Muntele vrăjit expunere premergătoare

machevolel strigă Settembrini. Râul şi binele, sacrul şi crima, toate

_se în aceeaşi oală! Fără judecată! Fără voinţă! Fără puterea de-a

îndi ceea ce este de osîndit! Domnul Naphta ştia ce anume neaga con-

nindu-i pe Dumnezeu şi pe Diavol în prezenţa acestor tineri şi negînd

rincipiul moral în numele unei asemenea dualităţi dezgustătoare!

Neagă valoarea — orice scară de valori — ceea ce este îngrozitor. Aşadar,

există nici bine, nici rău, ci numai o lume luată în totalitatea ei, o lume a moralităţii dezordonate, lipsite de ierarhie. Şi cu atît mai mult nu poate exista individul cu demnitatea lui critică, ci numai aceasta comu­nitate care înghite şi nivelează totul în nimicirea ei mistică. Individul...

Ce minunat lucru că domnul Settembrini se considera o data mai mult individualist! însă pentru a fi individualist, trebuie să cunoşti deosebirea dintre moralitate şi adevărata fericire, ceea ce nu era deloc cazul domnului nostru iluminist şi monist. Acolo unde viaţa este con­siderată în mod stupid ca un sfîrşit în sine, acolo unde nimeni nu se nelinişteşte cîtuşi de puţin de un sens şi de un fel al vieţii, acolo domneşte o etică ierarhică şi socială, o morală de vertebrate, dâr nu indi­vidualismul - care-şi găseşte lăcaşul numai şi numai în domeniul reli­gios şi mistic, adică tocmai în aşa-numita „lume a moralităţii dezordo­nate, lipsite de ierarhie". Aşadar, ce cuprinde şi ce urmăreşte morala domnului Settembrini? Ea este legată de viaţă, aşadar, nu este decît folositoare, aşadar, nu este eroică astfel ca sa merite compasiune. Ea nu te îmboldeşte decît să ajungi bătrîn şi fericit, bogat şi sănătos - şi cu asta Punct. Iar acest filistin principiu al raţiunii şi al muncii este considerat ca

fiind o

etică! In ceea ce-l priveşte pe el, pe Naphta, îşi îngăduie iarăşi

^Ur

-i----- — -i - - i— '■' r - --i--------7 -t-------o -

califice ca pe o concepţie burgheză şi meschină a vieţii, ettembrini îl sfătui să se mai înfrîneze, însă lui însuşi glasul îi _N ^Ura ^^e Patimă atunci cînd declară de nesuportat faptul că domnul orbea neîncetat despre „concepţia burgheză a vieţii" şi Dumnezeu Şi s ■ ^mai P^{e un} ton de aristocratic dispreţ, ca şi cum contrariul -

jj^{tle ce este} contrariul vieţii - ar fi mai distins!

_cj,_e . ^0Vlturi, alte cuvinte înţepătoare. Acum ajunseseră la nobleţe, la

'ⁿ fri ^{ea aristocra}t^iei- Hans Castorp, înfierbîntat şi istovit de atîta stat

Privea ^{6 atîtea} P^r°bleme, nemaifiind sigur nici chiar în ceea ce

renta şi îndrăzneala propriilor lui cuvinte rostite cu înfrigu-

512

THOMAS MANN

rare, mărturisi cu buzele înţepenite de frig, ca el îşi imaginase totri moartea purtînd o colereta spaniola scrobita sau cel puţin înveşmî ^ cu o haina obişnuită, daca se poate spune aşa, cu un guler tar ^& colţurile întoarse, pe cînd viaţa şi-o închipuise dimpotrivă cu u_{n s};_n guleraş drept... Insa el însuşi se sperie cît de ameţite şi pline de nalu ' îi erau cuvintele care deveneau astfel nepotrivite într-o conversaţie ' încredinţa ca ceea ce-a vrut sa spună nu a fost asta. Dar oare nu _e adevărat ca existau oameni, anumiţi oameni pe care nu ţi-j p_Ute . închipui morţi, tocmai din cauza ca erau întru totul nişte oarecare') Adică voia sa spună: aceştia păreau într-atît făcuţi pentru viaţa, încît îţi dădeau impresia că niciodată nu vor putea muri şi deci nu erau demni sa primească sfinţirea morţii.

