N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

1969
Şi acum, după botez, sunt murdar. Ţepuşul mai e în ochi, ghimpele în trup, îngerul satanei mă bate peste obraz (şi mi se plimbă psihosomatic în tot locul, ca vodă-n lobodă). Că am să scap de ispite s-a dovedit o amăgire trufaşă, toantă. Nesocotisem II Cor. 12, 7. Dar că Hristos e Adevărul, Calea şi Viaţa cred în mod absolut sărbătoresc.
Aiud 1961
Plotinism.

Există o degradare.

La început e Cuvîntul, Logosul.

Oamenilor li se hărăzeşte a cuvînta.

Cuvîntul se degradează în vorbă.

Vorbele se prefac în şabloane, automate. Aceasta e faza decăzută (rapidă, Kali yuga^ls) a lozincii. Heidegger stabileşte şi el deosebirea între Wort¹⁹ şi Gerede²⁰.

Personajul lui Saltîcov-Scedrin (Domnii Golovliov), care potopeşte totul sub avalanşa de vorbe. Abisul ferdiclar al lui Duhamel în Chronique des Pasquier. fără fund; taina înfiorătoare a prostiei şi micimii. Ferdinand şi Claire: comentariul şoptit şi perpetuu al fleacurilor. Nesecata putere generatrice a neroziei; hăţişul exegezei nimicurilor. Oul şi găina. Soma şi celula.

Prin cuvinte oamenii îşi comunică idei, sentimente, informaţii. Şi acel extaz în faţa binelui, frumosului şi adevărului care nu-ţi îngăduie să taci. (Contrapartea ochilor închişi de orgasm.) În faţa frumosului, lămuri el, singurătatea devine apăsătoare. Şi e o seară prea frumoasă, domnule...

Vorbăria nu mai e decît zgomot de fond. Iar lozinca - lavă îngheţată - transmite minciuna în stare stabilă, congelată.

52

1971
N-am ştiut.

N-am ştiut - răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor, de internări politice în ospicii de nebuni - „nu ţine", nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creştin - şi aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar toată lumea ştie totul.

Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci şi atent: a ştiut să vadă.

Altfel, de ce le-ar spune Domnul oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori de ce i-ar îndemna să vadă cu ochii, să audă cu urechile şi să înţeleagă cu inima; ori cum de-ar fi putut ei şti că Domnul e flămând, însetat, străin, bolnav sau în temniţă ca să-L poată hrăni, să-I poată da de băut, să-L poată primi, să-L poată îmbrăca sau să poată veni la El?

Jean Cau îi răspunde lui Roger Garaudy (care şi el spune că n-a ştiut) cum nu se poate mai bine: dar eu unul care n-am fost profesor universitar şi membru în comitetul central, eu cum de-am ştiut? Milioane de oameni de pe străzi cum de-au ştiut?

Adevărul este că nu-i nevoie de cine ştia ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să vrea cîtuşi de puţin. (Spionii de cele mai multe ori transmit inutil, de două ori inutil: pentru că se ştia, pentru că nu sunt crezuţi.) Sunt lucruri pe care le simţi dacă nu-ţi astupi urechile şi nu-ţi acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuză pentru că nimeni nu e atît de prost - (nu-i vorba de oligofreni sau de psihopaţi; ăia, săracii, sunt excluşi) - încît să nu-şi poată da seama că doi plus doi fac patru şi că doi plus doi nu fac nouă.

Nu ne convine s-o recunoaştem, ne adăpostim îndărătul obiectivitătii ştiinţei, dar sunt daruri elementare, le avem de la fire şi zac în sufletul, inima, rărunchii, mintea, bojocii, măruntaiele, celulele, tropismele şi sinapsiile oricui. Toată lumea ştia că Irod e o pramatie, Robespierre o canalie, Stalin un ticălos.

Chibrite aprinse aruncate peste benzină.

Dar eu parcă am ştiut ceva? Am ştiut eu ceva despre lumea aceea iară de asemănare în mijlocul căreia m-am pomenit? despre suferinţele

53

ascunse'? despre eroii neştiuţi? despre cei ce douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru îşi păstrau demnitatea în celule concepute să ducă numai la denunţ şi spurcăciune, la prăbuşire şi demenţă?

