Munţii padiş-scăRIŞoara studiu de geografie regională andrei indrieş

Avenele. Fac conexiunea dintre exo- şi endocarst şi aparţin ciclurilor II şi III de formare a peşterilor, constituind puncte de pătrundere ale apelor de suprafaţă în interiorul masivului calcaros (le putem considera peşteri verticale). Se remarcă avenele Platoului Lumea Pierdută din Padiş: Avenul Negru-108 m iniţial, Gemănata-100 m, aceste două avene fiind legate subteran de un curs de apă activ, Avenul Acoperit-54 m; apoi Avenul Vraniţa de 51 m cu un lac pe fundul său; avenele de pe Vărăşoaia etc., toate din cadrul Platoului Padiş. Avenul din Grumazu Bătrânii (100 m); Avenul din Hoanca Urzicarului (288 m) din Dealul Gardul (versantul stâng al Galbenii); Avenul din Şesuri (240 m) din Platoul Scărişoara; Avenul din Tătăroaia, etc. (vezi tabel nr. 4.3.). Unele avene se pot continua cu peşteri: Avenul Gheţarului Scărişoara, Avenul Borţig, Avenul Focul Viu, etc. Multe dintre avenele actuale se vor adânci în continuare până la stratul de roci impermeabile. Multe dintre avene se continuă cu peşteri impresionante: ex. Cetăţile Ponorului, Zăpodie din Groapa Barsa, ş.a.

În ciclul actual (al IV-lea) pliocen-cuaternar s-au realizat micile avene de la suprafaţă: ex. cele trei avene de pe Vf. Vărăşoaia, de pe Bârloiasa, etc. Multe dintre avene au fost astupate parţial de către forestieri sau de către crescătorii de animale (ex. avenele Negru şi Gemănata) (M. Bleahu, S. Bordea, 1981).

Tabel nr. 4.4. Principalele avene din Munţii Padiş-Scărişoara

Avenul	adâncimea (m)	altitudinea (m)	Observaţii
Hoanca Urzicarului	288	1165
Şesuri	240	1134	rez.speologică
Borţig	38	1200	adăposteşte gheţar
Negru	108	1220
Gemănata	100	1200
Acoperit	54	1210
Vraniţa	51	1150	adăposteşte lac
Scărişoara	58	1175	adăposteşte gheţar
Bătrâna Tătăroaia	106 75	1485 1250	importanţă fosiliferă

Legat de carst sunt numeroase exurgenţe denumite izbucuri care constituie puncte de debuşee ale apelor din cadrul platourilor carstice: Izbucul Galbenii pentru tot Platoul Padiş; Izbucul Ponorului pentru Şesul Padişului; Izbucul Ursului pentru Platoul Paragina; Izbucul Izvorul Rece pentru reţeaua subterană a Platoului Lumea Pierdută, toate cele de mai sus pentru Padiş; Izbucul Călineasa pentru platoul omonim; Izbucurile din Valea Gârdişoarei-Gârda Seacă: Gura Apei, Tăuzului, Coteţul Dobreştilor (ultimul pentru Platoul Scărişoara); Pe Someşul Cald amintim Izbucul Rădesei; pe Valea Chişcăului se remarcă Izbucul Juleşti, etc. Dorim să menţionăm că izbucurile enumerate şi numite ca atare sunt de fapt izvoare vauclousiene care curg permanent şi nu intermitent ca adevăratul izbuc de la Călugări (Platoul Vaşcăului), sau cel de pe Valea Poşăgii (Arieş).

