N. Steinhardt Jurnalul fericirii

Bucureşti, septembrie 1964

Părintele Mina mi-a spus şi repetat numele preotului la care urmează să mă prezint dacă ies din închisoare. Numele acestui preot, în ziua eliberării, îl uitasem.

Deîndată după sosirea în Bucureşti, şi-n tot timpul luptei mele cu ploşniţele (două deparazitări n-au avut rezultate şi insectele nu s-au dat bătute — armis suspectis pugnaverunt deinde victi se dediderunt ⁴⁵ — decât în faţa verdelui de Paris, substanţă cu numele plin de farmec şi otravă ca-n Florile răului) mă chinui să-mi reamintesc.

L-am rugat pe naşul meu să-mi găsească un preot, oriunde, şi să procedăm fără amânare. V. este însă prins şi el de mii de griji şi încurcături, ştiu că mă pot bizui pe el, dar văd că va trebui să aştept şi sunt nerăbdător. Totul a mers atât de bine acolo, de ce n-ar merge şi aici? E nevoie să mă zbat.

Mariana V. se bucură mult aflând de botezul meu. A scăpat de arestare şi proces numai ca prin urechile acului. A fost anchetată şi ea, reţinută trei zile — şi a dovedit că nu degeaba e fiica unui foarte mare avocat şi unui foarte deştept om. (Recunoaşte că a citit Pădurea interzisă şi afirmă că imediat după aceea i-a dat foc: din declaraţia aceasta nu iese.) Îi arăt Marianei cum stau lucrurile cu mine. Deîndată îmi propune să mă recomande preotului de la Schitul Dărvari, duhovnicul ei.

Schitul Dărvari e o bisericuţă de vis, în mijlocul unei grădini de roman semănătorist, şi e un fost metoc atonit. Trecusem de multe ori cu jind pe lângă Schit şi făcusem odată învierea acolo cu tanti Viorica. Locul nu poate să nu atragă prin graţia, micimea, liniştea lui tupilată. Fascinosum.

Primesc aşadar fără a mai sta pe gânduri propunerea Marianei, şi văd şi în sugestia aceasta un fel de minune, un „rapel", o chemare a trecutului şi o împlinire a sa. Decid a mă duce să-l văd pe preot a doua zi. Cum îl cheamă? George Teodorescu, zice Mariana. Îmi aduc aminte că acesta era numele pe care mi-l dase părintele Mina.

Preotul mă primeşte fără a-mi pune multe întrebări şi-mi fixează data de 12 septembrie. La 14, ziua Crucii, mă va împărtăşi.

Sunt miruit într-o sâmbătă după-amiază, de faţă fiind, pe lângă preot şi dascăl, naşii (V. a venit cu soţia lui, Rodica), Mariana cu soţul ei, inginerul I. Pete. şi Paul Sim. Ceremonie scurtă. La ieşire: mireasma gradinei şi cerul unei zile regeşti de septembrie.

Soţii V. trebuie să „fugă" neîntârziat după treburi şi angarale (sunt într-o situaţie cu atât mai complicată, cu cât ea a fost silită să divorţeze ca să-şi poată ţine copiii în şcoli, iar „recăsătoria" întâmpină subtilele împotriviri ale birocraţiei şi unor judecători conştiincioşi). Mariana şi Sorin mă poftesc la un ceai unde — lihnit — sunt răsfăţat cu bunătăţi de post. Mariana ne-a făcut, tatei şi mie, următoarele versuri:

A mes anus

%Siv O se ar et Nicolas

%Statistique perplexe A vrai dive il ne s 'eu trouve Pas tant, dans le monde, qui soient Dedaigneux de gros qui proinent Amoureux de ce qu’ils croient A vrai dire il ne s 'en trouve A peine que deux ou trois, Chevaliers de 1'impossible Melancoliques de la lot Potir tont dire, ne sied-il gttere? De se mettre en chăsse de joie, •

Car le monde du possiblc Redoute ce genre d 'cinai⁴⁶.

Tata râde. Nu cinci, zece să fi făcut, şi merita.

— Hazardul.