- în mai toate celulele, una din încuietoarele predilecte este discutarea cuvintelor rostite de Mîntuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani?

De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit înseamnă că a fost om şi el, nu Dumnezeu. Panait Cerna: „ai gemut şi tu cînd fierul te pătrunse."

Argumentul acesta îl socotesc întru totul neîntemeiat, iar din cuvintele de pe cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validităţii răstignirii.

Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard - şi întregul sinod de la Halchidon. Am şi două tablouri înfăţişînd răstignirea, unul de Holbein (la Basel) şi altul de Velasquez (la muzeul Prado). în ambele lipsesc razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac; săvîrşitu-s-a: nu numai chinul şi proorocirea ci şi toată tevatura, gata, moartea nu e clinică, învierea e izgonită printre amăgiri şi deşarte nobile nădejdi, niciodată nu va trăi trupul acesta răsucit, sîngerînd, găurit, terfelit, sfirtecat. învierea este cu totul imposibilă. Aşa spune Dostoievski - făţiş - că-i apare Hristos în tabloul lui Holbein şi aceeaşi precisă, neagră, rece impresie am avut-o şi eu privind Răstignirea de Velasquez, care a fost expusă şi la Luvm şi unde în primul plan domină galbenul intens - uită-1 dacă poţi! - al unei mantii; în fund sunt jalnicele cruci, bietele trupuri, cerul de plumb. Crucile par aruncate la distanţă, deja uitate - cum ai uita în grabă (şi osînditorii cu adevărat lucraseră sub imboldul pripei) un lucru neînsemnat ori stingheritor -, Hristos este cu totul singur şi-n părăsire, un răstignit lîngă alţi doi indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oraş, pe o movilă de gunoi, pietre şi zgură, într-o amiază toridă şi - din cauza norilor joşi -de zăpuşeală. Nu se văd ca în Dictatorul lui Jules Romains puternicele şi melancolicele structuri ale suburbiilor unui mare oraş modern, ci masivele metereze ale unei aşezări străvechi, reci şi rele mai mult decît melancolice. Un sistem închis, cum spun fizicienii cînd prevestesc inexorabilitatea entropiei. Din ţărîna ce aduce a leşie, din norii grei, din privirile stinse ale crucificaţilor, din scăpărările morocănoase ale executanţilor se scurge, ca o ceară brună, ceara peceţii care încheie. Din întinderea ce acoperă totul ca un clopot nu încape ieşire. Transcendenţa e o teorie, învierea pare, ba nu pare, se vede limpede că e o puerilitate. Şi-au căutat-o. Bieţii de ei. Să fim oameni întregi.

Le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atît mai bine că e aşa, numai aşa putea să fie.

54

Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decît dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate. în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim.

Domnul venise hotărît să bea paharul pînă la fund şi să se boteze cu botezul crucii, dar în grădina măslinilor, cînd se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deşerta paharul. Desigur, adaogă: facă-se voia Ta. Şovăiala totuşi a fost reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conştiinţă a învierii, natura omenească pare să fi covîrşit oarecare timp - după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor -, căci altfel nu s-ar fi auzit atît de firescul mi-e sete şi nici atît de allzumenschlich-ul²¹: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

Actul răstignirii a fost atît de serios, de autentic şi total îneît pînă şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spînzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. Dacă n-ar fi fost atît de zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa n-ar fi umblat mohorîţi, tîrşîindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus, şi-ar fi recunoscut deîndată învăţătorul şi n-ar fi rămas atît de miraţi cînd au înţeles cine e. (Se simţiseră atît de stingheri, de păcăliţi, îneît se rugaseră de primul trecător întîlnit, un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei.) Nici Toma n-ar fi pus condiţii atît de drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost şi el sigur că învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putinţă.

Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi pentru ei, întocmai ca pentru scribi. Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfîrşit, de soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu ajungea - ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie - nu ajungeau groaza torturii, piroanele, suliţa, spinii - în tabloul lui Mathias Griinewald de la Uiiterlinden spinii străpung întregul trup intrat în putrefacţie -, mai era neapărat nevoie - pentru completare, pentru întărire — să pară şi catastrofă, derută, eşec.

Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mîngîie cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe. el nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sînge. chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mîncarea tară sare, ca nunta fără lăutari.