Tot legat de carst sunt şi ponoarele, adică locuri de dispariţie în subteran a apelor de la suprafaţă. Remarcăm ponoarele din Platoul Padiş: al Trânghieştiului, denumit mai înainte al Tomaşcăi, ponor ce tinde să fie abandonat; al Gârjoabei, la fel tinde să devină fosil; Arsurii, Renghii, Vărăşoii, Căput (ponor care s-a transformat într-o peşteră); apoi ponorul Văii Ocoale din Platoul Ocoale-Scărişoara, etc. Majoritatea ponoarelor sunt de tip frontal, ce se pot opri într-un abrupt (Trânghieşti, Gârjoaba, etc.) sau se pot continua în avale de locul captării cu un vechi sector de vale părăsită după o treaptă antitetică (ex. Arsura). Sunt şi ponoare laterale ca de ex. pe Valea Galbenei, pe Valea Gârdişoarei, etc. Unele ponoare se pot continua cu peşteri: Peştera Cetatea Rădesei, Peştera de la Căput, Coiba Mică, ş.a.

De asemenea, în categoria ponoarelor putem include şi sorburile din Poiana Ponor din cadrul Platoului Padiş, care permit ca apele Pârâului Ponor să ajungă în Cetăţile Ponorului dar subteran.

Un ultim aspect major care ne interesează este clasificarea carstului Munţilor Padiş-Scărişoara. Ne folosim, pentru aceasta, de clasificarea tipologică efectuată de către M. Bleahu (1982):

Există mai multe criterii de clasificare a carstului: după gradul de acoperire a vegetaţiei, după altitudine, după superpoziţia rocilor carstificabile sau necarstificabile, după criteriul morfologic, structural, structural-morfologic, climatic, ş.a.

După gradul de acoperire a carstului cu vegetaţie, carstul Munţilor Padiş-Scărişoara poate fi considerat de tip înnierbat, dar şi împădurit. Cea mai mare parte a carstului este acoperit de vegetaţie fie ierboasă fie păduroasă, spre deosebire de carstul dinaric care este dezgolit în general de vegetaţie. Doar suprafeţele foarte abrupte din cadrul cheilor sunt lipsite de vegetaţie sau prezintă conifere izolate (Cheile Ordâncuşii, Cheile Galbenei , etc.).

După altitudine, carsturile pot fi montane, de platouri (adică de podişuri), litorale şi carsturi submarine. Munţii Padiş-Scărişoara au carst montan dar dispus diferit: astfel, există şi calcare dispuse sub formă de creastă (Dl. Gardului, Piatra Boghii, etc.), dar şi dispuse în cadrul platourilor calcaroase (Padiş, Ocoale-Scărişoara, Călineasa, ş.a.m.d.). Aceste suprafeţe urcă la peste 1 000 m iar crestele chiar la peste 1400 m în multe cazuri şi excepţional la peste 1 500 m (ex. Vf. Peşterii la 1 550 m sau Vf. Bătrâna la 1 579 m). După poziţia rocilor carstificabile, fie la suprafaţă fie acoperite de o formaţiune de roci impermeabile, carsturile pot fi acoperite sau pot fi carsturi la zi. În cadrul acestei unităţi montane, deosebim regiuni de carst apărut la zi (Piatra Boghii, Măgura Sacă, Biserica Moţului, etc.), dar sunt şi regiuni carstice acoperite de formaţiuni impermeabile (ex. Şesul Padişului, Poiana Ponor din Padiş, fundul platoului Ocoale-Scărişoara, etc.). Carstul acestor munţi este acoperit la nord de rocile magmatice ale Vlădesei iar în sud de formaţiunile impermeabile ale sistemului de Pânze de Codru. Sunt şi situaţii de calcar exhumat (ex. Valea Sighiştel, Crişul Băiţei, etc.).

