N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

- Da, d-ta, ce te faci că nu ştii, ai umblat cu mîna la daraveră şi pe urmă ai atins cănită din care bem noi, care nu coborîm din voievozi...

- Dar nici nu...

- Ba da! De trei zile te urmăresc, domnule prinţ, şi ieri tot aşa ai folosit tineta şi nu te-ai spălat, vrei să ne infectezi pe toţi...

- Dacă mă spălam puneam toată mina pe cănită...

- Da, dar te spălai...

- Da nu vezi că nici nu e apă...

- Las' că ştim noi. Ce, ieri n-a fost apă? Şi tot nu te-ai spălat. Ce-ţi zici, pe ăştia lasă să-i ia dracu de mitocani...

- îmi atribui ginduri...

- Nu ţi-ar fi ruşine!

- Ruşine, dacă-i vorba aşa, să-ţi fie dumitale că-mi faci proces de intenţii şi-mi aduci acuzaţii gratuite...

- Ba să-ţi fie ţie, cit eşti tu de prinţ, porcule şi măgarule...

- Dobi...

- Bine ţi-au făcut că te-au băgat aici, aşa meriţi...

- ...toc împuţit ce eşti!. .

Tăcere, tăcere, domnilor, TĂCERE. Vine cârâitul!

- Din Pantelimon ne-am mutat în strada Armenească, în centru. E frumos, dar atmosfera nu e alta, atîta doar că-s oameni mai numeroşi şi

166

clădirile mai apropiate una de alta. O pace veche şi un fel de încredere în lume şi ale eî stihii domnesc şi aici.

Strada e asfaltată, cum mai liniştită nu se poate, pe margini sunt case „boiereşti", curţi, grădini şi flori, întocmai ca la mahalaua de unde veneam. în faţa casei noastre - o casă pe colţ, din cărămizi aparente şi arse: verzi, roşii, albastre, albe - locuieşte familia Boerescu. D-na Eliza Boerescu e născută Florescu, e fiica generalului Ion Emanuel, fost prim ministru şi proprietar al unui mic castel în Calea Victoriei. în amintirea reşedinţei părinteşti, are şi casa din Armenească un rum, mai micuţ. îşi are domiciliul acolo şi sora doamnei Boerescu, domnişoara Florescu, o „fată bătrînă", sprintenă şi umblăreaţă, mereu în căutare de suferinţe pe care să le aline. Colonelul Florescu, al treilea frate, capra rîioasă a familiei - decăzut, ajuns casier pe la Hipodrom - nu e primit de surorile lui.

Alături de noi e casa lui Mihai Şeteanu, consilier la Curtea de Conturi; băieţii lui sunt unul cu un an mai mare, celălalt cu un an mai mic decît mine.

Noii vecini ne primesc amabil. Pe atunci vecinii erau ca rudele şi nici cel mai ticălos dintre oameni nu ar fi angajat slujnica plecată de la un prieten ori de la un vecin. în casa de vizavi muzica e la mare preţ şi mama, bună pianistă, e chemată des. Pianul îi deschide şi uşile altor case, astfel încît ajungem să cunoaştem o mulţime de lume din societatea boierească.

La familia Şeteanu sunt poftit săptămînal şi la toate sărbătorile. Holul casei este imens şi cu înălţimea cuprinde două etaje. De Crăciun, fără greş, pom— cum nu mai văzusem şi nu mai aveam să văd. Unchiul răposatei doamne Şeteanu, generalul Zossima - cu o barbă albă de patriarh, în evantai, una din cele mai vestite bărbi ale Capitalei — e Moş Crăciun.

Frumoasa şi încăpătoarea vilă, cu scară interioară, e împodobită cu fast şi e plină de musafiri. Cadouri nenumărate, bunătăţi, lumini. Totul nu-i decît veselie, căldură şi bună voie. Barba lui Moş Crăciun pare anume coborîtă din cer şi sfinţeşte locul. Afară, strada e tăcută. E ca în Colindul de Crăciun al lui Dickens de fermecător şi de blînd. Dimineaţa, de Crăciun şi de Paşti, doamnele Boerescu şi Florescu mă răsfaţă cu o cutie de bomboane cît toate zilele...