(Iar dacă tîlharul cel bun e primul om care soseşte în rai - înaintea proorocilor, patriarhilor şi drepţilor Vechiului Testament — poate că o

55

datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri ci şi faptului că a fost coleg de suferinţă cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii şi să suferi, oricît de sincer şi de sfîşietor, şi alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a lui, ţi-o însuşeşti numai printr-un proces ideativ nu prin simţiri. Numai tîlharul cel bun simte la fel cu Domnul.)

întruparea a fost totală, cum învaţă sinodul de la Halchidon.

Bine, totală, dar Hristos pe cruce n-a încetat de a fi şi Dumnezeu.

Eu: nu e de contestat permanenţa comunicării idioamelor, dar după cîteva ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era contrafăcută.

O ţin morţiş: ce-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii -sau ateii? Să le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las' că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa?

Ce oribil „spectacol" presupune, fără de voie, monofizitismul!

Argumente de text: la Romani (8, 32) Pavel scrie: „El care pe însuşi Fiul său nu L-a cruţat". Acest nu L-a cruţat ne demonstrează de asemeni că pe cruce nu s-au desfăşurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinţă reală. Numai prin împreunarea durerii fizice şi a torturii morale se obţine decoctul final: suprema amărăciune.

Tot Pavel la I Cor 1, 23 : „însă noi propoveduim pe Hristos cel răstignit", iar la 2, 2: „Căci am judecat să nu ştim între noi altceva decît pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit."

De ce adaosul „şi pe Acesta răstignit" de nu pentru a pune accentul pe latura cea mai nebunească şi mai scandaloasă? Raţiunea înţeleaptă s-ar învoi în cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic şi concedînd să sufere aparent (altfel oamenii nu înţeleg), dar paradoxul şi sminteala (creştinismul adică) înfăţişează divinitatea nu numai aşezată pe cruce -solemniter - ci pironită cu adevărat; unde suferă aidoma cu nervii (legendele şi epopeile evului mediu, care ştia ce-i durerea, neîncetat se referă la nervi), fibrele şi sufletul bietului om, pînă la cele din urmă consecinţe (şi Hristos are, în pofida ereziei lui Apolinariu, suflet omenesc întreg). Dacă şi-ar fi păstrat - măcar în parte - impasibilitatea pe cruce, dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost - pentru filosofi, pentru preoţi şi pentru prostime -prilej de poticnire şi sminteală, ci „scenariu" ori „ritual", deci admisibil, comestibil.

La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ."

Cu preţ cinstit. întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe sine nu s-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de

56

suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu 1-a plătit o fantasmă; came din carnea noastră, sînge din sîngele nostru.

Şi la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18): Pentru aceea dator era întru toate (afară de păcat) să se asemene fraţilor (nouă); fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să ajute; ispitit întru toate, după asemănarea noastră.

Asemenea nouă în toate şi ispitit de toate ca şi noi: aşadar şi de omeneasca deznădejde.

Martie 1966
Ca-ntotdeauna găsesc la Dostoievski, spus fără înconjur, ceea ce bănuiam; în orbecăire, lumină - deodată. Cu privire la viziunea lui Holbein găsesc textul exact: „Tabloul nu e frumos... e cadavrul unui om care tocmai a îndurat dureri nesfirşite... dacă un astfel de cadavru (şi întocmai aşa trebuie să fie) a fost văzut de discipolii lui... cum oare au putut crede, privindu-1, că acest cadavru va învia?"
NICI N-AU CREZUT!
„Dacă moartea e atît de groaznică şi legile naturii atît de nemiloase, cum le poţi stăpîni? Şi oamenii aceştia, care au stat în jurul mortului, au resimţit desigur în seara aceea o groaznică tristeţe, o adîncă descumpănire care dintr-odată le spulberau toate nădejdile şi aproape tot ce credeau."
NU LE-A FĂCUT SEMN CU OCHIUL!
Socrate şi Iisus Hristos
Logic ar fi fost ca moartea lui Socrate-omul să poarte pecetea dezordinei, a sîngelui, a trădării şi a turbării; dar nu, a fost cum nu se poate mai senină şi demnă. A lui Hristos, dimpotrivă, poartă - întreagă - pecetea tragediei, dezgustului şi ororii. Socrate moare calm, înconjurat de ucenici fideli şi atenţi, care-i sorb cuvintele în vreme ce el -imperturbabil şi luminos - soarbe otrava nedureroasă oferită cu multă deferentă de temnicier. Părăsit şi trădat de ai săi, Hristos se zvîrcoleşte pe cruce, chinuit de sete şi acoperit de batjocuri. Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, intre doi bandiţi, pe un maidan. Socrate mulţumeşte zeilor ca scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă: „De ce m-ai părăsit?"