După criteriul morfologic, carsturile pot fi: platouri, creste, masive izolate. În cadrul Munţilor Padiş-Scărişoara găsim şi creste calcaroase (Piatra Boghii, Gardul, Măgura Sacă, etc.), dar şi platouri carstice (Padiş, Scărişoara, Sohodol, etc.). După criteriul structural, carsturile pot fi, de asemenea, de mai multe tipuri: tabular, monoclinal, cutat, în pânză, etc. În cazul Munţilor Padiş-Scărişoara putem vorbi per ansamblu de carst de structură în pânză în care autohtonul este format din calcare iar pânza din roci impermeabile dar şi de structură monoclinală, deoarece stratele înclină în general de la nord la sud. În funcţie de raportul de altitudine dintre calcare şi rocile impermeabile înconjurătoare, carsturile pot fi autigene (calcarele sunt ridicate faţă de relieful înconjurător), alogene (calcarele domină relieful învecinat dar stând pe o pantă, astfel că apa este alohtonă), barate (în care drenajul este oprit de depozite de roci impermeabile), etc. Carstul Munţilor Padiş-Scărişoara are porţiuni atât autigene (platoul Padiş faţă de zona Boga, platoul Ocoale-Scărişoara faţă de văile Gârdei şi Ordâncuşei, platoul Sohodol, etc.) cât şi alogene (ex. Şesul Padişului în care apele vin de pe Măgura Vânătă) dar şi barate (cazul Padişului, unde alternanţa depozitelor carbonatice cu cele necarbonatice a determinat fragmentarea cursurilor de apă, etc.).

Combinând criteriile menţionate, putem arăta că, în ansamblu, carstul din Munţii Padiş-Scărişoara este de tip holocarst, bine dezvoltat atât pe verticală cât şi în profunzime, acoperit de vegetaţie, fie ierboasă, fie silvică, carst de platou ridicat cu structură monoclinală în general, dar puternic faliată, falii pe care s-au insinuat văi, având sectoare primare, unde calcarele apar la suprafaţă dar şi sectoare acoperite de roci impermeabile, fie de pânze, fie de roci cuaternare.

4.6. RELIEFUL FLUVIAL
4.6.1. VALEA. În cadrul reliefului fluvial intră, în primul rând, valea împreună cu elementele sale care i se suprapun. Valea, ca element complex important, este prezentă atât în cazul apelor curgătoare permanente cât şi a celor intermitente. De asemenea, în cadrul văilor, le vom deosebi pe cele de origine carstică datorită caracteristicilor lor deosebite mai ales în crearea de relief. Văile au caracter de munte, cu pante în general destul de mari, uneori cu rupturi de pantă, cu profil transversal variat, de la aspect evoluat până la aspect de V închis, cu trepte în cadrul cheilor calcaroase, etc. Văile pot avea dimensiuni mari, unele cu lungimi de zeci de kilometri, şi lăţimi variabile, de la zece metri în cadrul cheilor până la sute de metri în cadrul bazinetelor depresionare, unele ocupate de aşezări umane. Sunt văi care prezintă lunci şi terase şi, de asemenea, unele văi prezintă de-a lungul lor alternanţă de sectoare lărgite şi sectoare de îngustări (ex. Arieşul Mare, Galbena, Gârdişoara-Gârda Seacă, Ordâncuşa, etc.).

Lungimile pot varia de la sute de metri, mai ales în cazul unor văi carstice (ex. Valea Izbucul Galbenii-0,8 km, Valea Vălcea-0,8 km, Pârâul Ponorului-0,6 km) dar şi în cazul văilor-afluente: ex. Valea Crişanului-0,7 km etc., la zeci de kilometri: ex. Arieşul Mare-28,3 km (numai în sectorul studiat), Gârdişoara-Gârda Seacă-15,7 km, Ordâncuşa-10,5 km, Albacului-18,7 km etc. (vezi tabel nr. 6.2.).

Văile au pante destul de mari în profil longitudinal, mai ales cele din partea de vest: ex. Galbena-7,36% ; Valea Ţiganilor, afluentă a Galbenei, are cea mai mare pantă din munţii analizaţi, şi anume 35,00%; Valea Sibişoara-18,33%, etc. Văile cu scurgere spre nord şi, respectiv spre sud, au pante mai line, mai dulci: astfel, Călineasa are o pantă de 3,28%, Valea Izbucului-3,27%, Valea Bătrâna-0,89% iar cele cu scurgere sudică au pante ceva mai mari decât cele nordice: Gârdişoara-Gârda Seacă-2,86%, Ordâncuşa-6,02%, Cobleş-3,78%, Albacului-3,42 %, etc. (vezi tabel nr.6.2).

