N. Steinhardt Jurnalul fericirii

Jilava, ianuarie 1962

Vis fulgerător: e o noapte de iarna, cu vifor şi nămeţi, cumplită şi străveche. Pe străzile troienite şi pustii ale Bucureştilor umblă disperat un om fugărit, ros de întrebarea: unde să se ascundă? Poliţia e pe urmele lui, cu ordinul de a-l împuşca. Urmăritul se uită încoace şi încolo, neştiind cărei uşi (gangurile, curţile n-ar fi sigure) sa-şi încredinţeze soarta. Omul acesta încotoşmănat şi hăituit e Căpitanul. El face la întâmplare câţiva paşi, sună la o oarecare uşă, fie ce-o fi. E pe strada Armenească. A sunat la mine. Eu locuiesc acolo. Îi deschid, îl poftesc înăuntru, nu-l întreb cine e (ştiu). Îl ajut să-şi scoată şuba. În cameră e o vatră şi-n vatră focul arde cu flăcări înalte. Deîndată pun de ceai, aduc rom, mă agit, îl omenesc. Îi pun la dispoziţie a doua odaie — locuinţa are două camere, taman cât trebuie. El stă încruntat, norii năpastei îi înconjoară fruntea înaltă; bucuros de căldură şi hrană, dar şi bănuitor, ager şi neînduplecat. Nu-i gata să creadă orice, e şeful, e luptătorul care cercetează terenul când, atent la orice detaliu, înaintează în necunoscut, îmi spune cine este, îi spun cum mă cheamă şi se înfioară, se crede vândut. Dar iată că izbutesc să-l conving să nu plece în viforniţă şi la pieire, să treacă în camera cealaltă; e însă neconvins, se pleacă doar de nevoie ursitei. Când dau să deschid uşa spre a mă napoia în camera întâi, flăcările din vatră par a cuprinde casa toată...

— Credinciosul e fericit, aşadar apărat, însă e şi vulnerabil, expus ca un convalescent, ca un jupuit de viu. E în casa de sticlă, îl văd toţi, şi-n situaţiile cele mai intime.

Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat: dar nu numai în Cel de slavă, ci şi în Cel al durerii şi abjecţiei, cel pălmuit de sluga arhiereului, pus cu faţa acoperită să ghicească cine îl îmbrânceşte, îndemnat să se bucure de către cei care îngenunchind înaintea Lui îşi băteau joc de El.

Cine va bea sângele meu şi va mânca trupul meu, Eu voi fi cu el: dar sângele care a curs de pe cruce şi trupul sfârtecat prin răstignire.

Nu numai că trebuie să ne înălţăm pe noi, ci şi scânteia divină din noi trebuie s-o aprindem.

Orice teofanizat participă la cele două suferinţe ale Mântuitorului: batjocura şi răstignirea. Trebuie să ştie că în ochii multora pare de un ridicol irezistibil şi mai trebuie să ştie că s-a înfrăţit cu durerea, trainic frate de cruce.

— Sălăşluieşte oare în noi câte un anume păcat principal, cu adevărat singurul dăunător insului respectiv? Reduce el prin a sa prezenţă pe celelalte la simple accidente lipsite de gravitate? Se poate afirma, analogic cu Buffon, că „păcatul e omul însuşi"? Se poate vorbi ca şi Taine, de păcatul cel riguros personal ca de une faculté maîtresse⁶¹?

Ştim care anume e păcatul cu siguranţă primejdios, luând aminte la calea nouă rezervată spre iad?

Medicina, demonstrând că microbii toţi se află în corpul omului şi că numai unul, la boală, devine ucigător, descrie o situaţie paralelă.

Există temperamente fiziologice şi morale, sensibilităţi corespunzătoare anumitor elemente ale mediului înconjurător. Alergii. Sensibil la frig, bunoară; de frig să se ferească. Alergie la parfumuri: de mirezme se va păzi. Împotriva esenţialului păcat aducător de moarte va duce nevăzutul război cel care şi-l cunoaşte: pe celelalte îşi poate îngădui a le lua peste picior.