57

Deosebirea e totală între cele două morţi, şi tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreţia ei. pare - prin contrast - literară, abstractă, supusă regiei, şi mai ales nerealistă. Socrate - cu bună credinţă şi izbîndind în bună parte - se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestinglierit de scimăvii pînă în straturile cele mai de jos ale condiţiei umare.

- Dostoievski plănuia să mai scrie pînă în 1882 un epilog al Fraţilor Karamazov şi apoi o viaţă a lui Hristos.

Pesemne câ Dumnezeu n-a vrut să mai existe o a cincea evanghelie.

5 Martie 1960
Duba ne-a adus, mergînd încet şi hurducăind, de la Mahna ison la Jilava, înainte de prînz. Coborîm: Fortul 13. Primirea ne-o face locotenentul Ştefan, căniră de primat, facies de antropoid, gesturi şi căutătură de sergent de colonie penitenciară într-un film negru. Ii face multă plăcere, îşi joacă rolul cu încetinitorul, cum şi-ar fila îndelung cărţile un cartofor.

Petrecem restul zilei într-o celulă de carantină, mică, neînchipuit de murdară, tinetele nedeşertate. Seara suntem transferaţi la şerpărie, vastă peşteră, sinistră, împuţită, care deşi luminată electric păstrează o seamă de unghere întunecoase.

Totul — ca de atîtea ori în atîtea locuri penitenciare, dar acum e primul contact - se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încît nu pare a fi real. încîntătoare e prezenţa doctorului Voiculescu, foarte îmbătrînit, numai oase, blînd, manierat, paşnic, nobil, vioi la minte, dar frint de oboseală.

Ciudată senzaţie de imensă fericire. Motive:

Pentru că am scăpat în sfîrşit de anchetă. închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază, un rai. Apoi, cea dinţii întîlnire cu legionarii (la carantină nu e numai lotul nostru); de la care mă reped să învăţ alfabetul Morse şi versuri de Crainic şi Gyr- grăbitul meu entuziasm îi amuză. Desigur, şi prezenţa foarte liniştitoare a lui Voiculescu. Dar şi amintirea - exaltantă - a celor petrecute în dubă.

Unde am fost pus într-o despărţitură, o adîncitură, o carceră, cu Sandu L., fost legionar. Abia înghesuiţi, mi-a şi vorbit. îmi spune că-i pare sincer rău că a fost legionar, îmi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit să stau cu el, şi atît de strinşi unul într-altul. Nu mi-e groază? Nici n-a apucat să termine că plafonul dubei s-a şi deschis; s-a deschis şi albastrul cerului. îi răspund că nu văd de ce îmi pomeneşte de iertare,

58

că dacă-i vorba aşa îi cer şi eu iertare pentru că sunt evreu şi că trebuie să stea lipit de mine, că în ce priveşte v inovaţia, vinovaţi suntem cu toţii, deopotrivă, laolaltă. îi propun, acum că ne-am cerut reciproc iertare, să ne împăcăm, să ne îmbrăţişăm, să ne spunem pe nume. La lumina becului din carcera pe roate ne sărutăm şi - considerînd ridicolul drept vorbă deşartă şi simţămînt inexistent - cunoaştem dintr-odată şi din belşug - sub cerul albastru - starea aceea de nespusă fericire faţă de care orice băutură, orice erotism, orice spectacol, orice mîncare, orice lectură, orice călătorie, orice examen luat, orice portofoliu ministerial sunt nimica toată, praf şi cenuşă, amăgire, gol, pustietate, aramă sunătoare şi chimval zăngănitor, stare ce urmează împlinirii unei acţiuni conforme cu prescripţiile divine. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covîrşesc. II întreb pe Sandu — iar de-1 copiez pe Sfintul Serafim din Sarov în scena din pădure cu Motovilov, o fac neintenţionat - dacă nu vede şi dînsul pe buzele mele zîmbetul pe care-1 desluşesc pe ale lui: al isihiei provenite din energiile necreate. Deoarece în strimtul cotlon a mai încăput alături de noi şi Grigore Pallama, başca Sf. Serafim cu Nicolae Motovilov după el.