Domnul Settembrini îşi exprima nădejdea ca nu se înşela pre-supunînd ca Hans Castorp spune aceste lucruri numai ca sa fie con­trazis. Tînărul îl va găsi întotdeauna dispus sa-l duca de mîna cînd va fi atacat spiritualiceşte de asemenea ispite. „Făcut pentru viaţa"? spusese el. Şi se folosise de această formulă într-un sens dispreţuitor. Nu; trebuia sa spună: „Demn de a trăi!" lata de ce ar face mai bine sa substituie aceasta expresie celeilalte — şi atunci ideile lui s-ar inlanţui într-o ordine logica şi frumoasa. Aşadar, „demn de a trai": şi imediat, prin asociaţia cea mai fireasca şi cea mai legitimă, ideea de „plăcere de a trai" vaţîşni atît de strîns înrudita cu cealaltă, încît s-ar putea spune ca numai ceea ce este cu adevărat demn de a trai simte în adevăr şi plăcerea de a trai. Şi tocmai aceste doua calităţi întrunite, adică demnitatea vieţii şi cea a plăcerii, formau ceea ce se numea nobleţe. Hans Castorp găsi ca aceste idei erau ademenitoare şi foarte interesante. Prin teoria sa plastica, spuse el, domnul Settembrini îl cucerise cu multa uşurinţa. Căci puteai spune orice voiai — adică puteau fi emise anumite păreri, de pilda ca boala er o forma de existenţa superioara şi avea oarecum ceva solemn - dat un lucru era sigur, anume acela ca boala însemna accentuarea elementu trupesc, ca deci îl reducea pe om în mod complet numai la trupul lui * prin urmare, era vătămătoare demnităţii omului pîna la a-l

deoarece îl marginea numai la trup. Prin urmare, boala era ceva

inuman

Boala este perfect omeneasca, interveni imediat Naphta; căci înseamnă a fi bolnav în adevăr, omul este prin esenţa bolnav, şi

a fi⁰¹¹¹ tocn'³'

împingă sa se împace cu natura, „să se întoarcă la natura" (cînd in tate n-a fost niciodată natural), adică tot ceea ce se trîmbiţa astăzi

faptul ca este bolnav face din el un om, iar oricine voia sa-l vindec •

întoarcă la natura" (cînd in

MUNTELE VRĂJIT 513

' ale unor profeţii împrospatătoare, vegetarieni, naturişti, nudişti şi mai departe, prin urmare orice soi de Rousseau, nu încearcă altceva sa-l dezumanizeze şi să-l apropie de animal. Umanitatea?

qQC

hieţea? Spiritul este acela care-l deosebeşte pe om de orice alta forma viaţă organică, deoarece omul este fiinţa prin excelenta rupta de tură, căreia i se opune în mod evident. Aşadar, demnitatea omului, bleţea lui se datorau numai bolii. „Pe scurt, este cu atît mai om cu cit te mai bolnav, iar geniul bolii este mai uman decît geniul sănătăţii." Este surprinzător ca cineva care face pe iubitorul de oameni sa închidă ochii în faţa unor asemenea adevăruri fundamentale ale omenirii. Domnul Settembrini nu crede decît în progres. Ca şi cum progresul, atît cît există, nu se datoreşte numai bolii, adică geniului care nu este altce­va decît boala. Ca şi cum toţi oamenii sănătoşi n-au trăit întotdeauna prin cuceririle bolii. Au existat oameni care au acceptat, în mod conştient şi de bunăvoie, boala şi nebunia, ca sa cucerească pentru omenire cunoştinţe ce aveau sâ devină sănătate după ce fuseseră cucerite prin demenţă, iar posesiunea şi folosinţa acestor cuceriri, obţi­nute printr-un sacrificiu eroic, nu mai depind de boala şi de demenţa. Aceasta este adevărata crucificare...

Aha, gîndi Hans Castorp, iezuit necinstit, cu combinaţiile tale şi interpretarea crucificării. Se vede bine de ce n-ai ajuns preot, joii jesuite ălapetite tache humide. Ei bine, rage o data, leule, i se adresa el în sine domnului Settembrini. Iar acesta se porni sa „ragă", declarînd ca tot ceea ce susţinuse Naphta nu era decît nălucire, vorbărie goala şi con­fuzie.