Ateii fac mare caz de el.

Dar nimic, în lume, nu-l confirmă, nici extraordinara multiplicitate şi specializare a organelor şi nici precisele interconexiuni ale funcţionării lor. Aceasta ca izvor al puterii de asamblare.

Ca declanşator de evenimente: mă întreb dacă acţionează numai din întâmplare, cum s-ar zice. Hazardul are şi el facultatea lui selectivă şi, vorba lui Bernanos, nu oricui i se întâmplă orice.

Scriitorii o ştiu prea bine, toţi. Auerbach, în Mimesis: abia iese cavalerul rătăcitor din castelul lui şi a dat la o fugă de cal de o prea frumoasă şi nobilă fecioară ţinută în lanţuri de un tiran. La fel şi la Jean Genet: nici n-a apucat bine să plece de-acasă, că i-a şi ieşit în cale un marinar blond. Merge Father Brown să se plimbe? Misterioasa crimă are loc la primul colţ, ori la al doilea. Als ob am exercita o atracţie magnetică pentru anumite sorturi de evenimente, ar avea şi organismul nostru psiho-somatic în totalitatea lui puterea lui selectivă globală întocmai ca şi celulele care-l compun, am circula pe nevăzute orbite preferenţiale. Nu toţi mezonii pi o iau la dreapta.

— Dacă lumea n-ar fi decât întâmplare — ba şi întâmplare întâmplătoare — dacă homo sapiens n-ar fi decât un produs datorat unui hazard cu totul şi cu totul improbabil, de ce există talente înnăscute? Cum de ştie natura să confecţioneze prunci anume pregătiţi pentru anumite îndeletniciri sau instrumente făurite de societatea omenească? De unde ştiau celulele (şi, tot atât de bine, neuronii) marelui Mozart că există pian şi clavecin şi cum de erau programate pentru o treabă despre care nu aveau cum să deţină informaţii? (Prin Leopold Mozart? Dar atunci cum rămâne cu numeroşii muzicieni ai căror părinţi nu au avut nici o legătură cu muzica?) Şi de ce e dotată fiecare specie nu numai cu altă constituţie fizică, dar şi cu alt caracter, atât de specific fiecăreia, atât de nuanţat altul decât al celorlalte'?

— „Poruncă nouă dau vouă, zice Domnul, să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa voi unul pe altul să vă iubiţi." (Ioan 13, 34).

Obişnuita formulă „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi" este înlocuită, pentru că Domnul ştie că nu toţi oamenii se iubesc pe ei înşişi. Sunt unii, supăraţi şi bosumflaţi, care nici pe alţii şi nici pe ei nu se iubesc.

Domnul, prevăzător, nu ia drept punct de referinţă dragostea de sine — care poate lipsi -, ci dovedita lui dragoste — dovedită cu sânge, chin şi moarte — faţă de oameni, singura specie la care egoismul poate fi înfrânt de invidie şi râcă.

BUGHI MAMBO RAG

... //; tabloul lui Szathmary, bunicul meu, colonelul Blavemberg, e lângă domnitorul Carol, sunt amândoi călări în seara bătăliei de la Plevna... Osman Paşa umbla nebun după români, să nu se predea ruşilor... MĂ, TU FACI MUHAIA DE MINE, MĂ, BANDITULE, LAS' CĂ ŞTIU, IA SPUNE CE VORBEAŢI VOI ACOLO... Pe căţea o chema Molda... Da, Smetana îi zice Vltava... Aia e de Martinii... Ca Sf. Martin din Tours... De la Poitiers e Pictavinul... Granchester, Granda Castra adică... Şi Lytton Strachey si John Maynard Kevnes, amândoi, erau rivali... Numai drumurile au fost de ei, pe când grecii... Îl căuta cu disperare pe domnitor, care pe urmă i-a lăsat spada şi 1-a primit atât de frumos... La Bucureşti a privit defilarea de la o fereastră a hotelului Imperial, în faţa Palatului... în Grecia, da, la Corfu... A ucis-o Luchieni, un anarhist... Monumentul Reformei, la Geneva, nu-i deloc urât... Şi pe Sadi Carnot... Declaraţia de război pe care a înmânat-o tatăl meu lui Burian nu era scrisă de Emil Porumbaru... L-am cunoscut bine pe Beldie, Ideea Europeană a fost o publicaţie interesantă... Era mare gastronom: masa nu o lua toată la acelaşi restaurant, ci fiecare fel acolo unde se gătea mai rafinat, lua bunăoară aperitivul la %Rîşiumtnu şi Babeş, peştele la Iordache, friptura la Unchiul în Buzeşti, deşertul la Capşa... MĂ, CE COMPLOTAŢI VOI ACOLO, MĂ, TU FACI MUHALA DE MINE, MĂ BANDITULE...