Purtarea gardienilor la şerpărie e atît de rea, atmosfera atît de dramatică, amintirea scenei cu Sandu L. atît de acută, perspectivele de îndelungată suferinţă atît de limpezi, încît nu pot să nu circul de la un capăt la celălalt al peşterii într-o stare de nemaipomenită, exaltată agitaţie, încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atît de complet, că am parte de atîta binecuvîntat noroc.

Doctorul Voiculescu şi episcopul Leu (tare dărimat, umblă în cîrje, e înţolit în straie miţoase de baciu la o stînă de munte înalt) sunt interogaţi pe îndelete de gardienii care, probabil, se plictisesc. Amîndoi sunt batjocoriţi şi beşteliţi, insultaţi, înjuraţi şi porcăiţi. Ceilalţi scapă mai uş^r.

- Va să zică e posibil creştinismul, va să zică e cu putinţă să te porţi creştineşte, să faci gesturi creştine. Creştinismul poate şi el fi aritmetizat. îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra.

25 Februarie 1960
Paul Dim., martor:

E calm, vorbeşte apăsat şi rar, cu dezinvoltura vechiului puşcăriaş, cu politeţea rece a îngerului căzut ori a boierului decavat, dar semeţ. Spre deosebire de noi cei din boxă, a mai făcut vreo cîţiva ani de

59

închisoare, iar de data aceasta e arestat mai de mult. Ştie însă prea bine ceea ce e presupus a nu şti şi ceea ce tribunalul nu-i poate aduce la cunoştinţă: că Petru Dumitriu, scriitor adulat, grangur al literelor şi mare profitor al regimului, a rămas dincolo.

Se joacă o delicioasă scenetă â la Donizetti ori Rossini. Au folosit acuzaţii în prezenţa dumitale cuvinte ostile regimului? Da. (Expresie de vădită mulţumire pe feţele judecătorilor. Procurorul se îngraşă văzînd cu ochii, cauciuc pompat.) în ce fel anume? Au ponegrit sistematic pe scriitorii progresişti. (Expresie din ce în ce mai încîntată pe feţele aceloraşi judecători în frunte cu preşedintele colonel Adrian Dimitriu.) Poţi da cazuri concrete? Pot. - O pauză de efect, martorul lucrează cu metode de actor profesionist, nu se grăbeşte. - Ei, dă-le. - I-am auzit ponegrind cu violenţă pe scriitorul progresist Petru Dumitriu, în a cărui operă se reflectă realizările regimului, criticîndu-1, susţinînd că e un făţarnic, că n-ar fi cu adevărat democrat, că scrie numai pentru a se alege cu foloase personale şi că de fapt romanele lui toate sunt lucrarea doamnei Henriette-Yvonne Stahl...

Preşedintele omonim nu-1 poate întrerupe căci n-are voie să ne informeze că celălalt purtător al numelui sfintului izvorîtor de mir, Petru, s-a dat cu imperialiştii. Aşa că martorul, al treilea Dumitriu (de fapt Dimitriu), îi mai trage cu progresistul romancier, cu ponegririle, distrîndu-ne, distrîndu-se, pînă ce e poftit să se retragă, precum şi face după ce se înclină cu glacială politeţă.

Perfect, nu mai puţin decît Sam Weller depunînd ca martor în procesul Bardell versus Pickwick.

- Definiţia vieţii, după Andre Breton.

Viaţa, zice Andre Breton, e felul în care un ins pare a se fi învoit cu inacceptabila condiţie umană.

- Paul Dim. ne învaţă pe Al. Pal. şi pe mine să nu ne grăbim a sta lîngă uşă spre a fi repartizaţi în celule; să rămînem mai la sfirşit, împreună. S-ar putea astfel să nimerim în acelaşi loc.

Aşa chiar facem, prelungindu-ne şederea în sinistra hală care, hotărît lucru, din ce în ce pare mai scoasă din Rocambole, din Misterele Parisului şi din Mizerabilii.

