Mustangul negru

14.Sub „bâta mărturisirii”

Rugăciunea de după-amiază a mahomedanilor începe exact la ora trei. Încă de la ora două Ibrahim fusese la Tşita şi Zykyma, ca să le pregătească în vederea plimbării călare. După câtva timp, Said arabadşiul le vesti că stăpânul său a părăsit casa, spunând că se înapoiază curând.

— Unde este dervişul? întrebă Zykyma.

— Şi el a plecat.

— Merge cu noi?

— Da. Toţi mergem.

— De ce toţi? Nu ţi se pare că e vorba iar de o plecare pe furiş?

— Şi eu m-am gândit la lucrul acesta.

— N-ar fi mai bine să plecăm acum şi să-i căutăm pe prietenii noştri?

— Nu se poate. Cei doi paznici stau la posturile lor şi sunt înarmaţi până în dinţi. Nu ne putem gândi la o fugă pe furiş, fiindcă ar trebui să mă lupt cu paznicii şi m-ar răpune, fără îndoială. Apoi, aparţineţi stăpânului şi el ar putea dovedi curând că sunteţi ale lui, silindu-vă oricând să vă înapoiaţi şi să-i daţi ascultare. Aşteptaţi până seara!

— Dar dacă Ibrahim ne duce iar undeva?

— Nu cred să fie încă hotărât să plece. Ştiu că mai are de lucru aici. L-am auzit ieri făurindu-şi împreună cu Osman planurile pentru ziua de azi.

— Allah să ne ocrotească! oftă Tşita.

— De altminteri, adăugă Said, m-am gândit la toate. Am spus prietenilor noştri că vom merge la băile l'Enf. Se vor ţine după noi, dacă nu, ne înapoiem şi voi găsi eu un mijloc să le dau de veste încotro ne îndreptăm. Nu trebuie să fiţi îngrijorate!

Ibrahim bey nu avusese răbdare să rămână acasă. Îl frământa furia împotriva lui Mohammed es Sadok, pricinuită de neaşteptata umilinţă din cursul audienţei. De aceea, plecă spre bardo, ca să afle mai curând rezultatul loviturii pusă la cale de complicele său. Dar nu se încumetă să se apropie prea mult de palat, ci se hotărî să facă un ocol. Îndărătul grădinii era un tufiş, care-i putea sluji drept ascunzătoare, spre a urmări desfăşurarea lucrurilor.

În clipa aceea răsună glasul muezinului, care-i chema pe credincioşi la rugăciune. Mahomedanii nu au clopote; în locul lor se folosesc scândurile, a căror lovire produce un zgomot care se aude la depărtări mari.

Aşa se întâmplă şi acum, când răsunară loviturile şi când muezinul urcat pe minaret începu să strige:

— Hai el Moslemin alas salah ― la rugăciune, credincioşilor!

Bineînţeles, în clipa când aude aceste cuvinte, fiecare musulman îngenunchează, ca să-şi rostească rugăciunea. Dervişul Osman însă nu îngenunche şi nici Ibrahim, care-şi urmărea încordat tovarăşul; acesta păşea de-a lungul zidului, vădind un aer evlavios.

Deodată, dervişul se opri şi se păru că se reazemă de zid, peste măsură de istovit de pe urma drumului străbătut până aici.

Acum, acum trebuie să se producă grozăvia!

Dar, cu toate că amândoi ciuliseră urechile şi-şi încordară privirile, nu auziră şi nu văzură nimic. Aşteptaseră să audă detunătura asurzitoare a exploziei, dar nădejdile lor se dovediră zadarnice.

Ce se întâmplase oare? Osman nu-şi îndeplinise misiunea aşa cum se cuvenea? Făcuse vreo greşeală?

Dervişul îşi roti privirea în jurul lui, dar nu văzu pe nimeni. Cercetă repede sârma şi bateria ― amândouă erau în ordine. Atinse încă o dată capetele sârmei, însă nu se produse nici o scânteie!

— Kull şejatin ― mii de draci! înjură el. Ia să mai încerc o dată!