Unele văi, mai ales cele care străbat regiuni calcaroase, formează chei impresionante, lungi de kilometri şi adânci de zeci sau sute de metri. Remarcăm şi alternanţa amintită mai sus de sectoare îngustate cu sectoare lărgite, în ultimele fiind instalate aşezări umane (ex. pe Arieşul Mare, localităţile Arieşeni, Gârda de Sus, Scărişoara, Albac). Asemenea văi sunt şi Gârdişoara-Gârda Seacă, Ordâncuşa, Someşul Cald şi altele. Cele mai sălbatice şi totodată mai pitoreşti chei sunt ale Galbenei, Someşului Cald, Ordâncuşei, Albacului (numite şi Zugăi), Sighiştelului, Bulzului etc. (vezi tabel nr.4.1.). Unele văi, mai ales cele cu scurgere vestică, având pante mari, cu rupturi în pantă în profil longitudinal, prezintă cascade (Oşelu, Bulbuci, Galbena) sau repezişuri (Crişul Pietros, Crişul Băiţei, etc.), încercându-se utilizarea în scop energetic a apelor (ex. microhidrocentralele de pe Crişul Pietros).

O situaţie deosebită o au văile carstice care se caracterizează prin profil longitudinal în trepte fie descendente, în sensul scurgerii, fie în trepte ascendente adică în trepte antitetice, prin profil transversal îngust în cadrul cheilor. De asemenea, unele văi pot avea un curs de apă intermitent sau temporar iar altele sunt seci sau chiar oarbe. De regulă, văile carstice se axează pe linii tectonice şi ele se clasifică în văi carstice permanente (cu un curs permanent de apă): Galbena, Valea Starpă, etc., sau sunt văi care au un curs intermitent de apă, numai la precipitaţii, ca de ex. Ordâncuşa în sectorul inferior, la unirea cu Valea Gârda Seacă, Pârâul Ursului în sectorul inferior, Someşul Cald în sectorul superior etc. Trebuie să mai menţionăm că toate văile carstice curg numai pe substrat de roci impermeabile iar atunci când ajung pe substrat de roci carbonatice se produce fenomenul de captare carstică. Ca văi seci, lipsite de apă în permanenţă, exemplificăm cu Valea Arsurii (aval de punctul de captare carstică, deci aval de treapta antitetică), Valea Vraniţa, Valea Seacă din Padiş; ca văi oarbe, adică văi care se pierd într-un abrupt prin intermediul ponoarelor, fără continuare de vale dincolo de abrupt (văi în “fund de sac”) exemplificăm cu Trânghieşti, Gârjoaba, etc, dar cel mai bun exemplu este Valea Cetăţilor care se termină în Cetăţile Ponorului. (M. Bleahu, 1982). Dintre văile carstice în trepte antitetice menţionăm Valea Arsura din Padiş iar un exemplu clasic în literatura de specialitate este Valea Gârdişoara-Gârda Seacă (M. Bleahu, 1974, 1982). Tot în cadrul regiunilor carstice sunt de semnalat văile dolinare, apoi văile seci sau sohodoale, etc. Legat de văile dolinare menţionăm că sunt două ipoteze referitoare la formarea lor: prima consideră că la început a existat o vale de suprafaţă cu scurgere continuă care, treptat, a început să pătrundă în subteran, mai întâi printr-un ponor transformat într-o dolină, apoi într-un alt ponor situat mai în amonte transformat şi el într-o dolină, şi aşa mai departe, până ce toată valea a devenit o vale dolinară; a doua ipoteză admite că în lungul unei falii majore, ce oferă posibilităţi de pătrundere în subteran a apei, a luat naştere în jurul fiecărui punct de infiltrare câte o dolină care, prin asociere, au dat naştere unui uluc longitudinal cu impresia generală de vale (M. Bleahu, 1982). Sohodoale sau văi seci sunt cele care sunt în cadrul văilor în trepte antitetice, aval de locul de captare (ex. Arsura, Valea Seacă, etc.). Dintre văile cu recul, adică cele care sunt inversul văilor oarbe, deci pornesc dintr-un perete calcaros care, la origine a putut fi o peşteră, tavanul ulterior prăbuşindu-se, menţionăm Pârâul Ponor din Padiş, Valea Izbucul Galbenii, etc.