Greu îmi va veni să cred, după mulţi ani, că toţi oamenii aceia au fost nişte bestii. Cît i-am cunoscut, superficial desigur, dar îndeajuns pentru a nu comite greşeli fundamentale, mi-au rămas mai degrabă în minte ca oameni de multă fineţe, plini de bonomie şi simplicitate, pe

167

care gîndul de-a fi nedreptăţit ori insultat pe cineva nu le-ar fi dat pace, asemănători eroilor lui Gârleanu, Brătescu-Voineşti şi ai Vieţii la ţară.

Jilava, camera 9,1960

Analizînd cu Anatolie Hagi-Beca fenomenul românesc, ne oprim asupra nuvelei Călătorului ii sade bine cu drumul:

Nuvela are un iz caragealesc (titlul; lipsa de conţinut reflexiv a personajelor; schematismul lor redus la o frază asiduu repetată: aici la han în drum, la răspîntie, trebuie un băiat iute, spirt); dar e un caragealism din care s-a dus orice acid şi orice venin.

Acum cerul românesc este cu totul limpede. Straturile politicăriei superficiale au dispărut; ambiţiile deşarte, intrigile, neastîmpărul — fie şi-n doze reduse - s-au topit. Apare numai fondul arhetipal al sufletului românesc aşa cum este: voios, ahtiat de prietenie, doritor să vadă mulţumirea altuia (Mă Năiţă, dacă mă iubeşti, ia de ici bucăţica asta grasă), incapabil de a se bucura de unul singur, arzînd de nerăbdarea de a împărţi cu altul orice noroc. (Beţia solitară şi neagră, atît de frecventă la popoarele nordice şi anglo-saxone, nu există la noi, la noi petrecerea implică pe comeseni şi voia bună generală.)

în nuvela lui Brătescu-Voineşti seria matematică a însuşirilor descrise de Caragiale şi-a atins limita şi se integrează într-o sumă desăvîrşită a seninătăţii nevinovate. Căci personajele din Călătorului îi sade bine sunt de o perceptibilă neîntinare, foarte aproape de vîrsta copilăriei - celei individuale sau comune.

Conştientul dispare şi— cu toate că nu se urmăreşte o psihanaliză — se dezvăluie inconştientul. Dar ce surpriză! De unde psihanaliza ne învaţă că înapoia conştientului aparent clar, demn şi curat, clocoteşte inconştientul cel sumbm, mocirlos, complexat şi abject, iată că în privinţa sufletului românesc lucrurile stau anapoda.

Stratul conştient prins de Caragiale mai cuprinde şiretenii, ambiţii, umbre... Straturile mai adinei ale nuvelei lui Brătescu-Voineşti ne dezvăluie străfundurile unui lac de o mare limpezime, ca şi balada Mioriţei, unde palpită aceeaşi putere de transfigurare (în baladă, transfigurarea situaţiei tragice, în nuvelă transfigurarea prin simpatie şi prietenie a unor situaţii triviale) şi aceeaşi pace - principala moştenire lăsată oamenilor de Mîntuitor.

Vezi, Anatolie, Călătorului îi sade bine este o bucată de mare însemnătate pentru tipologia românească şi nemuritoare în literatura

168

noastră deoarece rărhîne ca o fotografie, mai bine zis o radiografie a caracterului unui norod. O radiografie care vorbeşte desluşit şi se interpretează uşor: straturile adinei ale sufletului românesc sunt calme şi senine, în lacul mioritic - modest ca suprafaţă, aşezat la periferia marilor centre ale civilizaţiei, la „răscrucea marilor imperii'¹ - se reflectă un cer cu totul curat.

Hagi-Beca şi cu mine suntem din ce în ce mai bucuroşi enumerînd esenţele fenomenului românesc pentru care dragostea noastră - nostalgică - mereu se confirmă şi creşte.

- Care anume luciu făurit aici, pe acest pămînt, a izbutit să ajungă în cer?

Să ne gîndim bine.

Mîntuitorul, cînd se arată apostolilor după învierea din morţi, are trup nestricăcios, trup de slavă. Lui Toma care, atunci, îi cere dovezi tangibile, îi arată stigmatele şi-1 pofteşte să pună mîna pe ele. Pe trupul de slavă, aşadar, se vedeau stigmatele.