Îşi scoase cuţitul din buzunar şi începu să cureţe vârfurile sârmei de învelitoarea lor, făcându-le să strălucească, însă deodată simţi o mână puternică în ceafă şi scoase un ţipăt înspăimântat. În aceeaşi clipă, doi bărbaţi săriră de pe zid şi-l înşfăcară.

— Ce faci aici?

Dervişul se întoarse şi se trezi în faţa ghiaurului Hermann Wallert.

— Ei, răspunde! îi porunci Hermann.

— Ce te priveşte pe tine? bâigui Osman, recunoscându-i îngrozit pe ceilalţi doi: Paul Normann şi englezul.

— Te rog să mă crezi că mă priveşte! zise Hermann. Până acum am crezut că eşti un derviş!

— Sunt!

— Minţi. Dacă ai fi aparţinut acestui ordin cucernic, la ora asta de rugăciuni ai fi stat în genunchi şi ţi-ai fi dăruit sufletul lui Dumnezeu.

— Ai dreptul să mă înveţi ce am de făcut?

— Nu, nu am dreptul acesta.

— Atunci, nu te atinge cu mâinile tale necurate de un credincios şi dă-mi drumul!

Dervişul voi să plece, dar Hermann îl ţinu de braţ.

— Nu te grăbi, mai stai! Aş fi încântat să ştiu ce ai în mână. Ah, o baterie! Dar pe cine vrei să electrizezi, nenişorule?

Osman îşi pierdu cumpătul.

— Să electrizez? repetă el. Ce-i asta?

— Nu ştii? Să-ţi explic. Pui bateria asta încărcată în atingere cu sârma aceasta. Operaţia de care-ţi vorbesc înseamnă electrizare.

— Nu înţeleg. Şi apoi, ce mă priveşte sârma pe mine?

— Stai, că n-am terminat! Scânteia electrică merge repede de-a lungul sârmei până în chioşcul de rugăciune, unde este cartuşul, şi-l preface în bucăţi pe domnitorul Tunisului.

— Câinilor! răcni dervişul şi-i lovi cu pumnii pe Paul şi pe Hermann, încercând să-i înlăture şi să fugă. Dar Hermann îl apucă imediat de ceafă şi-l trânti cu atâta putere de zid, încât dervişul căzu în genunchi, văicărindu-se.

— Nu te grăbi, nenişorule! râse Hermann. Mai avem de adăugat un cuvinţel. Ei, domnule colonel!

Pe marginea de sus a zidului se ivi obrazul roşu al lui Krüger-bey.

— Ah! exclamă el. L-aţi prins pe individul periculos chiar asupra faptului! Iată o frânghie, ca să-l legaţi bine şi să-i tăiaţi orice poftă de împotrivire.

Şi le aruncă de pe zid o frânghie.

Abia acum dervişul începu să-şi dea seama că se află într-o situaţie nenorocită. Furios, el se zbătea şi încerca să se smulgă din mâinile „călăilor”, îi lovea deznădăjduit şi voia să-i muşte ca o fiară încolţită.

— Daţi-i o palmă zdravănă şi o să vedeţi că se îmblânzeşte imediat! îi povăţui bravul colonel.

Dar sfatul acesta era de prisos, fiindcă Hermann îl strânsese pe ticălos de ceafă şi după aceea îi trecuse un laţ în jurul pieptului, zădărnicindu-i orice mişcare. Câţiva ostaşi din garda palatului îl traseră pe derviş peste zid, în timp ce pentru cei doi germani şi pentru englez se coborî o scară, cu ajutorul căreia ajunseră în grădină.

În preajma chioşcului, vreo cincizeci de arătări sălbatice, din garda beyului, alcătuiau un cerc în jurul prizonierului, astfel că dervişul nu putu să fugă.

— Vrei să mărturiseşti, fecior de câine? întrebă Krüger-bey.

— N-am ce să mărturisesc! răspunse Osman, gâfâind. Nu ştiu ce vreţi de la mine!

— Bine, o să-ţi ascuţim mintea, ca să înţelegi mai bine.

