N. Steinhardt Jurnalul fericirii

Aiud, mai 1961

Mare discuţie în celulă despre vechea societate românească — veche, adică dinainte de august 1944. Cei mai mulţi o condamnă surprinzător de aspru. Recunosc şi accente care aduc cu Citadela sfărâmată a lui Horia Lovinescu. Ba un muncitor pomeneşte de „străşnicia" societăţii capitaliste.

Tăcusem, dar după observaţia asta mă bag şi eu în vorbă, arătând că spre a nu fi socotit tendenţios mă voi referi — ca ori de câte ori este cercetat comunismul — numai la dovezi aflătoare în texte de-ale părţii adverse.

(Cine ar fi dorit, bunăoară, să dovedească inanitatea alegerilor, n-ar fi avut să facă nimic alta decât să aşeze paralel numărul de voturi obţinut de fiecare fruntaş al partidului şi numărul de ordine al locului pe care-l ocupă acelaşi în „nomenclator", care-i statutul de organizare al cadrelor, un fel de Book of Precedency, de Registru al Ceremonialului chinez ori al Etichetei spaniole, spre a constata legătura indisolubilă dintre numărul de ordine din nomenclator şi ordinea descrescândă a numărului de voturi. Dacă Nr. 1 obţine 99,6%, Nr. 2 obţine 96,2%, Nr. 3 95,8%; niciodată nu s-a întâmplat şi nu s-ar fi putut întâmpla ca Nr. 5, de pildă, să aibă parte de un număr de voturi superior — sau egal -celui din dreptul numărului 4. Această atât de simplă verificare a două coloane de cifre — cifrele vorbeşte — ar fi fost mai edificatoare decât orice anchetă, greu de efectuat.)

Că deosebirea dintre „vechi" şi „nou" e adeseori factice şi că părerea că tot ce e nou este, oricum şi fatal, mai bun, e tare fragilă, se vădeşte hotărât de pe urma unui document asupra autenticităţii căruia nu poate exista vreo îndoială, pentru că e vorba de o creaţie a „noului" însuşi, de un film realizat de regim. Documentul, aşadar, nu poate fi respins ca duşmănos ori măcar compromis de părtinire. Conceput şi tradus în imagini de un regizor oficial, distribuit unor actori autorizaţi (printre care artistul poporului, Gr. Vasiliu-Birlic), trecut prin numeroase etape de control de către toate organele competente şi purtând viza cenzurii, miliţiei şi Securităţii; filmul Două loturi constituie — le-am spus colegilor mei — o irecuzabilă întărire a tezei că vechea societate nu era atât de straşnică pe cât se crede. N-o spune un adversar al noului regim, un agent al forţelor reacţionare ori măcar un observator neutru, o spun — în fotografii neechivoce şi cuvinte înregistrate pe bandă sonoră — autorii filmului făcut după celebra nuvelă a lui Caragiale.

În film — film dealtfel credincios nuvelei, îndeajuns de bine ticluit şi cu haz interpretat — turbatul, şeful de serviciu al ghinionistului erou, îl întâlneşte pe acesta — care a lipsit de la birou opt zile în şir fără să anunţe — într-o cârciumă şi beat. Şi ce face turbatul (implicaţia fiind că ceilalţi şefi de serviciu, neturbaţii, s-ar fi purtat şi mai domol)? Îi spune că dacă nu vine a doua zi la serviciu sau cel puţin nu trimite cheile (pentru că nici această elementară cuviinţă nu avusese), va cere... să fie dat afară din slujbă.

Asta o spune turbatul unui funcţionar care lipsise opt zile de la serviciu, luase cheile sertarelor cu el, nu vestise că e bolnav, nici că nu poate veni, nici altceva şi care e surprins într-o cârciumă şi beat!

