Muntele vrăjit expunere premergătoare

di ragione, sa! A, da, gîndi el, eşti iarăşi tu, Satană pedagogică, cu ale

tale ragione şi ribellione. Cu toate acestea, îmi eşti drag. Deşi eşti, ce-i

drept, numai flecar şi flaşnetar, te dovedeşti plin de cele mai bune

intenţii şi-mi eşti mai drag decît mititelul iezuit şi terorist neînduplecat,

călăul şi şfichiuitorul spaniol cu ochelarii lui care aruncă fulgere, măcar

că are aproape întotdeauna dreptate cînd vă certaţi... cînd va certaţi ca

pedagogi penfru bietul meu suflet, aşa cum o făceau Dumnezeu şi

Diavolul disputîndu-şi omul din evul mediu...

Sprijinindu-se în beţele de schi şi cu picioarele pline de pulbere de

Padă, urca pe o înălţime alburie ale cărei întinderi, asemenea unor

^earşafurj albe, suiau în terase din ce în ce mai înalte, şi nu se putea

^{nui înc}°tro se îndreptau; păreau ca nu duc nicăieri; partea lor de sus

Pierdea în cerul tot atît de ălb şi de ceţos ca şi ele, şi nu ştiai de unde

P a, nu se vedea nici pisc, nici creasta, ci numai un neant neguros

Io • ^CarC ^^ans Castorp înainta, şi cum îndărătul lui lumea şi valea

^, Qe oameni nu întîrziară, deopotrivă, să se închidă privirii, cum

dev • ^{SUnet nu}~' ^mai ajungea din urmă, singurătatea şi izolarea

_Cj_t j. ^eră' ^ma' înainte de a-şi fi putut da seama, tot atît de profunde pe

^care '" ^{Stare e}' ^însu$i ^sâ şi le dorească, profunde pînâ la spaima

^sPuse • ^C°ⁿ P^realabilâ ă curajului. Praeterit figura hujus mundi, îşi

'' ^lntr"O latină care nu era în spirit umanist - expresia auzita la

528

THOMAS MANN

Naphta. Se opri şi privi îndărăt. De jur-împrejur nu se mai vedea n' • în afara de cîţiva fulgi mărunţi de zăpada ce coborau din albul î_ni •' milor spre albeaţa pâmîntului, şi pretutindeni stăruia o tăcere grand' şi nepăsătoare. în vreme ce privirea i se izbea în toate părţile de g_oi alb care-l orbea, îşi simţi inima cum bate tulburată de urcuş; zvfcne acei muşchi ai inimii a căror forţă animală şi mecanism le întrezărise o îndrăzneală poate nelegiuită, printre fulgerările sfîrîitoâre ale cabine tului de radioscopie. Şi îl cuprindea un fel de emoţie, o dragoste simpla şi fierbinte pentru inima lui, inima omului, care bate atît de singura, numa' cu întrebarea şi taina ei, pe aceste înălţimi, în vidul îngheţat.

Urca din greu, din ce în ce mai sus, spre cer. Uneori înfunda în zăpadă partea superioară a unuia dintre beţele cu vîrful ascuţit şi vedea din adînc, un licăr albastru care ţîşneâ în clipa cînd trăgea băţul afară Lucrul acesta îl amuza; era în stare să stea multă vreme şi să repete mereu şi mereu gestul care provoca acest mic fenomen optic. Era o stranie şi gingaşă lumină a munţilor şi adîncurilor, de un albastru-verzui limpede ca gheaţa, şi totuşi învăluită de umbre şi taine atrăgătoare. îi amintea de culoarea şi strălucirea unor anumiţi ochi, doi ochi oblici, ai destinului său, şi pe care domnul Settembrini îi calificase, din punct de vedere umanist, o „despicâtură tătărească" şi „ochi de lup din stepe" -doi ochi pe care-i privise odinioară şi pe care îi regăsise în mod inevitabil, ochii lui Hippe şi ai Clavdiei Chăuchat. „Cu plăcere, şopti el în mijlocul tăcerii. Dar să nu mi-l rupi. // esf a visser, tu sais." Şi, în gînd, auzi în spatele lui îndemnuri elocvente de a fi rezonabil.