Statisticile par a dovedi că puţini canceroşi pier de tuberculoză ori de pe urma unui accident. Diavolul e specializat. Ştie el unde bate. Are, pentru tot omul, o poartă anume, personală, ca-n apologul lui Kafka.

1969, Duminică

Predica de astăzi a părintelui G.T. reaminteşte rugăciunea zilei de miercuri. Prin păcatele noastre îl răstignim pe Hristos, prin gândurile noastre necurate îl batjocorim.

Într-un anume sens, păcatul cu gândul e şi mai abject decât cel cu fapta, pentru că — nevăzut — îl însoţeşte necesarmente făţărnicia, impostura. Eşti în privilegiata situaţie a escrocului faţă de spărgător, care-şi riscă, el, viaţa; a hoţului din casă (de care nu te poţi feri) faţă de tâlharul la drumul mare, cu tot pitorescul său alai: calul, pistoalele la brâu, căciula pe-o ureche.

Cu fiecare faptă rea batem un cui în crucea Sa.

Imagine de groază.

Paharul din care gustăm la împărtăşanie e plin de sângele Său, sânge în care sunt toate păcatele, urgiile, ticăloşiile, meschinăriile noastre. Din ele ne adăpăm. Femeia care aduce despotului vasul plin de sângele fiului ei răpus din înaltă poruncă: na, satură-te.

Imagine de groază.

Dar mai de groază este a cuielor bătute odată cu fiecare păcat. Ce fac oamenii când, de pe crucea troiţei, crivăţul şi intemperiile au smuls trupul Domnului? Se uită, îşi văd de drum

Iar la vremea de soroc %fi unind din nou pe cruce Şi-i bat cuiele la loc

Jilava, mai 1961

V. îmi mărturiseşte că la zece Mai era mai rău decât mahalagiii: se scula cu noaptea-n cap, se dichisea, alerga pe bulevard, la defilare. Când apărea familia regală îi dădeau lacrimile în ochi. Niţel mai târziu, între veghe şi somn, mă vizitează umbra doamnei de Branszky însoţită de a perechii executate în 1793, de a ucisului rege portretizat de Van Dyck — atât de fin, de neajutorat, de a legitimului conte de Chambord, cu bărbuţa lui de arhiduce austriac, %leh bin auch koni^lreu⁶².

— Gen. 8, 12: „Dar porumbelul nu s-a mai întors la el."

De ce văd în această propoziţie toată tristeţea sfârşitului copilăriei?

Un Mystere %Fronleiuic? Un fel de iremediabilă degradare a inocenţei?

Nostalgia lumii care nu mai poate fi: uliţa copilăriei, vacanţa mare, cele două văluri purificatoare: amintirea şi nădejdea?

În septembrie luminile se aprind devreme, când cerul nu-i încă invizibil, ci roz-vineţiu şi serile-s călduţe: pe Calea Victoriei (vin dinspre Calea Griviţei unde am luat de la pictorul Petrescu-Găină, din căruţa de la hotelul Bratu, un vraf de reviste Istoria) pătrunde — cuceritoare, dulce otrăvită — mireazma subtilă a Suburrei.

Gherla, Zarea, martie 1964

Nu cred, îmi joc mie însumi jocul credinţei. Nu sunt creştin, nu pot fi. E o iluzie, o bună intenţie, e o luptă (meritorie, da): însă o imposibilitate, sunt prea departe.

Lungi ceasuri de calmă deznădejde.

Apoi mă liniştesc: bun, rău, puţin sau mult credincios, sunt totuşi botezat. E un fapt. Dumnezeu ne judecă şi după gânduri. Diavolul ne ţine sau nu prin fapte: faptele îi sunt opozabile, după cum prin fapte îşi valorifică pretenţiile (la cântar). La el, actele vorbeşte.

Dacă-i aşa, apoi port indelebila pecete, ştampila, tatuajul; sunt şi eu pe veci însemnat cu fierul roşu al Blestematului şi Batjocoritului.