Colonelul făcu un semn şi într-o clipă apăru ca din pământ banca folosită la aplicarea bastonadei, adică a loviturilor la tălpi. Banca aceasta, pe care cel osândit se aşează cu faţa în jos, are la capăt o rezemătoare, de care picioarele îi sunt în aşa fel înţepenite, încât să poată lăsa tălpilor o poziţie verticală. În felul acesta se procedă acum cu dervişul. El se zbătu din răsputeri şi scoase cele mai josnice înjurături.

— Vreţi să-i aplicaţi de pe acum bastonada? îl întrebă Hermann pe colonelul comandant al gărzii.

— Fireşte! Bineînţeles! Negreşit!

— Înainte de a-l duce în faţa beyului?

— Da. Cel care tăgăduieşte, trebuie bătut. Aţi înţeles?

Dervişul era legat atât de zdravăn, încât nu putea face nici o mişcare. În faţa tălpilor sale goale stătea călăul. Totuşi, în Tunisia, slujba de călău nu are renumele urât care i s-a creat în alte ţări; dimpotrivă, acolo ea este privită cu ochi buni şi nu poate fi încredinţată decât acelora care se bucură de încrederea domnitorului.

Fireşte Krüger-bey conducea interogatoriul în limba turcă.

— Ai fost astă-noapte aici în grădină?

— Nu.

— Două lovituri!

Călăul execută porunca şi-i trase dervişului prima lovitură. Tocmai când se pregătea să i-o tragă pe cea de-a doua, ticălosul strigă:

— Da, am fost!

— Tu ai fixat sârma!

— Nu.

— Două lovituri!

Călăul îi trase repede alte două lovituri, care îi pricinuiră dervişului o durere îngrozitoare şi-l făcură să se zvârcolească şi să scoată ţipete asurzitoare.

— Stai! răcni Osman. Da, da, da, eu am pus-o!

— Şi cartuşul!

— Nu.

Un semn al lui Krüger-bey şi urmară alte două lovituri.

— Oh, Allah, Allah!... Da, da şi cartuşul!...

— De ce?

— Voiam... voiam... să văd dacă... face explozie.

— Prin urmare, nu voiai să-l omori pe bey, domnitorul credincioşilor din ţara aceasta?

— Nu.

— Patru lovituri!

Dar abia îi trăsese călăul două lovituri şi dervişul începu să răcnească:

— Stai, stai! Da, voiam să-l omor!

Desigur că durerea sălbatică pe care o resimţea Osman producea asupra lui un efect mai puternic decât pedeapsa necruţătoare care avea să urmeze după mărturisirea lui.

— Ai complici?

— Nu.

— Două lovituri!

Călăul se repezi iarăşi să execute porunca şi-i trase prima lovitură.

— Opreşte-te! răcni Osman, copleşit de durere. Da, am un complice: pe Ibrahim bey!

— Dar ceilalţi?

— N-am avut alţi tovarăşi.

— Încă două lovituri!

— Pe Allah şi pe Profet, vă jur că numai Ibrahim bey ştie despre ceea ce am făcut!

Călăul voi să-i tragă alte două lovituri, dar Hermann îl apucă repede de braţ.

— Nu mai are alt complice, îi spuse el lui Krüger- bey. Cred că aş putea să vă jur lucrul acesta. Întrebaţi-l mai bine despre rudele mele!

Krüger-bey dădu din oap.

— Îl cunoşti pe acest efendi? se adresă el lui Osman.

Dervişul aruncă germanului o privire plină de ură cu ochii săi injectaţi de sânge.

— Da.

— Spune-mi cum îl cheamă!

— Wallert efendi.

— Numele lui adevărat, adică cel al familiei lui, nu pe cel de acum.

Dervişul şovăi. Ce avea de gând Krüger-bey? Cunoştea istoria familiei Adlerhorst şi voia să-i smulgă mărturisirea celor întâmplate demult? Nu, era un lucru greu de crezut.

— Nu ştiu alt nume.

— Zece lovituri!

Această neaşteptată sporire a numărului de lovituri îl îngrozi pe derviş şi-l făcu să scoată un urlet asurzitor:

— Aveţi milă de mine! Nu mă mai loviţi! Vreau să mărturisesc totul!