Văile, ca forme complexe de relief, pot prezenta lunci, chiar terase, versanţi ,etc.

Luncile. Fiind o regiune muntoasă, văile nu au de regulă lunci sau dacă acestea există ele sunt slab dezvoltate, şi mai mult monolaterale, de maximum 100-200 m lăţime, sectoarele ocupate de lunci fiind întrerupte de sectoare de îngustare. Văile care prezintă sectoare de lunci sunt Crişul Pietros, Crişul Băiţei, Arieşul Mare, Someşul Cald, Gârdişoara-Gârda Seacă, Valea Albacului, etc. Luncile sunt ocupate de aşezări umane cu tot pericolul inundaţiilor (cum a fost în decembrie 1995) ca şi a igrasiilor produse pereţilor caselor, respectiv a infiltrărilor de ape în pivniţele caselor dar cu un sol fertil utilizat pentru fâneţe şi unele culturi agricole, mai ales legumicole.

Terasele. Văile din regiunea studiată prezintă uneori terase, slab dezvoltate, mai mult sub formă de umeri de terasă şi mai ales terase în rocă, la înălţimi relative mai mari şi terase aluviate sau în aluviuni, la altitudini relative mai joase (de ex. pe Pârâul Ponorului în cadrul Poienii Ponor).

Terasele tinere şi joase, t₁ şi t₂, de până la 10 m, sunt situate pe văile mai mari ca pe Crişul Pietros, Crişul Băiţei, Someşul Cald, Arieşul Mare, Gârda, Albacului, etc. Aceste terase inferioare sunt, în unele cazuri, ocupate de aşezări omeneşti permanente: Crişul Pietros, Crişul Băiţei, Arieşul Mare, Cobleş, Albacul, etc. Terasele superioare sunt sub formă de umeri mai ales, sunt săpate în rocă şi ele sunt observabile în cadrul cheilor, unde se corelează cu etapele de formare a peşterilor: în Cheile Someşului Cald, Ordâncuşei, Sighiştelului, Albacului (Zugăi), etc. În unele cazuri (pe Gârda Seacă, Ordâncuşa, Someşul Cald) umerii sunt situaţi la cca 180-210 m altitudine relativă faţă de talveg iar excepţional chiar la 330 m altitudine relativă pe Gârda Seacă (fig. 27, 28, 29, 30, 31).

Pe Someşul Cald se pot observa foarte bine primele patru terase în zona confluenţei cu Valea Izbucului (Bătrâna) (fig. 29). Terasa t₁ (5-10 m) este extinsă şi ca lungime şi ca lăţime la valori apreciabile. Pe aceste terase sunt situate localităţile Smida şi Giurcuţa (de Sus şi de Jos).

Terasele superioare sunt utilizate doar în silvicultură sau pot fi lipsite de vegetaţie în cazul cheilor, fiind de cele mai multe ori inaccesibile omului.

4.7. PROCESE GEOMORFOLOGICE ACTUALE
Dintre procesele geomorfologice actuale menţionăm unele procese de prăbuşiri ale terenului (ex., pe marginea fenomenului torenţial Ruginoasa, pe marginea dolinei de prăbuşire Gârjoaba din Padiş, prăbuşirile din Poiana Vărăşoaia, etc.), unele fenomene de ravinaţie ce se instalează pe drumuri forestiere (ex. Poiana Ponor, Lumea Pierdută, etc.), mici alunecări de tipul solifluxiunilor mai ales pe pantele muntoase, sau chiar unele alunecări de teren (ex. La Gârda de Sus) apoi acumularea grohotişurilor la baza versanţilor (ex. Cuciulata, în Cetăţile Ponorului, la baza Pietrei Arse şi a Pietrelor Boghii), etc.