— Mai târziu, când citesc À l’ ombre de la croix, îmi dau seama că am trăit copilăria mea toată — Pantelimon, Clucereasa, strada Armenească — sub această umbră. Încă nu ştiam că aveam nu să fug de umbra crucii, de chemarea ei şi a clopotelor, ci să am parte de o altă soluţie: a mă aşeza la picioarele ei şi a o îmbrăţişa.

Fascinaţia mă luase de mână demult şi mă domesticise. Iar greutatea maldărului de păcate de care mă despovăram — greutate îndelung rămasă imponderabilă şi brusc gravitaţionată la închisoare (tremendum) — îmi era cel mai valabil bilet de liber acces.

26 decembrie 1970

Înduioşetoare seară de Crăciun la doctorul Al-G. Bucate ardeleneşti (după tată) şi basarabene (după mamă). Gingăşia mamei doctorului, nu bătrână, dar rămasă din alte vremuri — vremuri de tihnă. Evocarea vieţii patriarhale din Basarabia: masa, de Paşti, stă întinsă trei zile în şir, acoperită de mâncăruri şi cozonaci. Uşile sunt deschise: intră, bea, se ospătează oricine pofteşte.

Primejdia, spune dr. Al-G., stă în căutarea perfecţiunii pe acest pământ unde — prin definiţie — ea nu poate exista. În lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu mai fie perfecţiunea — generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre, ci — dimpotrivă -imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici.

Şi în slujba Schimbării la Faţă se repetă mereu că celor trei apostoli, care erau cu el, Mântuitorul li s-a arătat în slava Sa divină pe cât se poate.

Căci apostolii erau oameni.

Pe cât se poate. Nu putem nici privi măcar şi cu atât mai mult (ori cu atât mai puţin: dialectică lingvistică) nu putem realiza aici perfecţiunea desăvârşită, iar toate regimurile care şi-o iau drept scop ajung cu binişorul la tiranie şi oroare, deoarece urmăresc o nălucă despre care nu pot să nu-şi dea cu timpul seama că sunt în măsură s-o făurească numai impunând-o prin decret. Cine urmăreşte societatea perfectă ajunge mereu la fericirea obligatorie sancţionată de poliţie şi codul penal. Numai guvernele relativiste sunt paşnice — şi, vorba colonelului Broser, poate că lucrul cel mai cuminte 1-a exprimat, cinic şi revoltător, contele Taafe, ministrul austro-ungar: toate naţiunile împărăţiei trebuiesc menţinute într-o egală stare de nemulţumire.

(Motiv pentru care oamenii politici putrezi din perioada directoratului francez au putut trece drept adevăraţi îngeri în comparaţie cu incoruptibilii perioadei robespierriste.)

— Cine crede că religia creştină e îndemn la nătângie, se înşeală amarnic. Amarnic se înşeală şi cine crede că e şcoală a slăbiciunii şi miorlăielii.

Iată ce zice autorul creştin Georges Bemanos, dând o lecţie practică de creştinism, adică de curaj: „Singurul pericol care-l paşte pe un om deznădăjduit, când înfruntă ura ori dispreţul, este de a se înduioşa asupra propriei sale soarte."