-Hai, spune-o, îi striga el adversarului său, spune-o deci, pe raspun-

^efea dumitale de educator, spune-o cinstit, în faţa acestor tineri care se

°rmeaza, ca spiritul - este boala! în adevăr, astfel îi vei încuraja sa-şi

«i tive spiritul, îi vei cîştiga pentru credinţa! Pe de alta parte, declari ca

Şi moartea sînt nobile, dar ca sănătatea şi viaţa sînt vulgare — da, şi

^{a este ce}a mai garantata metoda pentru a încuraja elevul sa slu-

^Jească "manitatea! Davvero, e crimonoso!

ad' °^{a Un cava}'^er ^^& teama lua apărarea nobleţei, a sănătăţii şi a vieţii, eh' ^ace'^ei^a pe care ne-o dădea natura şi care n-avea nevoie sa se sin-într °^a °^{a are SaU nu are s}Pi^r'^l- Forma! rosti el, iar Naphta spuse ]₀ emfatic: Logosul! însă celalalt, care nici nu voia sa audă de

acest' ^SB "^ra^^unea"> P^e cînd omul logosului apară „pasiunea". Toate ^{6a deven}ira confuze. „Obiectul!" spunea unul, iar celalalt: „eul!";

514

THOMAS MANN

în sfîrşit veni vorba chiar şi despre „arta" pe de o parte şi despre tica" de alta parte şi iarăşi ca într-un vălmăşag despre „natura" şi es „spirit", pentru a se şti care din doua era principiul cel mai nobil, cît ■ despre „problema aristocraţiei". Şi cu toate acestea nimic nu se orîndu' şi nici nu se limpezea, căci nu numai ca totul era contradictoriu, dar deasupra se încurca mereu, iar interlocutorii care se contraziceau între se mai contraziceau şi pe ei înşişi. Settembrini făcuse adesea, p_{e par} curs, elogiul criticii, pe cînd apăra contrariul, anume arta, ca pe princi piui nobil; şi pe cînd Naphta se manifestase nu numai o data ca apa ratorul „instinctului natural" împotriva lui Settembrini care socotise natura drept o „forţa stupida", ca pe un fapt brutal şi ca pe un destin implacabil, în faţa cărora raţiunea şi orgoliul uman nu aveau dreptul să cedeze, acum trecea de partea spiritului şi a „bolii", în care puteai găsi nobleţe şi umanitate, pe cînd celalalt devenea avocatul naturii şi al nobleţei sănătoase, fără sa-şi mai amintească de nevoia mîntuirii. Nici controversa asupra „obiectului" şi a „eului" nu era mai puţin confuza; aici, însă, încîlceala, care de altfel era pretutindeni aceeaşi, devenea cu totul fara leac, şi asta într-un asemenea grad încît nimeni nu mai ştia care din doi era, în realitate, omul cucernic şi care omul cu idei libere. Naphta îi interzicea în termeni severi lui Settembrini să se numească „individualist", întrucît nega contradicţia dintre Dumnezeu şi natură, şi nu înţelegea problema omului şi a conflictului personalităţii decît prin prisma intereselor particulare şi generale, astfel încît situîndu-se pe terenul unei morale burgheze, legata de viaţa şi avînd ca scop doar viaţa, năzuia, fara nici un eroism, numai la utilitar şi găsea în raţiunea statului legea morala; — pe cînd el, Naphta, ştiind perfect de bine ca problema omului se întemeia pe conflictul dintre natural şi supranatural, reprezenta adevăratul individualism, individualismul mistic, şi e^{ra in} realitate omul ideilor libere şi al trăirii interioare. Dar dacă era aş • gîndea Hans Castorp, cum rămînea cu „anonimatul şi comunitatea pentru a nu cita, ca exemplu, decît o singura contradicţie? Pe

parte, cum ramînea cu punctele importante pe care el le atinsese

în ^c

p, a u puntee importante pe care el le

vorbirile cu părintele Unterpertinger asupra catolicismului şi fil°^z°

lui Hegel, asupra legaturilor intime dintre ideile de „politic § „catolic", cît şi asupra categoriei obiectivării pe care acestea oi mentau împreuna? Arta politicii şi cea a educaţiei nu fuseseră ^ domeniul special al activităţii Ordinului lui Naphta? Şi încă ce educ Desigur ca domnul Settembrini era un pedagog zelos, zelos pî^na

