N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Gherla, Pastele 1961

încă de mult, Marinică P. ne-a spus lui Sile Cătălinoiu şi mie că are, perfect cusute într-un colţ de batistă, cîteva tarime de împărtăşanie, date lui cu vreo trei ani în urmă de părintele Ion lovan, duhovnicul Vladimireştilor.

Am hotărît, cîteşi trei, în lipsa unui preot în celulă, să ne gri j im singuri. Vom ajuna sîmbăta şi Duminica dimineaţă şi vom păstra cile ceva din mîncarea de sîmbătă, dacă se va putea. Sile, care a \enit de curînd în celulă de la bucătărie, unde a stat vreo cîtexa luni. are la dmsul

205

o punguliţă de plastic şi într-însa cîţiva biscuiţi uscaţi şi opt bucăţele de zahăr. Marinică ştie la perfecţie toate rugăciunile împărtăşaniei.

Izbutim să punem de o parte felioarele de pîine care, în săptămîna aceea, ni se dau sîmbătă. Ajunăm, ne rugăm.

Duminică la prînz ne urcăm la etajul al patrulea unde e patul lui Sile. Ne aşezăm turceşte. Marinică recită pe îndelete întregul şirag al rugăciunilor. Apoi spunem fiecare: Cred Doamne şi mărturisesc... şi Luaţi mîncaţi... De pe podul palmei cu grijă spălată înghiţim fiecare cîte o firimitură de grijanie; firimiturile sunt de necrezut de mici, aproape invizibile. Apoi mîncăm cu mare poftă cartofii care în ziua aceea se nimeresc a fi fost, ca niciodată, curăţaţi şi oarecum fierţi. Ronţăim biscuiţii şi zahărul. Marinică rosteşte rugăciunile de mulţumire.

După deşteptare, încercarea de a cînta în surdină Hristos a înviat fusese brutal reprimată de gardieni. Acum însă, la prînz, ne dau pace şi din cîte un colţ, de sus de unde suntem cocoţaţi auzim - ca din văi, de colo, de dincolo — cîte o îngînare de cîntec şi o reluăm şi noi, şuşotind.

- Creştinismul respingînd frica şi prostia, păcate groaznice, nu poate decît aproba aforisme ca acestea:

„Activitatea duce la mai multe împliniri decît prudenţa"' (Vauvenargues);

„Mai bine e să te înşeli decît să nu faci nimic."' (Goebbels); „Cine nu riscă, pierde totul." (Fouche)

Iar întrebării: „Ce să facem'?" şi răspunsului (implicat în citatele de mai sus): „Trebuie să facem ceva", le stă în faţă fraza lui Yves Guyot: „Primul lucru pe care trebuie să-1 facem e să nu facem prostii."

- Există în Evanghelii şi în literatura patristică concizii vrednice de clasici.

Bunăoară la loan 13, 30 cînd Iuda iese de la Cina cea de taină, fulgurantul: „Şi era noapte." Nici poeţii cei mari n-au găsit cale mai evocatoare şi mai scurtă; şi rapiditatea - crede Pastemak - e modul poeziei.

în Pateric: curtezana care ori de cîte ori venea un anume mare pustnic în oraş după treburi îi dădea milostenii şi-i plăcea să-1 asculte. Odată, după ce bătrînul îi vorbise, 1-a întrebat: „Părinte, este ispăşire?" Zise bătrînul: „Este".

Atît. (L-a urmat pe loc şi a dus-o la o mînăstire de femei; în pustie.)

- Ion Omescu se gîndeşte la o piesă de teatru, vrea s-o scrie după ce se liberează, reia teza lui Paul Raynal despre Iuda: fără el nu se putea, şi-a jucat rolul; de ce să fie osîndit?

206

Cred însă că deşi se ştia ce va face, rămîne vinovat. Dumnezeu, atotştiutor, are preştiinţa reacţiilor şi purtărilor noastre, dar nu ne sileşte să reacţionăm şi să ne purtăm într-un anume fel. Avem, neîncetat, opţiuni.

Dacă faci un bine unui om rău şi nu te aştepţi să-ţi fie recunoscător, prevăzuta lui urîtă reacţie nu te va mira, dar tot odioasă rămîne.

Trădarea lui Iuda era de aşteptat şi a fost folosită; tot trădare e.

S-ar zice că această aşteptare (o să vezi că...) îl face şi mai odios: nu şi-a putut ieşi din piele. A rămas în automatism. Iar porunca dintîi e: cine vrea să fie al Meu să iasă din sine...

- Bhagcn'ad Cita înfăţişează năzuinţele omului superior: a fi eliberat de ură, dorinţă, frică, dragoste şi milă.

Cuvintele acestea definesc limpede poziţia axiologică a hinduismului şi totodată limitele sale în teoria valorilor.

Liberat de milă şi dragoste!

Ce uriaşă deosebire, şi nu e greu a spune în defavoarea cui - îi afirm dr-ului Al-G.

Dr-ul Al-G. susţine că liberarea de milă şi dragoste, în Bhagavad Gita, nu poate fi interpretată ca o scădere în raport cu doctrina creştină, ci ca o depăşire absolută a bipolarităţii.

