Muntele vrăjit expunere premergătoare

A

32

THOMAS MANN

un jabou de batist, de asemenea plisat. Sub braţ ţinea străvechea pălărie cu borurile largi, a cărei calota se îngusta spre partea de sus.

Era un portret excelent, plăsmuit de un artist celebru, făcut cu gust, în stilul vechilor maeştri, spre care înclina subiectul, iar în spectator trezea tot felul de imagini hispano-olandezo-medievale. Micul Hans Castorp îl contemplase adesea, fără îndoiala că nu cu pricepere artistica, totuşi cu o oarecare înţelegere pătrunzătoare, de un ordin mai general; şi cu toate ca pe bunic nu-l văzuse aşa cum îl înfăţişa tabloul decît o sin­gură data şi pentru foarte puţin timp, cu prilejul sosirii sale într-o proce­siune la primărie, nu se putea opri, după cum am mai spus, de a consi­dera portretul ca o înfăţişare adevărată şi fidelă ă bătrînului, în vreme ce, în bunicul de toate zilele, nu vedea decît un bunic interimar, o împle­tire stîngace de însuşiri nedesâvîrşite. Fiindcă ceea ce în aspectul său obişnuit era ciudat şi bătător la ochi şi ţinea poate de aceasta împletire nedesavîrşita şi oarecum stîngace, erau de fapt urme şi indicii ale făpturii sale pure şi adevărate. De pilda, gulerul mare şi lavaliera înalta şi alba erau demodate, dar era imposibil sa aplici acest epitet minunatu­lui guler spaniol din tablou, la care ele făceau doar aluzie. Şi era la fel şi cu jobenul cu borul îndoit într-un fel neobişnuit, pe care bunicul îl purta pe strada şi căruia îi corespundea, într-o realitate superioara, pălăria mare de fetru din portret; tot astfel şi cu poalele lungi ăle redingotei cu pliuri, a cărei imagine originara şi esenţiala râmîneă, în ochii micului Hans Căstorp, tunică brodată şi tivită cu blană.

De aceea încuviinţă din toata inima ca bunicul sa se înfăţişeze în autenticitatea şi perfecţiunea sa somptuoasă în ziua cînd trebui sa-şi ia rămas bun de la el. Scena se petrecea în salon, în acelaşi salon în care au luat masa atît de des, unul în faţa celuilalt; acum însă, Hans Lorenz Castorp era întins în coşciug, pe catafalc, în mijlocul coroanelor reze­mate şi raspîndite de jur-împrejur. Luptase contră pneumoniei, luptase multă vreme şi cu înverşunare, deşi dăduse impresia ca în sinea lui nu se acomodase decît destul de greu cu viaţa vremurilor actuale, şi iată-l ca stătea întins pe catafalc, fara sa poţi şti bine dacă era un învingător sau un învins, dar, în orice caz, cu o înfăţişare cît se poate de liniştită şi foarte schimbată, cu nasul mai ascuţit fiindcă avusese de luptat cu boala atîta vreme, cu partea inferioara a trupului acoperită de un covor pe care erau cîteva frunze de palmier, şi cu capul sprijinit pe perne de mătase, astfel încît bărbia i se odihnea frumos în răscroiala din faţa a coleretei ce făcea parte din straiele festive; iar între mîinile pe jumătate acoperite de

MUNTELE VRÂJIT

33

dantela, aşezate în aşa fel încît imitau o atitudine fireasca şi nu îngă­duiau ca poziţia să dea impresie de răceala şi neînsufleţire, i se pusese un crucifix de fildeş pe care privirea de sub pleoapele lăsate în jos părea câ-l cercetează neîncetat.

La începutul bolii, Hans Castorp îl văzuse pe bunicul sau de mai multe ori, după aceea însă, nu-l mai văzu deloc. Fusese cu totul cruţat de priveliştea luptei care, de altfel, se desfăşurase în cea mai mare parte noaptea, şi o simţise cel mult prin mijlocirea atmosferei de îngrijorare ce domnea în casă, prin ochii înroşiţi ai batrînului Fiete, cît şi prin plecările şi sosirile doctorului; rezultatul însă, cu care se confrunta acum în salon, putea să se rezume Ia faptul că bunicul fusese în mod solemn eliberat de îndeplinirea interimatului şi se întorsese definitiv la forma lui autentică, atît de armonizată cu el — un rezultat pe care trebuia sâ-l aprobi, cu toate că bâtrînul Fiete plîngea şi-şi legăna capul fara încetare şi cu toate că însuşi Hăns Căstorp plîngea, aşa cum o făcuse şi la vederea mamei sale, moartă subit, ca şi Ia aceea a tatălui, pe care, puţina vreme după mamă, l-a văzut de asemenea întins acolo, tăcut şi străin.

Aşadar, era pentru a treia oara cînd, într-un răstimp atît de scurt şi la o vîrstâ atît de fragedă, moartea înrîurea spiritul şi firea — mai ales firea — micuţului Hans Castorp; această privelişte şi înrîurire nu mai erau noi pentru el, ci dimpotrivă, chiar foarte familiare şi, la fel ca în celelalte două ocazii precedente, se arătase extrem de serios şi deopotrivă de stăpîn pe sine, nicidecum la bunul plac al nervilor; şi cu toate că simţea o mîhnire firească, dovedi că are, tocmai cu acest prilej, un calm mai mare decît de obicei. Nesocotind înţelesul practic a întîmplarilor pentru viaţa sa sau dovedind o copilăreasca nepăsare în privinţa lor, cu convin­gerea că lumea, oricum, va avea grijă de el, manifestase în faţa acestor sicrie o anumită indiferenţă copilăreasca şi mai degrabă atenţie pentru lucrurile din afară, care, în cea de-a treia împrejurare, fura nuanţate de anumite stări sufleteşti şi un aer de cunoscător experimentat — căci nu ţinem seama de lacrimile repetate, datorate emoţiei sau molipsirii de la plînsul altuia, socotindu-le ca pe o reacţie normala. în cele trei sau patru luni după decesul tatălui, uitase moartea; acum însă îşi amintea de ea, şi toate impresiile de atunci se restabileau întocmai, simultane şi Pătrunzătoare în ciudăţenia lor farâ asemănare.

Topite şi turnate în cuvinte, ele ar fi arătat, în sine, aproximativ în ^u' următor. Moartea era de o esenţa pioasa, semnificativă, şi de o fru­museţe tristă, provenind, aşadar, din spirit; în acelaşi timp însă era şi de