Grozăvie: omul este ameninţat cu darea afară din slujbă. Şi cum ne mai vine a râde — îi spun preopinentului meu, muncitorul deţinut politic, subjugat de magia cuvântului nou — când ni se pomeneşte, cum faci dumneata — de severitatea şi neîndurarea vechii societăţi, de vreme ce ştim cu toţii că după vreo cincizeci de ani, pentru o întârziere de două sau trei minute, bietul funcţionar (căruia nu-i mai arde să frecventeze Carul cu bere), pomenindu-se în situaţia de a nu se fi putut urca în autobuzul ticsit (în întârziere şi el cu vreo treizeci de minute), ar fi fost chemat la cadre, beştelit ca ultimul trădător de neam, interogat ca cel mai primejdios spion şi concediat pe loc ori încunoştiinţat că va fi azvârlit pe drumuri la prima nouă abatere.

Dar chivuţele arestăluite înainte de prânz şi puse în libertate către seară pentru că venise inspecţia şi le găsise „că nu aveau mandat." Chivuţe, dealtfel, nemolestate, bănuite nu fără oarecare temei şi ridicate de comisar cu prea puţină tragere de inimă şi cu duhul blândeţii.

Muncitorul nu s-a supărat. O fi suferit şi el şi-i om pe care-l poţi amăgi uşor. Dar intelectualului D. I. Suchianu, scriitor şi beneficiar al vechii societăţi, îi voi purta pică atâta timp cât voi trăi pentru cronica sa consacrată versiunii cinematografice a piesei Citadela sfărâmată. Nu numai că în cronică terfeleşte pe larg societatea din care şi el a făcut parte — la un loc destul de bun — ,dar se şi ridică îndârjit împotriva nuanţării caracterului unui personaj — Matei — băiat de viaţă, nepăsător, dedat plăcerilor în piesă, tânăr boier cu idei înaintate şi suflet larg în film, susţinând că niciodată un membru al claselor posedante n-a putut avea sentimente nobile; prin definiţie şi-n virtutea rasismului social era sortit să rămână un fecior de bani gata, un parazit, un netrebnic.

Ridicolul aici întrece mârşăvia, deoarece Suchianu pe sine se afuriseşte: a colaborat doar la „Viaţa Românească”, revista tineretului generos şi stângist şi propriul portret şi-l reneagă — un portret la fel de încărcat de taine ca al lui Dorian Gray. Cât despre afirmaţia însăşi, e falsă, dovadă „Viaţa R o m â n e a s c ă" şi redactorii ei.

— Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine, cât ura şi invidia faţă de altul.

Iubirea de sine, în fond, nu e cine ştie ce periculoasă. Ura şi invidia sunt cauzele relelor. O dată cu progresul, ele cresc şi domină scena.

Jacques Maritain: Istoria lumii face în acelaşi timp progrese pe linia răului şi pe aceea a binelui.

BUGHI MAMBO RAG

... Şi Alexander Coama de Korosi, transilvănean din Trei Scaune, din satul Korosi, asta-i Chiuntşu, marele specialist în tibetană, a obţinut mai mult decât Sir Charles Bell, care n-a făcut decât să pătrundă în Lhassa... cardinalul turba de mânie... folosind razele infraroşii care pătrund în adâncime... cu grele sacrificii personale şi %speriuri substanţiale a obţinut pe la 1840 textele tibetane, aşa cum Anquetil du Perron va obţine %to/w/ Upanişadelor... A murit în India, la Darjeling... Le ciel est si bleu, si calme... îi spune Marcellus lui Demetrios...

— Filmul Două loturi îmi aduce aminte de un altul cu o scenă extraordinară pe care toţi cei ce au fost anchetaţi de către organele Securităţii o vor aprecia ca pe o ceşcuţă de ţuică bătrână, rece, dintr-acelea cum gustam la Clucereasa, în grădină, vara, la umbră, scenă cu adevărat evocatoare a paradisului general care n-a fost, aşa cum credea Cezar Petrescu, localizat numai în dulce târg al Ieşilor, ci răspândit în toată acea Românie în care şi Cezar Petrescu şi presa din Sărindar au tras cu nemiluita, până ce s-au trezit că le pare totuşi rău şi şi-or fi spus — în celulele de la Jilava, Aiud, Gherla, Galaţi, Piteşti ori Botoşani, pe bordul vasului Transilvania în drum spre statul Israel cu 70 de kilograme şi o patalama ori, ca Maria Banuş, zguduiţi de căinţă în faţa îndelung neluatei în seamă turle a Dragomirnei — că poate s-au pripit.