MUNTELE VRĂJIT 515

t'sitor şi stînjenitor; dar sub raportul obiectivitătii ascetice, dispre-P . _{aie a} eului, principiile lui nu puteau sa rivalizeze cîtuşi de puţin cu ale lui Naphta. Poruncă absoluta! Disciplină de fier! Constrîngere! uitare! Teroare! Toate acestea puteau să aibă partea lor onorabila, nu ţineau socoteala decît prea puţin de demnitatea individului. Era ulamentul militar al lui Friedrich al Prusiei şi al spaniolului Loyola 1 cucernic şi sever pînă la sînge; şi cu acest prilej ajungeai sa te întrebi um putea Naphta, în definitiv, sa tinda spre acest absolut sîngeros, ■ntrucît mărturisise că nu crede nici în cunoaştere pura şi nici în ştiinţă fără ipoteze, pe scurt că nu crede în adevăr, în adevărul obiectiv, ştiinţific, pe care, după Ludovico Settembrini, trebuia sâ-l descopere legea supremă â întregii morale umane. Da, era cucernic şi sever dom­nul Settembrini, în vreme ce Naphta, cu oarecare indiferenţă, părea ca vrea să coboare adevărul lă nivelul omului, sâ-l reducă la ceea ce i s-ar potrivi omului mai bine! Oare nu dovedeai o concepţie burgheză şi un utilitarism de filistin atunci cînd procedai în felul acesta, adică făceai că adevărul să depindă de interesul omului? Dacă priveai lucrurile mai de aproape, o asemenea concepţie nu mai cuprindea o obiectivitate ferma, căci există înlăuntrul ei mai multă libertate şi mai mult subiectivism decît ar fi vrut Leo Naphta — măcar că era tot „politica" într-un sens destul de asemănător formulei domnului Settembrini. „Libertatea este legea iubirii aproapelui". După cît se părea, aceasta însemna: libertatea să depindă de om — şi tot aşa spunea şi Naphta. Hotarît că un asemenea lucru însemna şa te arăţi mai mult cucernic decît liber, şi iată ca astfel ^dlsparea încă o diferenţă, ceea ce era firesc sa se întîmple cînd adoptai asemenea definiţii. Ah! acest domn Settembrini! Nu degeaba era literat, 'că nepotul unui om politic şi fiul unui umanist. Se preocupa cu ^ner°zitate de critica şi de frumuseţile progresului, şi fluiera fetele pe ^e le întîlnea pe stradă, pe cînd tăiosul cel mititel, Naphta, era legat jurăminte aspre. Şi totuşi, acesta din urma era aproape un libertin, ea lui independenţa, iar celălalt, un pătimaş despre care se putea , sn' ⁶ °^{ă 6 înnebunit du}Pă virtute. Domnului Settembrini îi era teama de pro ^abs°lut" şi voia cu orice preţ să contopească partout spiritul cu litarul ^{SU democratic} ~ fiind înspaimîntat de libertinajul religios al mi-crijţj ^aPhta, care amesteca pe Dumnezeu şi pe Diavol, sfinţenia şi ^ratiun" • ^Ş1 k°^a'^a' ^şi ^nu cunoştea nici judecata de valoare, nici ideea ^erau _ei' ^C' ^v°^mî^a- Oare cine era liber, oare cine era cucernic şi care ^{n e}'e ce stabileau adevărata poziţie şi adevărata condiţie a

516

THOMAS MANN

I

omului: dispariţia în comunitatea care absorbea şi nivela o disn_a pustiitoare şi ascetica - sau mai curînd „subiectul critic", în care su ficialitatea şi severitatea virtuoasa a burghezului intrau în conflict'' y principiile şi aspectele se ciocneau neîncetat, contradicţiile interne îngrămădeau, iar civilul nostru era silit să-şi asume o răspundere terh de anevoioasă — adică nu numai să se decidă între contrarii, ba încă s- i mai şi separe cu claritate, ca pe nişte preparate de laborator — astfel în • creştea tentaţia de a te arunca orbeşte în „universul moralmente dezor donat" al lui Naphta. Era o ciocnire de principii şi o încurcătura gene­rală, era o mare confuzie, iar lui Hans Castorp i se părea ca adversarii ar fi mai puţin îndîrjiţi daca, pe cînd se certau, aceasta confuzie nu le-ar copleşi sufletele.