Nu sunt în regimentul de gardă al uhlanilor; dar sublocotenent în regimentul de infanterie Nr. 743 cu garnizoana într-un sat de pe frontiera nord-estică tot sunt, tot ofiţer al armatei germane se numeşte că sunt.

— Firescul, în celebrul vers al lui Boileau, este desigur tot una cu adevărul.

Chassez le naturel, il revient au galop⁶³. Mă întreb dacă numai el, alungat, revine degrabă. Minciuna, deopotrivă. Într-atât suntem coborâtori nemijlociţi ai păcatului din vechi, comis sub semnul şi la adăpostul minciunii. Minciuna s-ar zice că a dobândit rang de trăsătură firească în constituţia noastră psihică, în orice episteme ar generaliza Michel Foucault.

Şi, spune părintele romano-catolic Ion Pop (suntem în camera 44 de la Gherla), nu numai în sens peiorativ; de voită şi interesată denaturare a unui adevăr. Ci şi ca nevoie de a falsifica, a schimba, a fabula, a ne masca; poate că acesta e motivul pentru care biserica a condamnat atâta vreme teatrul şi pe comedianţi. În înţelesul acesta, arta de la Picasso încoace şi în special arta supra-realistă, care reaşează lucrurile create, le combină în alt fel, dezmembrând realitatea şi făurind alte asamblări de părţi alcătuitoare, trădează o viziune %anti-tomistă şi păcătoasă a lumii. Pentru părintele Ion Pop, în Doktor Faustus Adrian Leverkuhn este pedepsit fiindcă muzica dodecafonală este o pretenţie luciferică de a stabili alte armonii, de a contesta legile lui Dumnezeu.

— La puşcăriaşi mult savurata zicală indiană — decât să umbli e mai bine să stai în picioare, decât să stai în picioare e mai bine să şezi, decât să şezi e mai bine să stai culcat, decât să stai culcat e mai bine să dormi, decât să dormi e mai bine să mori, decât să mori e mai bine să nu te fi născut — reprezintă însăşi valoarea de contrast a creştinismului. Care-i dragoste de viaţă, făgăduinţă de a trăi veşnic. Unamuno: jindul nemuririi eului, iată ce-i creştinismul.

În India, la toate religiile, ţelul e dispariţia, desfiinţarea, dezgustul. Creştinismul, dimpotrivă, este alb, este goethean (%Am Anfang war die Taf⁶⁴ este o afimiaţie creştină în care autorul a sărit peste La început era Cuvântul de-a dreptul la Toate prin El s-au făcut), este exaltare: fericirea de a fi. După chipul şi asemănarea Celui care a grăit: Eu sunt cel ce sunt.

Buddha ne îmboldeşte cu neantul. Hristos ne oferă totul.

Paris, 1938

În afară de dragostea de viaţă creştinismul e şi entuziasm.

(Cât de trist îmi închipui că trebuie să fie pentru Dumnezeu să vadă imensul plictis scârbit al Indiei; ori nepăsarea teoretizată şi inteligentă a Franţei!)

Chesterton: „Tot răul provine nu din faptul că locomotivele sunt prea admirate, ci dintr-acela că nu sunt destul de admirate. Păcat nu e că locomotivele sunt mecanice, ci că oamenii sunt mecanici."

Paris, 1938

,.Mâncau, beau, se însurau, se

măritau până în ziua când a intrat

Noe în corabie şi a venit potopul

şi i-a nimicit pe toţi. "

Luca, 17, 27

Cât de bine văd că singurul lucru important nu-i decât eroismul, în sensul larg, adică posibilitatea pentru om de a suferi, a vibra, a se zbuciuma. Idealul de camping, formula lui ce-mi pasă mie, lui mă doare-n cot, dispreţul acesta pentru cuvintele mari (toate: şi Datoria şi Sufletul şi Dumnezeu şi Omul şi Revoluţia şi Misterul şi Libertatea şi Ordinea şi Civilizaţia) s-ar putea să dizolve lumea.