În scena aceea de pomină — şi rămân credincios în a folosi numai piese din dosarul părţii celeilalte — un tânăr pictor comunist este arestat de Siguranţă şi dus într-un cabinet de anchetă. Acolo, după ce a mâncat două palme (unde eşti maiorule Jack Simon să te prăpădeşti de râs?), se vede aşezat pe un scaun chiar în faţa biroului anchetatorului şi i se ia un interogatoriu. Răspunsurile pe care le dă sunt consemnate de un dactilograf, iar dactilograful scrie la o maşină situată în imediata apropiere a învinuitului. Scena aceasta — evocată de regizorul unui film cenzurat, se-nţelege, cu toată grija — spune totul şi e mai edificatoare decât sute de volume şi mii de articole, pentru că recunoaşte că în timpul teroarei exercitată de Siguranţă, învinuitul nu purta ochelari negri, era anchetat în prezenţa unui terţ, iar răspunsurile sale erau consemnate prin dactilografiere aşa cum îi ieşeau din gură.

Securitatea, odată cu noul, a revenit la sistemul inchizitorial; răspunsurile n-au mai fost înregistrate prin dactilografiere, ci prin redactare de către anchetatori, întocmai cum s-a procedat şi în cazul Ioanei d'Arc.

Răspunsurile ei erau rostite în franceză, dar apoi reformulate în latină şi stilizate de grefierii tribunalului inchizitorial, care schimbau cu totul sensul vorbelor spuse de Ioana. Procedeul anchetei inchizitoriale s-a repetat.

— Ai fost în casa lui Gheorghe Florian?

— Da.

Şi anchetatorul notează:

,Da, recunosc că am fost în casa conspirativă din strada... numărul... unde am avut legături infracţionale cu legionarul Gheorghe Florian." Când i se dă procesul-verbal spre semnare, anchetatul exclamă:

— Dar bine, eu n-am spus că era o casă conspirativă şi nici că Gheorghe Florian a fost legionar şi nici că am avut legături infracţionale cu el.

Protest, fireşte, inutil. Şi pe care anchetatorul, de aceeaşi bună-credinţă ca şi grefierii inchiziţiei, îl socoteşte absurd. Anchetatorul redactează, el, răspunsul în moderna lui latinească: cu alte cuvinte îl transcrie în limba aulică a instituţiei unde slujeşte. Orice aşezământ are limbajul lui oficial şi de realitate nu ia cunoştinţă decât pe căile folosite de organele informaţionale de care dispune. Oare nu au convenit organele anchetatoare periferice că în str... nr... se află o casă conspirativă? Oare nu au hotărât aceleaşi aparate de Stat că Gheorghe Florian e un legionar notoriu? Oare poţi avea cu un astfel de ins şi într-o asemenea casă alte legături decât infracţionale? (De vreme ce ştim că aşa-zisa sfântă Margareta, care pretinzi că-ţi vorbea, este de fapt o diavoliţă, nu-i oare drept si corect să notăm: diavoliţa mi-a spus să mă duc la Chinon?...)