Voiculescu, Leu, Sandu, Streinu, legionarii de la Aiud, saşii de la Codlea au plecat; Paul şi Alecu o dau pe franţuzeşte şi conversaţia ia o turnură strict deşucheată, clevetitoare. Joky (ori Szoky) Cristea, Nicodamele, Puşa Măciucescu, Tea-Room Taina, Şcoala bîrfelii, Legaturile periculoase, cinci la şapte. Gata cu emfaza şi sublimul. Spre orele unu ori două, probabil, caraliul de serviciu mă respinge cînd ne

60

prezentăm tustrei. Paul şi Alecu pleacă aruncîndu-mi priviri dezolate. După vreo jumătate de ceas sunt scos şi eu, singur.

- Se'ntreabă mulţi prin închisori şi-n critica literară: unde e Dumnezeu în opera lui Proust? In romanele lui Mauriac?

Unde e? Să vă spun eu unde e. Nu e la cutare pagină, pentru că autorii nu sunt teologi. Nu e nicăieri. E pretutindeni, ca şi în lume.

- Cîteva cugetări lămuritoare despre libertate: Alfred Jarry: Există oameni pentru care a fi liberi e o plictiseală, e o belea.

Thomas Mann: Libertatea e o noţiune pedantă şi burgheză.

Ambele pun sub semnul întrebării şansele de supravieţuire a libertăţii în lumea pe care Ortega y Gasset a numit-o, mai pertinent ca oricine, a masselor.

Alexandru Herzen: masselor nu le pasă de libertatea individuală, de libertatea cuvmtului; ele îndrăgesc autoritatea... prin egalitate înţeleg egalitatea opresiunii... doar indivizii civilizaţi doresc libertatea.

Să fim deci mai puţin convinşi, noi, intelectualii şi deţinuţii politici, că toată lumea se omoară după libertate.

Denis de Rougemont: Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc.

Să fim deci mai puţin siguri că oamenii sunt dispuşi să rişte. Drepturi, da, cîte vrei, dar riscurile le consideră a fi piedici, intrigi, insulte.

Ioan 20, 29: „Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut."

Să înţelegem că libertatea e mai presus de orice un act (riscat şi neraţional) de credinţă, deci un pariu.

II Cor. 3, 17: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate."

Dacă nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema - cum îi place lui Hristos să ne socotească - prietenii Săi.

Apocalipsa 3, 20: „Iată, stau la uşă şi bat."

Să ni se topească inimile la gîndul pozelor populare unde Domnul cu traistă şi toiag aşteaptă să-i deschidem, dacă vrem, de bună vrerea noastră liberă.

Nicolae Bălcescu în Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul: Cine luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu.

Frază puţin citată de actualii admiratori ai lui Bălcescu.

- Marii scriitori cu adevărat făuresc o lume şi fiinţe, asemenea lui Dumnezeu.

61

Sunt în Balzac două momente care mi se par supreme şi care arătă cît de reale erau pentru el personagii le meşterite de condeiul său. Care mai arată că de la un anumit nivel (artistic, moral, sufletesc, de ţinută) în sus noblefea e subînţeleasă. Nu sunt rasist, bine mi-ar sta să fiu! dar nici gogoriţa egalităţii absolute n-o pot înghiţi şi îndura (ce-a şi ajuns să fie: toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale) şi mă fulgeră fracţiuni de viaţă cînd nu-mi vine, zău, a rîde gîndind la Gobineau ori la Houston Stewart Chamberlain.

în Ursule Miouet, scrisorile lui Francois Minoret - personaj necinstit şi odios - Balzac le reproduce de fiecare dată cu toate greşelile lor de ortografie, căci individul e şi prost şi incult. (Şi se vede că exerciţiul îl distrează pe autor, după cum îi şi place a imita vorbirea francezei cu accent teuton.) Cînd însă la sfârşitul cărţii, Minoret e nefericit, descoperă căinţa şi se mărturiseşte, scrisoarea pe care o trimite acum e transcrisă cu ortografie corectă. Şi Balzac explică de ce: i-am îndreptat ortografia, zice, pentru că nu şade bine să rîdem pe seama unui om lovit de nenorocire.