Spun că sunt moderni. Modern a fost Peguy, care se ruga în autobuze, un erou şi un entuziast; s-a dus să moară cu trupul pentru „cetăţile trupeşti" într-un război lumesc pe care-l socotea drept.

(Adaos 1965: Peguy se conformă îndrumărilor date de Krişna lui Arjuna în Bhagavad-Gita.)

Paris, decembrie 1938

Montherlant (în Echinocţiul din Septembrie): „Oricine crede în orice o fi trece drept un fraier, un tont." Toată cartea e scrisă împotrivă „deştepţilor" care au convingerea că „nu pot fi duşi".

Groaza de fraiereală — obsesia şmecherilor, onoarea lor, singura — este impulsul josniciei. Balzac (Modeste Mignon): „A nu fi niciodată fraier, maximă ticăloasă care este dizolvantul tuturor simţămintelor nobile ale omului."

A nu uita că fraier în româneşte vine de la germanul Freiherr, adică om liber. Omului liber (în cavalerism se confundă cu nobilul) îi pasă prea puţin dacă a fost şmecherit de un mişel.

Bucureşti, 1935-l936

Manole despre tradiţie şi progres: o fi fost el Condorcet revoluţi­onar, însă nu era lipsit de bun simţ, progresul nu-l concepea în afara cercetării experienţelor trecute şi a legăturii cu istoria. Citeşte-l (slavă Domnului, biblioteca Fundaţiei Carol este deschisă toată ziua), vei vedea că se exprimă la fel ca Ortega: progresul nu se poate realiza decât ştiind ceea ce a fost, spre a nu cădea în aceleaşi vechi erori. Eu îl respect nespus de mult pe bunicul meu şi trebuie să-l pot înţelege cu totul pe bunicul meu. Dar el trebuie să mă poată înţelege până la un anumit punct şi apoi să nu mă poată totuşi pricepe. Ăsta e secretul tradiţionalismului.

Tradiţie şi progres înseamnă că sunt lucruri pe care el să nu le înţeleagă, iar eu da — adânc. Cu toate acestea, dacă el ar fi trăit o sută de ani s-ar cuveni să le poată înţelege, fiindcă acele lucruri pricepute şi gustate de mine nu sunt perversităţi şi deviaţii, ci continuarea liniei începute. (Ca şi cum progresul ar fi o linie dinainte trasată.)

— Manole îl admiră grozav pe Guizot.

Uite, dacă spre pildă Guizot ar reveni în lume, ar trebui să regăsească absolut neschimbate şi absolut intacte: noţiunile primare ale sufletului omenesc; dispozitivele de bază ale civilizaţiei; principiile moralei.

Acestea au caracter static şi permanent. Nu sunt în devenire. Odată aflate, odată sădite, se păstrează. Progresul constă în menţinerea lor, ba chiar în transformarea lor în şi mai statice, şi mai indiscutabile, şi mai absolute reguli.

Ar trebui să se afle şi în prezenţa a ceva nou şi de neînţeles pentru el: poezia lumii moderne, estetica, sensibilitatea, farmecul şi melancolia ei. Pe acestea le pricep eu, el nu.

Ar trebui să mai găsească la un grad, altul decât al epocii lui, la un grad mai înalt, termometrul progresului. Să fie adică ordinea şi libertatea mai puternice decât în vremea lui.

În toate însă el să se poată repede pune la curent şi la punct, refăcând drumul parcurs, fiindcă acel drum e drumul logic şi firesc al progresului care nu orbecăieşte, ci merge pe linia trasată, merge mai departe, însă în aceeaşi direcţie.

Şi trebuie să nu ne jucăm de-a cuvintele! Uite, camaraderia e doar pentru oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între bărbaţi şi femei căliţi în morală. Dar ei zic camaraderie şi înţeleg desfrâu. Au schimbat numele, nu relaţia. Păi desfrâu e de când lumea şi nu constituie nici o noutate, nici un progres. Pe când camaraderia — care-n primele clipe l-ar mira pe Guizot — e o noţiune progresistă.