Ca atare, se consemnează adevărul şi nimic altceva, doar atât că e adevărul perceput şi înregistrat de anchetator şi transcris în stilul lui, în mod cuviincios. Deoarece anchetatorul nu se poate adresa ierarhiei altfel decât în acest limbaj protocolar, aulic, se exprimă numai adevărurile admise de instituţie, casa unde se vedeau învinuiţii se traduce prin casa conspirativă unde se întruneau uneltitorii, ceaiul la care fuseserăm invitaţi se preface în şedinţa duşmănoasă organizată prin convocări telefonice (negi că te-a înştiinţat telefonic?), vocile ce-mi vorbeau ajung demonii mă îmboldeau (însuşi părintele inchizitor şi teologii au stabilit că demoni erau de fapt cei pe care-i auzeai).

Stilistică şi ecleraj.

De îndată ce nu mai există o maşină de scris care să ţăcăne frumuşel şi să reproducă vorbele anchetatorului, şiretlicul funcţionează. Fără torturi, fără bătăi...

Realizatorii filmului nu au putut escamota adevărul istoric. Dar puţini spectatori, probabil, au înţeles cât de semnificativă era maşina aceea de scris, atotgrăitoare; ea reprezenta o lume întreagă, un univers mort: galaxia obiectivitătii.

Maşinuţa ţac-ţac-ţac simboliza tot ce se făcuse pe calea unui progres real vreme de veacuri. Când a fost scoasă din camerele de cercetare penală şi anchetatorul a fost din nou abilitat să consemneze cu mâna lui răspunsurile învinuiţilor — adică să le stilizeze după concepţia şi din punctul lui de vedere şi în graiul instituţional respectiv -, toată opera lui Beccaria a fost anulată, ceasul istoriei a fost dat înapoi cu cinci secole şi situaţia în care s-a aflat curata păstoriţă de la Domremy a devenit -ar trebui însă ca oamenilor de pe la 1430 să li se recunoască circumstanţa atenuantă că dactilografia încă nu fusese născocită — şi aceea a nenumăraţilor anchetaţi de către Securitatea unei orânduiri sociale care a făgăduit şi ea — ba şi mai consecvent — că va asigura fericirea oamenilor.

1965

Nenorocirea este că veacuri de-a rândul — şi acum mai mult decât oricând -până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.

În vreme ce e clocot, e scandal, e „curată nebunie", mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă de aventură, e happening — e cel mai formidabil happening.

Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lângă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţie Hanemann minimală, roabă neolitică.

Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină).

Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă — dar nu searbede şi mono­tone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscate. Un trapez la mare înălţime — şi nici o plasă dedesubt.

Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută. Eu unul văd creştinismul ca pe un hiper acid lisergic şi o versiune mai „tare" a unor cărţi ca Arta de a fi fericit sau Cum să reuşeşti in viaţă a lui Dale Carnegie.

Isihie: fericire. Şi nu numai în anumite locuri, la sfântul munte. Pretutindeni. O reţetă universală.

1971

Opera rock-pop Jesus Christ Super Star intră şi ea, cred, în definiţia de mai sus.

O socotesc ca pe ceva asemănător cu nuvela lui Anatole France, Le Jongleur de Notre Dame, care dealtfel e prelucrarea unei istorisiri din Pateric.

Măscăriciul face ce ştie şi ce poate în faţa icoanei Maicii cu Pruncul, îşi aduce prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul regulamentar, de după un stâlp, priveşte îngrozit bâlciul. Dar Pruncul râde şi bate din palme; iar Maică-Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfântei nevoinţe de pe fruntea saltimbancului.

— Jegul trupesc şi privăţile murdare sunt ele condiţiile unei vieţi mânăstireşti autentice? Don Bernard Besret, tânărul fost abate normand modernist, scos din funcţie de Roma, a pus şi el problema (ah! la crasse⁴⁴) fără s-o rezolve; şi se poate întreba oricine dacă-s neapărat necesare. O mortificatie în plus? Dovada atingerii unei stări de indiferenţă şi depăşire a micimilor lumeşti?

