Muntele vrăjit expunere premergătoare

II

30

THOMAS MANN

palid şi ţeapăn. Faptul acesta însă avea importanţă pentru batrînul care fusese, în familie, o figura caracteristica, o personalitate pitoreasca.

La drept vorbind, felul de-a fi şi de a gîndi al lui Hans Lorenz Castorp fusese depăşit de timp cu mult înainte de moartea sa. îşi petre­cuse viaţa într-o credinţă profund creştina, ca membru al bisericii refor­mate, cu vederi straşnic de tradiţionale, preocupat să restrîngă cercul societăţii aristocratice destoinica să conducă, de parcă ar fi trăit în seco­lul al XlV-lea, atunci cînd meşteşugarii, trecînd peste rezistenţa încăpă­ţînata a patricienilor îndrăgostiţi de vechile lor libertăţi, începuseră să cucerească locuri şi voturi în consiliul orăşenesc, şi era greu de cîştigat pentru tot ce era noutate. Activitatea sa a coincis cu decenii de avînturi violente şi felurite răsturnări, decenii de progrese în marşuri silite, care ceruseră sacrificii şi riscuri în viaţa publică. Dar numai Dumnezeu ştie ca nu datorită bâtrînului Căstorp spiritul timpurilor noi a cunoscut uriaşele şi strălucitoarele sale biruinţe. Fiindcă batrînul făcuse mai mult caz de datinele părinteşti şi de vechile instituţii decît de îndrăzneţele lucrări de lărgire a portului şi alte fanfaronade şi nelegiuiri legate de un oraş mare, frînase şi potolise pretutindeni unde putuse şi daca ar fi fost ascultat, administraţia ar fi fost şi în zilele noastre o idilă de modă veche, la fel cum se petreceau lucrurile şi în propriul sau birou.

Astfel se înfăţişase batrînul în ochii concetăţenilor sai cît a trăit, şi încă multa vreme după aceea, iar micul Hans Castorp, cu toate că nu pricepea nimic din treburile obşteşti, făcea, cu ochii săi de copil cu privirea liniştită, aproape aceleaşi observaţii — observaţii fără cuvinte şi prin urmare necritice, dar pline de viaţa, care încă mult timp după aceea îşi păstrară, ca o imagine a amintirii conştiente, caracterul lor afirmativ, ostil vorbelor şi disecţiilor. După cum am mai spus, era în joc simpatia, acea afecţiune şi afinitate intima ce sare, adesea, cîte o generaţie. Copiii şi nepoţii privesc ca sa admire, şi admiră ca să înveţe şi să desăvîrşeasca ceea ce se afla prefigurat în ei datorită eredităţii.

Senatorul Castorp era uscăţiv şi deşirat. Anii îi încovoiaseră spinarea şi gîtul, dar el se silea sa-şi îndrepte îngheboşarea, caznindu-se să se ţină drept, iar din această cauză, gura, ale cărei buze nu se mai sprijineau pe dinţi, ci numai pe gingii (căci nu-şi punea proteza decît la masă), se contracta în jos, la colţuri, cu o demnitate susţinută cu greu­tate, şi poate tocmai de aici provenea, o data cu grija de-a înfrînge un început de tremurare a capului, atitudinea ţeapănă şi aspră, cît şi înfun-

MUNTELE VRĂJIT

31

darea bărbiei în guler, care îl încîntau atît de mult pe micuţul Hans

Castorp.

îi era draga tabachera — se folosea de o tabachera lunguiaţă, de baga încrustată cu aur — şi întrebuinţa batiste roşii ale căror colţuri atîrnau cîteodata din buzunarul de la spate al redingotei. Cu toate ca era o slăbiciune oarecum vrednica sa stîrnească rîsul, ea apărea mai ales ca îngăduinţa făcuta bâtrîneţii, ca o neglijenţa pe care vîrsta înaintata şi-o poate îngădui, fie cu buna ştiinţa şi într-un fel vesel, fie cu o incon­ştienţa ce impunea respect; şi oricum ar fi fost, era singura slăbiciune ce-o observase vreodată perspicacitatea copilăreasca a privirii lui Hans Castorp în ţinuta bunicului sau. Dar atît pentru copilul de şapte ani, cît şi mai tîrziu, în amintirea adultului, înfăţişarea de toate zilele a septua­genarului nu era cea adevărata şi reala. în adevărata sa realitate, daca se poate spune aşa, era mai diferit, mult mai frumos şi mai demn decît de obicei - adică aşa cum apărea într-un tablou, un portret de mărime natu­rala, ce stătuse atîrnat multa vreme în camera de locuit a părinţilor copilului şi care plecase după aceea, împreuna cu micuţul Hans Castorp, să se statornicească definitiv în casa de pe esplanada, fiind aşezat în salon, deasupra canapelei mari de mătase roşie.

îl înfăţişa pe Hans Lorenz Castorp purtînd costumul oficial de sena­tor al oraşului - în acea severă, dar şi cuvioasa haina burgheza a unui secol dispărut, care asigurase de-a lungul vremii o comuniune solemnă şi cutezătoare totodată, şi pe care o păstrase pentru ocaziile oficiale, pentru a contopi, în acest mod ceremonios, trecutul cu prezentul şi prezentul cu trecutul şi a adeveri astfel trăinicia venerabilei sale semnaturi comerciale. în tablou, senatorul Castorp apărea în întregime, postat pe o podina roşietica, în perspectiva unor coloane şi ogive. Stătea cu bărbia aplecata, cu colţurile gurii uşor lăsate în jos, cu ochii albaştri Şi pungile de sub ochi mărite şi, din aceasta cauza, cu privirea pe gînduri, pierduta în depărtare, purtînd o tunica neagra, mai lunga de genunchi, şi care, deschisa în faţa, lasă sa se vadă pe margini şi tivuri o bandă lata de blana. Din mînecile scurte pîna la coate, bufante şi tivite la fel, ieşeau nişte mîneci mai înguste şi lungi, dintr-o stofă obişnuita, iar manşetele de dantela acopereau mîinile pîna la încheietura degetelor. "ulpele subţiri aveau ciorapi de mătase neagra, iar în picioare purta Pantofi cu catarame de argint. Dar în jurul gîtului avea colereta scrobita S¹ plisatâ, aplecata în faţa şi ridicata în părţi, de sub care mai cobora şi