Menţionăm apoi, acţiunile mai mult sau mai puţin distructive ale râurilor şi ale pâraielor de munte, cu creare de conuri de dejecţie la gura lor, modificări ale albiilor lor (Pârâul Ponor, Someşul Cald, Trânghieşti, etc.) şi chiar inundaţii deosebit de grave (Arieşul Mare, Crişul Pietros, ş.a.).

4.8. RELIEF DATORAT ANIMALELOR ŞI RELIEF ANTROPIC
Deşi primul, cel datorat animalelor nu este atât de vizibil la exterior ci mai ales în interior (galerii de cârtiţă, de furnici, de viermi, sau vizuini de animale mari: de vulpi, de lupi, de urşi, etc.), totuşi amintim câteva forme de relief minor, create de animale: muşuroaie de cârtiţă, muşuroaie de furnici, râmăturile mistreţilor sau ca urme ale animalelor domestice se remarcă potecile de vite (pe Biserica Moţului, pe Vărăşoaia, pe pantele Poienii Bălileasa, pe versanţii Gârdei Seci, etc.).

Mult mai numeroase sunt urmele activităţii umane: construirea de aşezări umane permanente şi temporare, construirea unor drumuri naţionale, judeţene sau drumuri de exploatare a lemnului, apariţia unor sectoare de ramblee sau, dimpotrivă, de deblee de-a lungul drumurilor, apariţia unor cariere de exploatare a rocilor (Pietroasa, Chişcău, Băiţa), urmele explorărilor geologice pentru descoperirea unor zăcăminte utile (bauxită, aur, etc.), crearea de baraje pentru microhidrocentrale (pe Crişul Pietros) etc., etc.

4.9. INFLUENŢA RELIEFULUI ASUPRA CELORLALTE ELEMENTE GEOGRAFICE
Relieful, care constituie suportul material pentru celelalte elemente geografice, pe lângă faptul că suferă influenţă din partea acestora, şi el are o influenţă covârşitoare asupra celorlalte elemente, inclusiv asupra omului şi a activităţilor sale. Relieful are o mare importanţă în influenţarea condiţiilor climatice, direcţionând deplasarea maselor de aer (vânturile), condiţionând repartiţia temperaturilor, a cantităţilor de precipitaţii şi a altor elemente climatice. Astfel, vânturile predominante, cele vestice, pătrund relativ uşor până în centrul munţilor, deoarece aceştia au înălţimi modeste faţă de Munţii Vlădeasa şi Biharia şi, respectiv, înălţimile lor ceva mai mari, Măgura Vânătă, Bătrâna, se găsesc aproximativ în centrul munţilor, destul de departe de marginea lor vestică. Din aceste considerente, credem că şi valorile precipitaţiilor sunt însemnate, foarte apropiate de a munţilor vecini. Uneori, vânturile sunt împiedicate în mersul lor spre vest de bariera muntoasă (abrupturile Bogăi, culmea Tătăroaia-Ţapu) şi obligate să urce, intensificându-se fenomenul de condensare, astfel că versanţii vestici sunt mai umezi decât cei estici.