Pe de altă parte, ştim că Mîntuitorul B-a înălţat la cer cu acest trup, care purta semnele pironirii pe cruce — ducînd prin urmare de-a pururi în cer şi ceva pămîntesc. Acest ceva scos din vremelnicie: stigmatele sale.

Iată singurul dar făcut de lumea omenească celor din înălţimi: amprentele torturii.

Se petrec şi se repetă oare semnele de groază în veci de veci? Aduc ele a bolid scăpat de sub gravitaţii, rătăcesc şi ele în spaţiu cu sinistra lor povară?

- Sufletul românesc atît de hîrşit de istorie şi întâmplări. Hîrşit, dar nu acrit.

Contactul cu pacea divină şi cu bucuria vieţii nu a fost întrerupt.

- în camera 18 nu toţi au ştiut că m-am botezat. Altfel, fostul şef al Frăţiilor de Cruce nu m-ar fi poftit să iau loc lîngă el pe unica băncuţă şi nu mi-ar fi spus: ei, acum să stăm de vorbă în contradictoriu, legionarul şi evreul, după cuviinţă. Vrei?

îi arăt că nu avem ce discuta în contradictoriu pentru că unde ne aflăm toţi credem acelaşi lucru. Şi-ar fi să dăm prea lesne cîştig de cauză planului cusut cu aţă albă al administraţiei de a isca discuţii şi certuri, aşezînd în aceeaşi încăpere oameni cu apartenenţe politice, sociale sau etnice diferite.

întîmplarea vrea ca după cîteva clipe să fie scos din celulă. îl duc pînă la uşă şi-1 sărut pe amindoi obraji. Gestul meu e oarecum teatral,

169

dar sincer. Simt că aşa trebuie să procedez. Nimeni nu-mi ia gestul în rîs. Dimpotrivă, se creează o atmosferă gravă. Omul care pleacă este şi el mişcat. Ne părăseşte cu un zimbet de bucurie pe faţă, rostind: urmele revolverului legionar...

A rămas Mirel Gab., care, neobosit, mă învaţă sumedenii de poezii de Gyr şi Crainic şi splendida bucată a lui Sergiu Mandinescu. Şi azi ca ieri.

- O atmosferă de gravitate s-a mai produs odată, într-un cabinet medical, unde ne duc pentru extracţii dentare, făcute cu dalta şi fără anestezie, de un felcer. în aşteptarea ordaliei noastre, caraliul ţigan îşi omoară timpul punîndu-ne întrebări cu tîlc: cîţi ani ai? la cît eşti condamnat? pentru ce? ce-ai fost? puneai şi tu femeile la şantan să se urce goale pe masa şi să le stropeşti cu sifon? (Chestia asta cu femeile goale stropite cu sifon pe mesele şantanelor e obsesia tuturor, reprezintă pentru ei suprema vădire a bogăţiei şi desfrîului, idealul nec plus ulira, visul, Himalaia; e ducesa lor de Mortemart. Mai departe nu se poate merge, un fel de limită a vitezei luminii pentru teoria relativităţii.)

Pe mine mă întreabă dacă-s Român. Sunt, îi răspund. Ce, mă, nu eşti jidan? Sîngele meu e evreiesc, îi dau eu replica, dar de gîndit şi de simţit gîndesc şi simt româneşte.

îşi dă seama că n-a nimerit-o şi tace. Apoi se repede la altul: da' tu, bătrînule, cîte moşii ai avut?

(Răspunsul meu, parafrazîndu-1 pe Churchill, a cărui mamă era din Statele Unite şi care declara: sunt cincizeci la sută American şi sută-n sută Englez, ar fi putut să sune: sunt sută-n sută evreu şi mie-n sută Român.)

- Toate le putem afla, toate le putem cunoaşte, toate le putem învăţa.

Numai suferinţa nu. Credem că ştim ce e suferinţa, că nu mai putem avea surprize, că am mers pînă la capăt.

Da de unde! Suferinţa e veşnic nouă, proteică la infinit, orişicînd proaspăta.