Răspuns: „În casa Tatălui meu multe locaşuri sunt" (Ioan 14, 2). Mântuirea, prin urinare, se poate dobândi pe căi diverse. Lucrurile se petrec aici ca şi în artele plastice unde Lionello Venturi scrie că nu există o singură cale pentru realizarea absolutului, ci foarte multe, egal valabile, judecata făcându-se numai după rezultat: opera faimoasă justifică şi omologhează metoda întrebuinţată.

Unul se mântuie cocoţat în sicomor, altul la fântână, altul pe drum drept, altul pescuind, altul scriind în registrul vămilor.

Aşadar: cui îi reuşeşte să-i devie indiferente jegul trupesc şi privăţile murdare, şi să le depăşească, este cu atât mai bine.

Pe cine însă nu-l lasă indiferent, pe cine îl tulbură şi îl sâcâie jegul trupesc şi privăţile murdare, pe acela nu trebuie să-l frământe gândul că sunt obligatorii; să nu cârtească, să se spele!

(Pe urmă, mai e ceva: discuţia porneşte de la presupunerea normală, dar nu certă, că murdăria se datorează unor temeiuri teologice: depăşirea pământescului şi ataraxia sufletească: s-ar putea totuşi ca murdăria să nu fie decât lene şi nesimţire. Spre a fi valabile şi admisibile, jegul trupesc şi murdăria privăţilor trebuie să fie neapărat voite şi intenţionale.)

Bune sunt jegul şi murdăria pentru cine le poate înfrânge, bună şi curăţenia (căci adevărat mai e şi că trupu-i templul duhului) pentru cei cărora jegul şi murdăria le sunt pricină de sminteală.

În fond, parafrazez cuvintele apostolice: „Şi cel ce mănâncă, pentru Domnul mănâncă... şi cel ce nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă."

S-ar putea tot aşa spune:

Cine se spală, pentru Dumnezeu se spală. Şi cine nu se spală, pentru Dumnezeu nu se spală.

Aceasta cât priveşte curăţenia corporală, unde fiecare face după îndemnul conştiinţei; referitor la privăţi situaţia e mai complicată: a nu le curăţi înseamnă a impieta asupra libertăţii altuia, care poate le vrea curăţate. Nu putem impune soluţia noastră şi calea noastră de nevoinţă altora. Textele evanghelice sunt clare, iar în Morala ambiguităţii Simone de Beauvoir a confirmat pe deplin, cu mijloacele filozofiei moderne, tezele Mântuitorului şi exegeza kierkegaardiană. De vreme ce suntem fiii libertăţii şi că opusă păcatului este nu virtutea, ci libertatea, cred că jegul trupesc rămâne la libera voinţă a fiecăruia, dar că privăţile cată a fi păstrate în stare de curăţenie.

BUGHI MAMBO RAG

... De felul meu sunt brăilean, dar de născut sunt născut la Buzău, în 77. Venise barabafta turcească pe Dunăre să atace Brăila şi mama, sperioasă, s-a refugiat la Buzău, unde m-am născut... Bisectoarea este linia dreaptă care desparte unghiul în două părţi egale... Cuvânt românesc pentru garrigue nu există, e un fenomen specific regiunilor carstice din jurul bazinului mediteranean şi mai ales din sudul Franţei... M-am gândit noaptea toată şi mi-am adus aminte: Simplizissimus e de Grimmelshausen, Der grüne Heinrich e de Gottfried Keller, iar Galgenlieder îs de Christian Morgenstern... Dar dacă nu freci bine-bine cacaoa cu untul, n-ai făcut nimic... da, domnule, după chef mergea negustorul în trăsură singur, în urma lui în altă trăsură pălăria şi într-o a treia, convoi, venea bastonul... alte vremuri... tăierea împrejur noi o socotim ca o lege ceremonială şi deci a căzut, dar ţinerea Sâmbetei e în Decalog, e lege morală, deci a rămas... M-aţi omorit cu legile voastre morale şi ceremoniale, adventiştilor... îi spune Demetrios lui Marcellus...