— Bine, voi mai încerca o dată. Dar să ştii că va fi vai de tine dacă abuzezi iarăşi de răbdarea şi bunătatea mea! Aşadar, îl cunoşti pe acest efendi?

— Da.

— Cunoşti şi numele lui adevărat?

— Da.

— Cum îl cheamă?

— Este din familia Adlerhorst.

— Ai văzut? Bâta ţi-a deschis gura şi te-a învăţat să vorbeşti! Dar mi-a plăcut cât de frumos şi uşor ai pronunţat numele acesta, care este atât de greu de rostit, pentru un oriental. Şi încep să cred, ba sunt aproape sigur că nici nu eşti turc. Ascultă, care-i adevărul?

— Vă jur pe barba Profetului, sunt...

Krüger-bey aruncă călăului o privire şi un singur gest ameninţător al acestuia înfrânse împotrivirea lui Osman.

— Stai, nu lovi! Sunt francez.

— Şi cum te numeşti?

— Înainte mi se spunea...

Şovăi.

— Ei, ţi se spunea...?

— Florin.

Înmărmurit, Hermann îl privi pe prizonier cu ochii holbaţi şi chipul alb ca varul: omul acesta care zăcea în faţa lui cu tălpile însângerate era fostul servitor al mamei sale. I se părea că inima şi-a încetat bătăile. Fără voie, trecutul îi reveni în minte, cu tot cortegiul lui de amărăciuni şi suferinţe ― ticălosul din faţa lui purta vina soartei nenorocite şi chinurilor nemărginite îndurate de iubita sa mamă, de fraţii săi, de sora sa! De aceea i se păruseră cunoscute trăsăturile dervişului!

Krüger-bey îşi continua interogatoriul:

— Fii recunoscător lui Allah, că ţi-a dăruit prin mine binefacerea de a-ţi întări memoria! Şi acum, spune-mi: ce rost aveai tu în familia Adlerhorst?

— Eram... servitorul ei.

— Şi ce rost avea în familia aceea omul care se numeşte Ibrahim bey şi care se afla în stăpânirea ceasului care aparţinuse consulului ucis?

Dervişul înţelesese că e pierdut. Prin urmare, complicele său trebuia să împărtăşească aceeaşi soartă. Dacă s-ar fi hotărât să-l cruţe şi-ar fi înrăutăţit situaţia în care se afla el însuşi.

— Ibrahim bey, care pe atunci nu purta încă titlul acesta, se afla în Aden, ca emisar politic al padişahului şi s-a îndrăgostit de soţia consulului.

Krüger-bey îşi înălţă sprâncenele, uimit de această mărturisire, în timp ce ochii lui Hermann erau aţintiţi spre gura fostului servitor, aşteptând amănuntele acestei spovedanii silite şi târzii.

— Da. Şi...?

— Ibrahim a văzut că nu se poate apropia de ea şi a jurat răzbunare întregii familii.

— Până aici, te credem. Dar ce legătură ai avut tu cu toate cele întâmplate? Trebuie să ne lămureşti prietenia ta cu Ibrahim.

Osman aruncă o privire şovăitoare asupra lui Hermann Adlerhorst.

— Înălţimea ta, voi răspunde nesilit întrebării tale. Dar te rog să ceri acestui om să se îndepărteze. Nu vreau să vorbesc în prezenţa lui.

— Câine, îndrăzneşti să mă înveţi ce am de făcut? Acest tânăr efendi rămâne aici! El este cel dintâi care are dreptul să afle totul. Hai, vorbeşte! De nu...

Un singur semn al lui Krüger-bey către călău înlătură imediat şovăiala dervişului.

— Vorbesc, vorbesc! strigă el, înspăimântat. Adevărul este că şi eu o iubeam pe stăpâna mea şi...

Osman se opri iar. Poate că-l stăpânea un ultim rest de ruşine care-i îngreuia spovedania.

— Ei? se răsti Krüger-bey la el.

Călăul apucă biciul şi îl înălţă ameninţător, gata să lovească la primul semn al stăpânului său.

— Pe Dumnezeul meu! se tângui dervişul, voi mărturisi totul, aşa cum a fost! Ce sunt eu de vină dacă o iubeam? Dar ea m-a certat cu asprime şi mi-a impus să am o atitudine respectuoasă.