Spre dreapta, la o oarecare distanţă, pădurea se pierdea în ceaţa. 0 apucă în această direcţie, pentru a ăveâ în faţa ochilor o ţinta pârnin-teanâ în loc de o transcendenţă alburie şi, deodată, alunecă fără să ti observat cîtuşi de puţin că în faţa lui se afla o depresiune a solului-Monotonia orbitoare îl împiedica să recunoască ceva din structu terenului. Nu se vedea nimic; totul se contopea în faţă ochilor. !>^a mereu, depăşind obstacole complet neprevăzute. Se lăsă în voia pa fără sa-i poată măsură cu privirea gradul de înclinare.

Pădurea care-l ispitise era situată dincolo de prăpastia pe lîng^a tocmai coborîse fără sâ-şi dea seama. Fundul rîpei, acoperit cu o ^zaP moale şi pufoasă, se apleca spre partea muntelui după cum 'S¹

seama cînd, o clipă, se lăsă să alunece în această direcţie. povîrnişurile se înălţau de o parte şi de alta din ce în ce mai aprop¹ '^ ca un drum dezgolit, depresiunea terenului părea că-l poartă sp

MUNTELE VRĂJIT 529

i muntelui. Apoi vîrfurile schiurilor se ridicară iarăşi; terenul suia şi -nd nu mai existară pereţi laterali de urcat; cursa fără drum a lui Hans torp îl ducea din nou de-a lungul unei întinderi deschise a muntelui,

spre cer.

Văzu pădurea de brazi într-o parte, îndărăt şi sub el, o apuca în

asta ultimă direcţie şi printr-o coborîre iute atinse brazii încărcaţi de

nadă care, aşezaţi în formă de unghi, înaintau ca o avangardă a pădurii

■ dispăreau măi jos în ceaţă, în spaţiul necuprins. Odihnindu-se sub

ramurile lor, fuma o ţigara, simţindu-şi sufletul mereu apasăt, încordat şi

neliniştit de tăcerea prea mare, de această singurătate aventuroasă, insa

mîndru de a le fi cucerit prin curajul lui şi conştient de drepturile pe care

demnitatea i le dădea asupra priveliştii.

Era dupâ-amiaza, către ora trei. Pornise la drum imediat după masă, hotârît să renunţe atît la o parte din cura cea mare de odihna, cît şi la gustarea de la ora patru, şi cu intenţia de a se întoarce înainte de căderea nopţii. Se simţea fericit la gîndul ca mai avea în faţa lui multe ore pen­tru a hoinări liber de-a lungul şi de-a latul acestui decor grandios. într-un buzunar al pantalonilor de schi avea puţină ciocolată, iar într-unui de la haină o sticluţă cu vin de porto.

Abia dacă măi putea să distingă unde se găsea soarele, atît de deasă era ceaţa în jurul lui. în spate, dinspre vale, venind din unghiul muntos care nu se mai zărea, norii se întunecară, iăr o negură din ce în ce mai joasă părea că înaintează spre el. S-ar fi zis că se pregătea sa ningă, că trebuia să se aştepte la zăpadă, lă şi măi multa zăpadă, de parcă ar fi exis­tat unele necesităţi meteorologice urgente, prin urmare trebuia să se Pregătească pentru un adevărat viscol. Şi, în adevăr, fulgi mici şi liniştiţi începură să cadă din belşug.