Mă rog, o fi, dar îl înfrunt cu propria lui teorie despre originalitatea creştinismului.

O dată cu descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă despre secta esenienilor, universitatea din Ierusalim, rabinatul internaţional şi cărturarii evrei de pretutindeni au făcut foarte mare caz de asemănările dintre esenieni şi creştini. Tîlcul amploarei ce s-a dat textelor eseniene este uşor de dibuit, se urmărea a se dovedi că şcoala lui Iisus Hristos nu este decît o ramură oarecare a iudaismului. Doctrină interesantă, creştinismul, onorabilă, dar - vedeţi - e numai şi numai o comunitate rabinică printre altele, o variantă. Iar de vreme ce-i aşa - şi textele descoperite dovedesc profunda asemănare (în fond identitate) a creştinismului cu mediul înconjurător şi cu anterioritatea -, la ce bun atîta agitaţie în jurul unei religii pretinse nouă, al cărei cap nu-i nici o nevoie să-1 considerăm divin pentru a o explica'? Ia citiţi sulurile: e aproape acelaşi lucru. Işu e „regele dreptăţii", adică şeful unei sinagogi puriste şi niţel dizidente.

Aşa să fie? Nu.

Nu, doctrina esenienilor seamănă cu a lui Hristos, seamănă, dar nu răsare. Sunt şi trăsături comune şi diferenţe majore. Sunt asemănări care merg pînă la un punct şi acolo încetează. Şi tarul în embriogeneză repetă

207

filogeneza, dar nu se opreşte la stadiul de peşte. Şi pruncul omenesc face gesturi ca ale puiului de maimuţă, dar pe la zece luni tînărul primat e stereotip, în vreme ce vlăstarul uman o apucă pe căile nesigure ale adaptării imperfecte, căile lui Edgar Daque. Apa, dacă e pusă la fiert, începe a emite aburi pe la 60°, zice dr-ul Al-G., dar de fiert nu fierbe decît la 100° şi apa fiartă e cu totul altceva decît apa caldă sau apa care e aproape fiartă ori pe punctul de a fierbe. Fierberea e un fenomen nou, de neînlocuit, de neasemuit, e surpriză, motiv de mirare.

Creştinismul faţă de esenism e ca apa care fierbe faţă de apa din care ies aburi.

Tot aşa, după ce-i reamintesc propria-i metaforă, îi pot răspunde lui Al-G.: or fi, ba şi sunt, în textele vedice şi budiste şi în ale celorlalte religii, pasaje despre milă şi dragoste şi precepte similare cu cele evanghelice. Dar sunt întâmplătoare, izolate, nu sunt coordonatele care susţin construcţia şi nu ele rezumă doctrina. Dragostea nu este nici în hinduism nici în Legea veche axa, temeiul, esenţa, principiul, criteriul, totul - aşa cum e în Evanghelie. Nu e apa care fierbe.

Şi în sistemele aritmetice cu baza 12 apare cifra 10; are însă altă valoare ca în sistemul zecimal.

Savanţii apologeţi ai textelor eseniene îmi par în postura de evoluţionist! încremeniţi în ajunul unei mutaţii.

în creştinism dragostea nu e un oarecare precept, unul, e singurul lucru ce va rămîne cind se vor fi dus toate, după cum spune Pavel.

— Intr-atîta şi-a respectat Dumnezeu creaţia îneît pentru a intra şi a interveni într-însa i s-a supus (motiv care mai tîrziu 1-a inspirat pe Francis Bacon să scrie: naturae n&n imperatiir nisi parendo⁵⁴). S-a smerit şi s-a furişat printre noi luînd ca şi noi calea naşterii din femeie şi trup cu adevărat omenesc (trupul Domnului n-a fost, cum le-a plăcut unor eretici să creadă, o nălucă). Creaţia nu este, după tot ce vedem cu ochii şi tot ce ni se spune în Sfînta Scriptură, un joc ori un fleac pentru Creator: de vreme ce şi-a dat pe unicul său Fiu pentru ea şi a luat asupră-şi riscul imens de a pierde partida înseamnă că e ceva teribil de serios şi pentru El şi pentru noi. Mai înseamnă ca nu trebuie cumva să ne închipuim că Dumnezeu este dispus să-şi calce legile sau să le suspende efectul cu una cu două. El e gata să ne ajute a ne croi drum prin ele, din milă şi caritate - şi mai mult întărindu-ne decît înlăturînd orînduirea naturală din dniinOl nostru -, dar nu a-şi lua creaţia â la lege're. Să luăm aminte

- Nimic nu-i mai anticreştin decît morala producătorului. ncJericita născocire a lui Georges Sorel.

208 ' .

E contrară marilor principii ale creştinismului: spiritul de jertfa şi ideea că acela care da nu are neapărat dreptul la răsplată.

Morala producătorului — esenţial contabilă - nu ştie nici de mărinimie, nici de serviciu. Ţine de mentalitatea talionului, întru nimic mai puţin îngustă şi simplistă.

Lumea n-a fost creată în temeiul moralei producătorului; cu totul invers: în temeiul dăruirii şi spre binele exclusiv al consumatorului. Pînă la urmă, Făcătonil se lasă de-a pururi consumat în Euharistie.