Creştinismul, ar trebui s-o ştie şi Henry de Montherlant, e tot un cavalerism: nu cere mai puţin avânt, mai puţină putere de îndurare, mai puţină demnitate şi ţinută, mai puţină nepăsare pentru ce „se face" ori „se zice", mai puţin efort mereu reluat zi de zi, mai puţin antrenament decât orice sport, orice exerciţiu, orice sistem militar-religios, orice morală de tip buşido şi de grup (Peguy, H. Franck).

Numai că are, în plus, şi o nobleţe subrogatorie, a bunătăţii şi iubirii. Reflexul de răceală ori silă %al /t.:vaierului sau al stoicului, creştinismul îl înfrânează. Conştiinţa zădărniciei finale a formelor lumeşti nu se loveşte aici de piedica melancoliei şi nici dispreţul nu poate ceva împotriva dragostei izvorâte dintr-o euforie inaccesibilă încruntatului stoic, înciudatului campion, grijuliului gimnofisist.

— Codin Mironescu:

Sunt oameni care încep de la etajul doi. Au albuş, au gălbenuş, n-au icusar. Există o glumă, o ştii? Cred în botez, cred în Sf. împărtăşanie, cred în icoane... Dar în Dumnezeu? De...

Oamenii aceştia nu au discernământ, adică daail esenţial al deosebirii adevărului de eroare. Nu se integrează în adevărul bisericii. Fii atent, au multe însuşiri, n-au baza de la care totul începe.

— Pentru Max Scheler, pe acest pământ, când e normal, însoţit de iubire şi liber, actul sexual reprezintă singura cale de contopire în cos­mos, de comunicare cu finalităţile.

Cred şi eu ceva, tot surprinzător la început, cum e şi afirmaţia marelui filosof catolic: singura cale de a învinge pământul e curajul fizic.

Care nu-i numai secretul ultim al dreptului constituţional, e şi dovada asumării condiţiei de om.

Chesterton e de părere că respectarea cuvântului dat îl specifică pe acesta, după cum pasărea e specificată de ciocul ei. Caracteristica aleasă de Chesterton e plină de farmec, dar nu mi se pare mai puţin hotărâtoare alta. Există alta, mai particulară, cu număr cuantic mai individualizat, cu spectru mai inimitabil, cu amprentă mai identificabilă. Hristos nu s-a urcat întâmplător pe cruce: curajul îndurării unor suferinţe cumplite a fost singura cale prin care a putut arăta că s-a făcut om cu adevărat, în întregime; prin care şi-a putut dovedi buna-credinţă.

Nici inteligenţa, nici înţelepciunea, nici tămăduirile, nici învăţătura, nici chiar bunătatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul în faţa durerii şi morţii îi sta la îndemână. Bătaia, sângele, moartea, astea sunt dovezile care nu înşeală, care nu pot fi măsluite. Urâte? Grosolane? Mitocăneşti? Simpliste? Poate, dar categorice. Şi având ceva din brutala vulgaritate şi măreaţa sfruntare a faptului împlinit care-i rupe gura până şi Satanei.

Octombrie 1963

Tot contabilitatea rămâne pentru mine marea duşmancă, femeia roşie din Vavilon (aceea pe care martorii lui Iehova, sărmanii de ei — sunt patru în celula aceasta, toţi cu pedepse mai mari de cincisprezece ani — o văd instalată la Vatican), ipostaza perfectă a diavolului.

Legea, cu blestemul ei, o exprimă contabilitatea.

1967

Claudel, foarte limpede: „Am încheiat un pact cu iadul. Acolo nu mai încape libertate, nu mai încape decât Legea, o precizie, o dreptate în acelaşi timp penală şi matematică."

Sub regimul blestemului şi Legii, până şi Dumnezeu e limitat. De-abia sub har e divinitatea într-adevăr atotputernică. Numai după ce a pătimit pe Golgota a putut Iisus coborî în Iad şi dezlega sufletele drepţilor şi a putut fi înlocuit talionul cu iertarea.

— Echilibrul, iarăşi şi iarăşi.