Hermann Adlerhorst tresări, de parcă s-ar fi trezit din somn.

— Ticălosule! Ai îndrăznit să-ţi ridici ochii spre mama mea?... Mai departe, mai departe! Vorbeşte, nu mai sta pe gânduri. De nu, te gâtui!

Hermann îşi încleştase pumnii şi păru că e gata să se năpustească asupra dervişului.

— Faptul că ea m-a certat atât de aspru m-a umplut de mânie continuă Osman, aruncând o privire speriată spre bâta călăului. Eram stăpânit de simţământul răzbunării. M-am aliat cu turcul Ibrahim şi am căutat împreună prilejul de a nimici întreaga familie. Nu a trecut mult şi s-a ivit prilejul aşteptat. Consulul voia să se înapoieze în Germania. Ibrahim s-a interesat şi a aflat uşor numele şi data când avea să plece vaporul pe care voia să se îmbarce familia Adlerhorst. Apoi, a trimis repede un sol la şeicul dşeheinilor, care erau temuţi atunci, ca şi astăzi, ca fiind piraţi primejdioşi. Ibrahim îl cunoştea pe şeicul lor şi s-a înţeles cu el să atace sambuk-ul în cursul călătoriei pe mare. Vasul şi toată încărcătura urmau să aparţină piraţilor, în timp ce Ibrahim îşi rezerva averea consulului. Totodată, şeicul avea să-şi reţină suma obţinută prin vânzarea prizonierilor.

Paul Normann îşi ţinu de braţ prietenul, fiindcă vedea că este peste măsură de tulburat şi înfuriat. Şi lordul David Lindsay stătea lângă el şi nu-l slăbea din ochi. Ei voiau să-l împiedice pe Hermann, copleşit de durere, să se repeadă asupra ticălosului care avea pe conştiinţă suferinţele îndurate ani de zile de membrii familiei sale.

Dar şi Hermann îşi dădea seama că trebuie să se stăpânească. Chiar dacă în clipele acestea retrăia întreaga şi înfiorătoarea tragedie de demult şi chiar dacă resimţea durerea firească pricinuită de suferinţele a lor săi, el îşi spunea că nu este decât la începutul mărturisirilor şi că trebuie să fie liniştit, ca să cunoască în amănunţime cele întâmplate.

— Şi mama? întrebă el cu un glas oarecum liniştit. Unde este mama? Unde sunt fraţii mei? Sora mea?

— Nu ştiu. Vă jur pe Allah şi pe Profet că nu ştiu! Eu mă răzbunasem, aşa că nu m-am mai sinchisit de trecut, până în ziua când...

— ... când? Mai departe!

— ... când am văzut-o pe tânăra cercheză.

— Tşita?

— Da.

— Pe care o picta prietenul meu?

— Da. Am văzut-o la Barişa.

— De unde o avea negustorul de sclave?

— Nu ştiu!

— Barişa a fost în aceeaşi bandă cu tine şi cu Ibrahim?

— Nu.

— Câine! se răsti Krüger-bey la el. Dacă memoria ţi-a slăbit iar, voi porunci călăului să se joace din nou cu „bâta mărturisirilor” pe tălpile tale, până când amintirea ta va deveni puternică şi mare, ca bunătatea sultanului!

— Îndurare, stăpâne! se tângui Osman. Nu l-am cunoscut pe Barişa. Pe Tşita am găsit-o întâmplător la el.

— Este... sora mea? îl întrebă Hermann.

— Nici asta n-aş putea s-o spun, fiindcă nu sunt sigur. Dar ne-am gândit că ar putea să fie, din pricina asemănării ei cu fosta mea stăpână. Altceva nu ştiu, în afară de faptul că fetiţa stăpânei mele ar fi trebuit să aibă acum vârsta Tşitei şi că cercheza aceasta nu-şi cunoaşte familia.

Mărturisirile dervişului nu fuseseră rostite atât de uşor cum s-ar părea după descrierea noastră. El vorbise încet, şovăitor şi oprindu-se mereu şi numai teama de bastonada aceea groaznică îl silise să-şi sfârşească spovedania.