Precipitaţiile cresc odată cu altitudinea, deci pe culmile mai înalte ale Munţilor Padiş-Scărişoara se pot atinge cca 1 600 mm/an faţă de 1 800 mm la Stâna de Vale, “polul precipitaţiilor” din România şi chiar din sud-estul Europei (totuşi la Stâna de Vale valorile anuale, în cele mai multe cazuri, oscilează în jurul a 1 600 mm/an). Temperaturile cunosc variaţii în funcţie de altitudine dar sunt frecvente inversiunile termice mai ales în cadrul platourilor carstice (Padiş, Ocoale-Scărişoara), fapt dovedit de răspândirea tipurilor de vegetaţie. Relieful influenţează şi hidrografia, care, în funcţie de altitudine, primeşte anumite caracteristici. Astfel, acolo unde panta este mai mare, scurgerea are viteză mai mare, crescând şi puterea erozională dar şi hidroenergetică (utilizată pe Crişul Pietros). Unde panta este redusă, se produc acumulări fluviale, înmlăştiniri (turbării) ca pe Valea Izbucului şi în continuare pe Bătrâna. Pe suprafeţele plane se pot forma lacuri (Şesul Padişului, Poiana Vărăşoaia) sau mlaştini (turbăriile din Şesul Padişului). Relieful influenţează şi răspândirea vegetaţiei. Astfel, relieful nefiind prea înalt, nu apare vegetaţie subalpină ca în cazul Vlădesei, Bihariei şi Muntelui Mare. În schimb, predomină vegetaţia forestieră dar puternic poienită, mai ales în jumătatea sud-estică unde apar şi aşezările umane. Platourile carstice au la baza lor covor ierbos utilizat la păşunat, doar culmile lor având vegetaţie de arbori. Pantele vestice sunt acoperite de păduri care menţin stabilitatea versanţilor, ferindu-i de eroziune. De altfel, cea mai mare parte a versanţilor dealurilor menţin păduri în acelaşi scop. Văile adânci şi reci, au de asemenea vegetaţie silvică. Solurile ţin seama, la fel, de formele de relief, dar şi de substratul litologic şi de vegetaţia sub care se formează. Solurile lipsesc pe abrupturile cheilor şi versanţilor puternic înclinaţi. În regiunile relativ înclinate apar sub păduri soluri cu profil scurt şi sunt scheletice. Nu în ultimul rând relieful influenţează aşezările umane şi activitatea lor. Aşezările sunt dispuse pe văi (cu tot pericolul inundaţiilor) şi pe culmile însorite. Omul utilizează relieful şi suprastuctura sa în diverse activităţi rurale.

În final, ca regionare geomorfologică putem arăta că în partea de est a Munţilor Padiş-Scărişoara se găsesc forme de relief formate mai ales pe roci cristalofiliene, în partea centrală şi sudică pe substrat carbonatic, în partea vestică pe gresii şi conglomerate permiene iar în nord-vest pe substrat de magmatite paleocene.

5. CONDIŢIILE CLIMATICE

5.1.GENERALITĂŢI
Clima Munţilor Padiş-Scărişoara este corespunzătoare munţilor cu altitudini medii, dar şi regiunilor muntoase situate în vestul ţării, în calea maselor de aer cu circulaţie vestică. Din punct de vedere climatic, Munţii Padiş-Scărişoara intră în categoria ţinutului climatic de munte jos (800-1 700 m) iar ca district climatic în categoria climatului de pădure şi de pajişti montane (şi subalpine). Având înălţimi mai reduse (1 000-1 400 m, excepţional 1 600 m) şi fiind flancaţi de munţi mai înalţi la nord (Vlădeasa de 1 600-1 800 m), la sud (Biharia 1 600-1 800 m) şi la est (Muntele Mare-1 800 m) iar în vest, în faţa vânturilor de vest, munţi mai joşi, Codru-Moma de cca 1 100 m (1 112 m maxim în Vf. Pleşu) şi o depresiune, cea a Beiuşului, care-i separă de Munţii Codru-Moma, rezultă că munţii analizaţi constituie un fel de “canal de scurgere” pentru masele de aer vestice care sunt predominante. La acest aspect se adaugă şi faptul că altitudinile cele mai mari ale acestei unităţi montane, de cca 1 600 m, se găsesc cam în centrul său, deci destul de departe de marginea lor vestică, şi ca atare, masele de aer vestice pot pătrunde relativ uşor până în interiorul acestor munţi. De aici tragem concluzia că valoarea precipitaţiilor este cel puţin egală cu a munţilor învecinaţi mai înalţi sau foarte apropiată.