Urcară împreuna pîna la „Berghof', apoi tustrei pacienţii îi con­duseră pe cei doi externi pîna în faţa căsuţei lor, iar aici mai întîrziara încă multa vreme, stînd în zăpada, pe cînd Naphta şi cu Settembrim continuau sa se certe — ca nişte înţelepţi pedagogi ce erau, aşa cum Hans Castorp o ştia foarte bine, pentru a contribui la modelarea unor tineri doritori de lumina. Pentru domnul Ferge chestiunile acestea erau mult prea înalte, cum de altfel o şi lăsase sa se înţeleagă de mai multe ori, iar pe Wehsal îl interesau prea puţin, de vreme ce nu mai era vorba despre biciuire şi tortura. Hans Castorp, cu capul plecat, scormonea în zăpada cu bastonul şi se gîndea la marea confuzie.

Cei trei pacienţi de la „Berghof se întoarseră acasă, iar cei doi pedagogi rivali trebuira sa intre împreuna în căsuţa lor, unul pentru a se duce în chilia lui capitonata cu mătase, iar celalalt în cămăruţa de uma­nist, cu pupitrul şi carafa de apa. însă Hans Castorp se refugie pe bal­con, cu urechile pline de vuietul şi de zdranganitul armelor celor doua oştiri care, una înaintînd dinspre Ierusalim şi alta dinspre Babilon, se ciocneau sub dos banderas, învalmaşindu-se într-o bătălie confuza.

Zăpadă

De cinci ori pe zi pacienţii aşezaţi la cele şapte mese îşi mf în mod unanim nemulţumirea din pricina felului cum se prezent mea în acea iarna. Considerau ca nu-şi îndeplineşte dectt foarte tisfacator obligaţiile ei de iarna din creierul munţilor, ca nu pune poziţie, aşa cum se specifica în prospect, mijloacele meteorolog

vre-

MUNTELE VRĂJIT

517

oare

cărora aceasta regiune îşi datora reputaţia — o reputaţie cu care ' echi erau obişnuiţi şi pe care cei noi se aşteptau s-o verifice. Se eistra o îngrijorătoare scădere a strălucirii soarelui, adică tocmai a ' important factor de tămăduire, fara ajutorul căruia însănătoşirea era mod inevitabil întîrziata... Şi orice ar fi putut gîndi domnul ttembrini în legătura cu sinceritatea cu care aceşti oaspeţi de la munte străduiau să se facă sănătoşi cît mai repede şi-şi doreau reîntoarcerea acasă" la şes, adevărul era că, oricum, ei îşi cereau drepturile cu stăruinţă, voiau să li se dea ceva în schimbul banilor pe care-i plăteau părinţii sau soţii lor, şi bombăneau mereu în convorbirile de la masa, în ascensor şi în hol. De aceea direcţia generala înţelese perfect de bine că îi revenea sarcina de a îndrepta aceasta situaţie, adică de a o compensa prin alte avantaje. Cumparara deci un nou aparat de „soare artificial", întmcît cele două aparate pe care le aveau nu mai erau suficiente în raport cu cererile celor ce voiau sa se bronzeze prin electricitate, fiindcă bronzarea le stătea bine fetelor şi femeilor, iar bărbaţilor, cu toata viaţa lor orizontală, le dădea o înfăţişare impunătoare de sportivi şi de cuceri­tori, în plus, aceasta înfăţişare le oferea şi vădite avantaje, deoarece femeile, deşi pe deplin informate asupra originii tehnice şi naturii artifi­ciale a acestei virilităţi, erau totuşi destul de proaste sau de viclene, adică suficient de înnebunite după o iluzie, pentru a se lasă ameţite şi seduse de această amăgire.

- Dumnezeule! izbucnea doamna Schonfeld, o bolnava roşcata, cu

ochii roşii, venita de la Berlin, Dumnezeule, repeta ea seara, în hol, unui

tinar holtei cu picioarele lungi şi pieptul scobit, care, pe cartea de vizita,

'Parita în franţuzeşte, se dădea drept Aviateur diplome et Enseigne de la