cheile Albacului sau Cheile de la Zugăi), cu sectoarele sale de bazinete depresionare în care sunt situate localităţi renumite prin importanţa lor în turism şi prin pitorescul lor: Arieşeni, Gârda de Sus, Scărişoara, Albac. Alte regiuni interesante pentru turism şi pentru ştiinţă sunt platourile carstice ale Călinesei, ale Mărşoaiei, Sohodolului, Ursoii, etc. În partea vestică sunt importante: Peştera Urşilor echipată tehnic la un înalt nivel; Valea Sighiştelului cu numeroase peşteri de mare importanţă (Măgura, Tibocoaia, Corni, Drăcoaia, etc.), apoi Crişul Băiţei cu celebrele sale peşteri (Fânaţe, Porţile Bihorului, Izvorul Crişului). Din parc vor face parte şi Vf. Bătrâna împreună cu avenul său de 100 m adâncime, Valea Izbucului cu mlaştinile sale relicte, etc. Din MUNŢII VLĂDEASA ar trebui, datorită valorii lor ştiinţifice, să facă parte din cadrul parcului naţional: culmea înaltă de peste 1 600 m care este acoperită de o vegetaţie de ierburi subalpine şi care menţine pe “spinare” pediplena carpatică: Vf. Poieni (1 627 m), Şaua Bohodei (1 400 m), Vf. Bohodei (1 654 m), iar la baza sa se găseşte celebra cascadă “Săritoarea Bohodeiului” de 80 m înălţime în trei trepte, apoi Vf. Fântâna Rece (1 652 m), Vf. Cornul Munţilor (1 652 m), Vf. Cârligatele (1 694 m), Şaua Cumpănăţelu (1 650 m), Coasta Brăiesei (1 678 m), Vf. Micău (1 640 m), Vf. Buteasa (denumită local Boţasa, de 1 792 m), Vf. Vlădeasa (1 828 m); în parc trebuie incluse şi celebrele cascade şi anume Săritoarea Bohodeiului, Moara Dracului, şi cele de pe Valea Iadei (denumită local Iadului, livresc) adică Săritoarea Ieduţului, Vălul Miresei, Iadolina; pe marginea sudică a culmii, la est de Vf. Cârligatele se găsesc circuri considerate glacio-nivale iar la nordul culmii bazinul Drăganului. Desigur că din Munţii Padiş-Scărişoara trebuie să facă parte şi renumita staţiune Stâna de Vale cu fenomenele sale, printre care Izvorul Minunilor, cu apă uşor radioactivă dar şi apă plată adică care îşi păstrează caracteristicile organoleptice mult timp. Tot în Vlădeasa intră şi Poiana Onceasa care adăposteşte Peştera Onceasa, denumită în trecut Peştera Zmeilor datorită scheletelor de urşi de cavernă care sunt, după cum se ştie, de mari dimensiuni, apoi dealurile de la baza Vlădesei înspre Someşul Cald ca Humpleul, Runcul Ars, etc., cu numeroase fenomene carstice (Peştera Humpleul, P. Alunul, etc.). Din cadrul MUNŢILOR BIHARIA ar trebui să intre culmea sa înaltă, cu urme glaciare: Piatra Grăitoare (1 658 m), Cucurbăta Mare (1 849 m), Cucurbăta Mică (1 770 m), Tăul Mare sau Zănoaga (1 543 m, unde apare şi un lac de origine nivoglaciară cunoscut sub denumirea de Lacul Tăul Mare); pe Valea Galbena se găseşte cascada Vârciorog. MUNTElE GĂINA ar putea să fie inclus în cadrul teritoriului parcului. Parcul, care ar avea cca 500 kmp, ar putea fi organizat în sectoare sau zone ştiinţifice, turistice, rezidenţiale, şi economice. 1. Yüklə 2,12 Mb. Dostları ilə paylaş:
|