Cuvintele acestea extraordinare dovedesc:

a) Că Balzac a fost un creator în sensul precis al termenului de vreme ce este în stare să-i fie milă de personagiile sale ca de oameni reali - şi să le respecte;

b) Că avea sentimentul cosmic al unităţii noosferei şi al comunităţii prinosului (superrogatoriu) de mizerii dintre oameni;

c) Că a fost un om de treabă şi un creştin pentru că a renunţat (fie şi în închipuire) la a-şi dispreţui aproapele şi n-a înţeles să-şi bată joc de o făptură omenească - adică de ceea ce i se impunea ca o făptură omenească - atunci cînd aceasta trecea prin suferinţe şi dovedea că-i pare rău de ce făcuse;

d) Că a fost de aceea nobil şi n-a păcătuit adăugind cu de la sine putere particula de la numele său;

e) Că şi pentru el, ca şi pentai Dostoievski, spectacolul suferinţei e sfînt. (Suferinţa nu este întotdeauna folositoare patinatorului - vezi tâlharul cel rău — dar pentru cine o priveşte nu are contingenţe morale. Ca spectacol, e mereu sfintă. Pe cel ce suferă sunt dator să-1 compătimesc, să-1 ajut. Samarineanul nu întreabă cine e, ce face, de unde vine şi cu ce se ocupă rănitul - nu cumva era şi el vreun hoţ de păgubaş? Vreunul căruia i se întâmplase ce merita?) Credinciosul nu refuză - fiindcă nu ştie, sanda simplicitas, iată un exemplu grăitor - să dea de pomană beţivului. Milosului nu-i pasă dacă cerşetorul a vîndut paltonul pe care

62

i 1-a dăruit, măcar că s-a dus cu banii de-a dreptul la circiumă. Paltonul îl poartă Hrist&s.

Natura nu e capabilă de o delicateţă ca aceea din Ursule Mirouet. Nici istoria. Nici inteligenţa. Ea vine de la har.

Alt moment incomparabil în opera lui Balzac. Acela cînd, în Colonelul Chabert, eroul renunţă la toate drepturile şi pretenţiile sale în favoarea soţiei şi nu-şi mai susţine procesul din clipa în care-şi dă seama că e necorectă şi de rea credinţă. îl apucă aşa silă şi scîrbă şi dispreţ faţă de remăritată „contesă Fenaud" încît nu se mai opune, nu mai luptă şi cedează totul. De scîrbă, de silă. Tocmai pentru că ştie. Nu încrucişează spada cu cine s-a dovedit a nu-i fi egal.

Corolarul I: nedreptatea, cînd îţi este făcută ţie, ai dreptul - dacă-ţi dai seama de prea marea josnicie a potrivnicului — să cedezi, cedarea în acest caz fiind palma cea mai cumplită. Nu te baţi în duel cu omul care nu-i vrednic să-i verşi sîngele. Chinezii care-şi cunnă viaţa pe pragul împilatorului spre a-1 sorti oprobiului veşnic. Şi gestul colonelului Chabert care - Dumnezeu să mă ierte dacă hulesc - evocă tăcerea lui Hristos în faţa şmecherilor hotărîţi să-1 lichideze, potrivit sfatului dat de marele preot Caiafa, şi se fac, pasă-mi-te, că-1 judecă.

Corolarul II: nedreptatea, cînd ţi (exprimarea poate părea greşită, dar nu e fiindcă orice nedreptate şi nouă ni se impune) se face nu ţie, ci altuia, trebuie denunţată, doborîtă, îndreptată. Aşa procedau cavalerii rătăcitori. Don Quijote.

lorga: ,,Ai dreptul să ierţi numai ce s-a făcut în paguba ta."

Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate - şi trebuie - să nu ţină seama de nedreptăţile săvîrşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupă o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămîne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor.

Eroarea tragică a lordului Halifax aceasta a fost, de a fi confundat două situaţii distincte. Şi nu numai a lui, a numeroşilor zăpăciţi care cred că „nu judeca" şi „cine-s eu să judec?" se referă şi la interesele comunităţii, ale omenirii. Acolo e altfel, invers: vigilenţă, apărarea binelui, păstoml e iubit de turmă pentru că o păzeşte şi-şi pune viaţa pentru ea.

(Cînd nu poţi îndrepta nedreptatea îţi rămîne în orice caz soluţia demisiei de nu a intrării în mînăstire sau a sinuciderii. Cato din Utica şi Ian Pallach; budiştii din Indochina: aceştia orbi şi nerozi, dar cinstiţi şi logici cu ei înşişi.)

63