Dumnezeu nu este cuminţenie lumească, formalism şi convenţii, literatură pilduitoare ori sclifosită cucernicie. Dar nu e nici delir sadic ori masochist. Transcendenţă e, transfigurare e, extaz e — dar nu frenezie, nu ameţeală; la frenezie şi ameţeală duceau dansurile şi orgiile sacre ale păgânilor; acolo, sau undeva tare pe aproape, mă tem că duc şi dansurile în horă ale derviştilor în sufism. În creştinism însă extazul nu e niciodată tulbure. Dionysos şi Apollo se limitează aici reciproc. O fericire simultan nebunească şi controlată.

Dealtfel, marii sfinţi, în frunte cu Tereza de Avilla şi Ioan al Crucii au socotit extazul ca legat de faza începătoare a unei vieţi mistice şi contemplative. Cu timpul, stările „convulsive" — chiar dacă nu au nimic în comun cu frenezia şi fanaticii (în sensul misterelor antice) — încetează şi sunt înlocuite cu stări de fericire calmă; după agitaţie vin liniştea şi cuviincioasa interiorizare; isihia e surâzătoare şi înţeleaptă, nu face tărăboi. De ce? Pentru că merge spre esenţe, în vremea ce oricare extravaganţă opreşte atenţia asupra amănuntului exterior. Omul care de dragul lui Hristos şi-ar vopsi barba în albastru sau ar purta o pălărie cu pană mare de păun nu va fi niciodată în ochii semenilor săi omul lui Hristos, ci omul cu barba albastră sau omul cu pana de păun la pălărie: amănuntul pitoresc (fie el oricât de nevinovat sau chiar nostim) e o stavilă pe calea ce duce la esenţă şi deci joacă rol de opritoare.

Cu atât mai mult, creştinismul nu poate avea nici o legătură cu magiile de orice fel (magie este luat în înţeles de procedeu tipizat cu efecte sigure independente de efortul spiritual: adică în sens opus alchimiei care, ea, presupunea în prealabil curăţenia sufletească şi mintală a operatorului), cu freneziile hedoniste, desigur, dar nici cu posesiunile, cu halucinogenele, cu beţiile oricât de vaticinant şi departe ar merge pe căile nopţii, pe aleile delectării ori stupoarei (Henri Michaux). Nu prea ştiu cum să mă exprim, aş vrea să spun că în extazul creştin fiinţa omenească nu încetează de a fi raţională, modestă şi mai ales discretă. Isihastul, neapărat, e fericit, clocoteşte de fericire, dar nu se prea vede.

El nu seamănă cu acele fantome dintr-o poveste poliţistă englezească, fantome care tot apăreau la o anumită oră într-o casă părăsită, purtând lumini şi făcând gălăgie. Despre acestea, detectivul consultat răspunde că, de bună seamă, crede în fantome (e un scoţian), dar adaugă: numai în fantomele discrete şi interiorizate, care nu atrag atenţia asupra lor şi nu apar mereu la aceeaşi oră şi în acelaşi loc purtând lumini şi iscând zarvă în mod ostentativ. Ostentaţia nu poate fi însuşirea unei fantome autentice. Fantomele există, dar sunt cuminţi, îşi văd de ale lor. Creştinul sincer — Doamne, iartă-mă — este supus aceloraşi reguli de modestie.

(Réne Guenon: oamenii ajunşi la stadiile înaintate ale spiritualizării şi iniţierii nu ne sunt cunoscuţi, ca şi cum n-ar fi, pentru că sunt cu desăvârşire detaşaţi de lume, de problemele ei şi de noi. Nu se manifestă, întocmai ca fantomele cinstite.)

— În Pale Fire, Vladimir Nabokov explică: „După cum spune Sf. Augustin, putem şti ce nu este Dumnezeu, dar nu putem şti ce este. Nu este deznădejde. Nu este teroare. Nu este ţarină care gâlgâie în gâtlej; nu este hârâitul întunecat al leşinului care ne duce la neant prin neant."

Aşa se conturează reacţiunea creştinului în faţa durerii: neprovocare; asumare; refuz de a o preface în perversă bucurie; depăşire.

Mioriţa. Absurdul vieţii: fărâmiţat, descentrat.

Absurdul atroce al răstignirii. Mielul îl dezintegrează: şi le iartă lor că nu ştiu ce fac.