Colonelul porunci ca Osman să fie închis în celula cea mai sigură a închisorii. Apoi porni în fruntea câtorva oameni din gardă, ca să-l aresteze pe Ibrahim. Paul şi Hermann plecară înaintea lui.

În clipa când văzu că, împotriva oricăror aşteptări, Osman este prins şi legat, Ibrahim era aproape să se trădeze printr-un strigăt de spaimă.

— O, Mahomed! O, califilor! scrâşni el. Iar câinii ăştia! Cum au ajuns aici? Oare luntraşul de astă-noapte l-o fi trădat pe Osman? Dacă nu izbuteşte să fugă, e pierdut!

Tremurând de frică, el urmări scena din preajma zidului.

— Mii de draci! gemu el. Îl trag peste zid! Nu mai poate să scape!

Voi să fugă, dar se răzgândi şi se hotărî să mai aştepte. După câteva minute răsună un strigăt asurzitor, căruia-i urmă altul.

Ibrahim ştia de ajuns.

— Îi aplică loviturile la tălpi! Au început să-i ia interogatoriul! murmură el, încremenit. O să-l întrebe dacă a avut complice şi o să mă divulge! Mă va trăda, fiindcă e o javră egoistă şi nici un om nu este în stare să reziste durerii, atunci când lovitura de bâtă răzbeşte prin talpă până la oase. Trebuie să plec, să plec! Într-o jumătate de oră, poliţiştii lui Krüger-bey vor fi în faţa casei mele!

Năpădit de spaimă, el se îndepărtă în goană de palatul beyului. Şi renunţă să mai ocolească drumul, chiar dacă ştia că va părea suspect trecătorilor. Să ajungă acasă, cât mai curând, să nu piardă nici o clipă, aceasta era singura ţintă care-l stăpânea. Când ajunse acasă, respiră, oarecum uşurat: animalele erau pregătite de plecare. Dar fetele nu voiau să meargă. Graba lui Ibrahim le dădea de gândit; presimţeau că nu e vorba de o plimbare, ci de o adevărată fugă. De aceea, ele refuzară să-l însoţească şi se apărară din răsputeri atunci când Ibrahim le porunci celor doi paznici să le silească să meargă şi chiar să le împuşte, dacă vor încerca să se folosească de pumnal.

După câteva minute fetele şedeau în litierele purtate de cămile, iar bărbaţii mergeau călare. Dar arabadşiul lipsea.

— Şeitan!... unde e Said? răcni beyul.

— Aici! răspunse arabadşiul, ieşind din casă şi avântându-se pe cal.

— Ai avut noroc!... Înainte!

Mai întâi caravana cea mică se îndreptă spre partea de vest a oraşului şi după aceea porni spre aşa-numitul „fort nou”. În felul acesta, Ibrahim voia să se ferească de regiunile mai populate din preajma oraşului, ca să nu se poată afla în ce direcţie a mers.

De la „fortul nou” nu e mult până la băile l'Enf. Ibrahim nu se gândi câtuşi de puţin să se oprească în locul acela care urma să fie ţinta plimbării, ci porunci să se continue călătoria, de-a curmezişul văii Tuttun, spre localitatea Soliman.

La sudul golfului Tunis, peninsula Dakhul se întinde dinspre sud-vest spre nord-est şi pătrunde în mare. Întrucât îi era cu neputinţă să fugă din Tunis călătorind pe apă, Ibrahim îşi făurise planul de a străbate peninsula aceasta călare, până la unul din vârfurile ei. Acolo urma să-l aştepte a doua zi luntrea vaporului cu care venise din Istanbul. Dacă izbutea să se îmbarce, era salvat.

De aceea, el nu se putea gândi să-şi întrerupă călătoria nici măcar o clipă şi întrucât cămilele erau mânate cu repeziciune, cele două fete nu puteau să încerce o coborâre pe furiş din litierele în care şedeau.

Cei doi paznici erau bine instruiţi de stăpânul lor. Şezând pe cai, fiecare din ei ţinea de căpăstru câte una din cămile, ca să le împiedice pe Zykyma şi Tşita să fugă şi le supravegheau cu o atenţie neobosită.