Văratec, 1970

Există o ciudată ispită — de dreapta, conform Părintelui Cleopa — aş numi-o ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:

a) convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricând tămădui prin rugăciuni.

Convingerea aceasta care aduce întrucâtva cu observaţia făcută de Gide lui Maritain (şi chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întâi ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului.

E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel — cu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască).

Dumnezeu desigur face minuni, dar când binevoieşte — şi istoria bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii. (Este drept că Sadhu Sundar Singh 1-a somat pe Domnul să i se arate şi a fost ascultat, dar el n-a cerut o vindecare trupească, ci a mers pe calea evanghelică a violenţei — în sensul de la Matei 11, 12 — către credinţă.) La Lourdes numărul vindecărilor miraculoase recunoscute de comisia medicală întrece în mod considerabil numărul celor validate de biserică. Biserica s-a dovedit mai prudentă decât medicina. După cum şi în cazul giulgiului de la Torino, a dat prioritate argumentelor istorice asupra celor ştiinţifice (razele infraroşii).

Sfântul apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală (de ochi?) şi după dobândirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz".

(Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-l ajute şi să binecuvânteze tratamentul.)

• b) Convingerea că prin credinţă scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivă.

Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. În jurul mânăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desăvârşire stau două mii.

c) Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuţile obişnuite ale omului de rând: înţelepciunea, judecata sănătoasă, iscusinţa, strădania...

Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toţi semenii săi.

Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general, — şi asta-i regula — nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.)

Dacă deci credinciosul comite o greşeală, o imprudenţă, o nesăbuinţă, el va trage toate consecinţele normale — şi nu se poate plânge sau mira. Nu beneficiază de extrateritorialitate.

d) Convingerea că putem oricând obţine orice fără nici un efort; nu, putem obţine prin rugăciune darurile duhovniceşti cele suprafireşti. Pe ale firii, şi care ţin de slabele noastre puteri, trebuie să le dobândim prin mijloacele comune. Acesta e şi tâlcul proverbului: Dumnezeu te ajută, dar nu-ţi bagă în traistă, care nu este decât conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte (12, 7). Îngerul îi deschide lui Petru porţile temniţei şi îl descătuşează pentru că acestea nu le-ar fi putut face singur. Dar îi porunceşte: încinge-te... încalţă-te cu sandalele... pune haina pe tine, fiindcă stă în puterea lui s-o facă şi se cuvine, aşadar, să o şi facă numai cu mâinile sale.

Poate că şi nenorocitul de Cromwell a înţeles cum devine cazul când a spus: încrede-te în Dumnezeu şi ţine-ţi praful de puşcă la adăpost de umezeală (Put your faith in God and keep your powder dry).

— Cele patru tipuri recunoscute de pedagogul german Künecke apar invariabil şi în puşcării: Cezar (închide fereastra! Nu folosiţi tineta după ora nouă!), Vedeta, Văicărilă (sau Vreau la mămica) şi Păcală (decât să treacă neluat în seamă, mai bine o face pe tontul şi paiaţa).

BUGHI MAMBO RAG

... ajungând să susţin că şi gramatica lui Panini nu poate fi înţeleasă decât aplicându-i-se metodele cele mai moderne: structuralismul lingvistic şi logica formulă... Titulescu, în ciuda purtărilor lui de monarh, era şi tare copilăros: se juca neîncetat cu trenuri electrice din care avea plină casa... continuăm să expunem azi sistemul general al plantelor după Linne, am ajuns la încrengătura... iar pe câinele lui Samuel Vernon uitasem a vă spune că-l chema Dingo... Ştiţi cumva numele vasului lui Ahah din Moby Dick?... cu P, începe cu un P... Logica aristotelică nu e de nici un folos, ne trebuie o logică analogică... şi făcută din lemn de %ba/sa... zice cardinalul, înjurând de mama focului în vreme ce muşchetarii o întinseseră de mult... ştiinţă care poartă numele de %ticrojatograiuclrie... drept în capul lui milady de Winter...