Hans Castorp făcu vreo doi paşi şi lăsa sa-i cadă cîţiva pe mîneca,

Pa care, ca naturalist amator ce era, îi privi cu un ochi de cunoscător.

mânau, la primă vedere, cu nişte minuscule zdrenţe informe, însă

şese destul de des sub excelenta lui lupă semeni de-ai lor, astfel încît

pertect de bine că erau că nişte mici şi preţioase giuvaiere lucrate cu

^le> bijuterii, stele, agrafe de diamante, iar bijutierul cel măi talen-

^r n fost în stare să le facă măi bogate şi mai minuţios asortate -

tat' ^eastă P^u'bere alba, uşoară şi pufoasă, ce se prăvălea cu toata greu-

Şin ^Pasînd Pădurea, acoperea întinderea pe ă cărei suprafaţă alunecau

_era * ^ate ^e lemn, o pulbere ce semăna, ce-i drept, foarte bine, deşi

eosebita, cu cea de pe plaja mării din ţara lui de nisip la care

510

THOMAS MANN

.IUI

nu se putea împiedica sa se gîndeasca: în faţa sa nu erau graum piatra, ci din mii şi mii de fragmente de apa concentrate într-o mult dine uniforma şi cristalina - fragmente de substanţa anorganica, ce f de asemenea sa ţîşneasca plasma vitala, trupul plantelor şi al omului - • printre aceste miliarde de stele magice, în nepatrunsa lor splendoa sfînta, invizibila şi deloc destinata privirii omeneşti, una nu semăna c cealaltă; domnea acolo o nesfîrşita ardoare de creaţie în transformarea dezvoltarea rafinata a uneia şi aceleiaşi teme fundamentale, a hexagonu lui cu laturile şi unghiurile egale, însă în ele înşile fiecare dintre aceste produse reci era de o egalitate desavîrşita şi de o regularitate glaciala, şi tocmai în acest fapt dăinuia ceva nefamiliar, antiorganic şi ostil vieţii-erau de o regularitate ce atingea un asemenea grad, încît substanţa de natură organica nu-l putea atinge niciodată, căci vieţii îi repugna o pre­cizie atît de exacta pe care o considera ucigătoare, aşadar, întrupa însuşi misterul morţii, iar Hans Castorp credea ca înţelege de ce constructorii templelor din antichitate, în mod deliberat şi în taina, îşi îngaduisera anumite infracţiuni la regulile de simetrie în aşezarea coloanelor.

îşi lua zborul, aluneca pe schiuri, coborî de-a lungul lizierei pădurii pe stratul gros de zăpada al pantei, spre ceaţa, se lasă dus, urcînd, alune-cînd şi continua sa rătăcească fara ţintă şi fara graba de-a lungul suprafeţei moarte, care, cu întinderile ondulate, vegetaţia uscata ce se compunea doar din umbre înalte de brazi, şi cu orizontul ei mărginit de dealuri plăcute, semăna atît de straniu cu un peisaj de dune. Hans Castorp dădea din cap cu satisfacţie cînd se oprea şi se desfată de aceasta asemănare; şi suporta cu plăcere fierbinţeala obrajilor, dorinţa de a tremura, ciudatul şi ameţitorul amestec de aţîţare şi de oboseala care îl stapîneau, deoarece toate acestea îl făceau sa se gîndeasca adine la nişte impresii familiare pe care i le dăruise deopotrivă şi aerul mann cînd îi biciuise nervii, provocîndu-i, în acelaşi timp, şi o mare poita somn. îşi dădu seama cu satisfacţie de independenţa lui înaripata, hoinăreala lui libera. în faţa sa nu exista nici un drum pe care satie sa-l urmeze, şi cu atît mai mult nu exista nici unul îndărătul sau duca acolo de unde venise. La început, mai dainuisera nişte stîlpi-jaloane înfipte în zăpada, însă Hans Castorp nu întîrziase sa se elit>^e ^ intenţionat de această tutela, întrucît toate îl făceau sa se gn^lde mereu la omul cu cornul, iar lui i se părea ca nu se potrivesc cu turile intime pe care le avea cu marea şi sălbatica singurătate a

MUNTELE VRĂJIT

531