Caravana ajunse în orăşelul Soliman.

— Continuaţi-vă drumul, străbătând orăşelul! porunci Ibrahim paznicilor. Vă ajung curând!

Şi se opri împreună cu Said, care călărea alături de el şi ducea de căpăstru calul destinat dervişului. Ibrahim se adresă câtorva inşi care stăteau de vorbă:

— Ei, care dintre voi poate să ne conducă până la Klibiah?

— Cât îmi dai? întrebă unul dintre ei.

— Vei primi cincizeci de piaştri şi calul ăsta, împreună cu şaua şi căpăstrul, dacă te urci imediat şi mă însoţeşti!

— Pe Allah, eşti atât de darnic, încât nu cred că e bine să am încredere în tine. Dă-mi banii înainte!

Ibrahim îşi scoase punga. Între timp, Said sări de pe cal şi îşi făcu de lucru la şa.

— De ce te-ai dat jos de pe cal? întrebă stăpânul său pe un ton răstit.

— Paznicii ăştia sunt nişte nătărăi! Nu se pricep nici să înşeueze un cal. Chinga e prea lungă.

— Hai, înnoad-o repede! N-avem timp de pierdut!

Şi, rostind aceste cuvinte, porni în goana calului, împreună cu călăuza căreia-i înmânase suma stabilită.

Said făcu semn celor rămaşi să se apropie de el şi-şi duse un deget la gură, ca să le dea de înţeles că e vorba de o taină.

— Vreau să vă spun ceva. Veniţi încoace!

Ibrahim îşi întoarse capul ca să vadă de ce întârzie Said şi, trântind o înjurătură, spuse:

— Cred că ai terminat! Ce mai stai?

— Vin îndată. Mai am puţin.

— Hai, grăbeşte-te! Ţi-am spus că n-am vreme de pierdut şi nu pot lăsa cămilele să se îndepărteze prea mult.

Şi-şi continuă drumul.

Îndată ce-şi văzu stăpânul dispărând după colţul unei grădini, arabadşiul ― care abia aşteptase clipa aceasta ― se avântă pe cal, dar în loc să-l urmeze pe Ibrahim, se aplecă spre oamenii cărora le făcuse semn să se apropie.

— Ascultaţi-mă: prietenul acela al vostru a căpătat cincizeci de piaştri, le spuse. Vreţi să câştigaţi mai mult ca el: două sute, ori chiar trei sute?

— O, Allah! Asta-i o avere! se minună unul.

— Ei, vreţi? Hotărâţi-vă repede!

— Ce avem de făcut?

— Porniţi în goană până la băile l'Enf. Acolo vor veni nişte călăreţi şi vor întreba încotro ne-am îndreptat noi. Spuneţi-le: spre Klibiah! Şi dacă aceşti călăreţi nu vin curând, unul dintre voi fuge spre oraş şi întreabă de ei la „Casa Italiană”. Sunt doi germani şi un englez. Eu sunt Said, arabdaşiul. Aţi înţeles?

— Da însă cine ne dă banii?

— Domnii de la „Casa Italiană”. Ei vă vor plăti atât cât v-am spus eu, dacă nu chiar şi mai mult, dacă izbutiţi să-i găsiţi cât mai curând. Vă făgăduiesc pe Allah şi pe barba Profetului, că veţi primi banii!

— Dacă ne juri, te credem. Ne vom răspândi pe toate drumurile, ca să nu-i pierdem şi unul dintre noi se va duce imediat în oraş, la „Casa Italiană”.

Said îşi mână calul cu repeziciune, ca să-şi ajungă stăpânul. Era mulţumit că trimisese celor trei prieteni vestea plecării lor şi că le indicase direcţia spre care porniseră. E drept că se întrebă dacă n-ar fi fost bine să se ducă el însuşi în oraş. Dar pe de o parte îşi spunea că stăpânul său ar fi înţeles imediat rostul acestei fugi, schimbându-şi imediat ţinta călătoriei, iar pe de alta se gândi că e mai nimerit să rămână în preajma celor două fete, care, cine ştie, mai puteau fi ameninţate de vreo primejdie.