N. Steinhardt Jurnalul fericirii

Gherla, camera 77 de carantină

Cum a fi fost în celula lui Monte-Cristo nu ştiu. Dar în puşcăriile pe unde trec numai de tăcere nu dau şi numai în mormânt nu am senzaţia că sunt.

Ci o agitaţie neîncetată, mai rău ca în America în metro. Taylorism. Secunde numărate, nanosecunde! Coşmarul timpului fracţionat, folosit până la demenţă. Şaptesprezece ore pe zi. Douăzeci şi cinci miliarde două sute milioane de nanosecunde. Mereu, mereu altceva.

Tortura temniţei subterane, obscură şi umedă, în care eşti dat singurătăţii şi uitării în fundul unei gropi. Dar şi a celulei supraaglomerate, iureşite cu „program continuu" şi supraveghere de fiece clipă, unde liniştea e la fel de fantezistă ca ielele şi balaurii.

De asemenea păcatul lenei, dar şi al contrariului ei, al extremei celeilalte: neastâmpărul, forfota, obsesia întrebuinţării timpului. Istovirea. Graba. Căluşeii diavolului. Hora drăcească din Setea şi Foamea. Hristos, însă ce făgăduieşte? Odihna. Ce ne lasă? Pacea.

Noiembrie 1960

Sosim la Gherla deşălaţi, spetiţi; amorţiţi, înţepeniţi. De unde coborâm se pot zări căsuţe şi uliţe. Zi de toamnă târzie, rece, ploioasă. Călcăm în bălţi de apă şi noroi. După nesfârşita călătorie în vagonul-dubă ticsit, aerul şi burniţa ne fericesc.

În loc de o maşină-dubă ne aşteaptă nişte camioane obişnuite. Suntem ghemuiţi, înghesuiţi în poziţii nefireşti, absurde, ca nenorociţii de pe garrotte din ilustraţiile lui Goya şi acoperiţi cu prelate.

Pe drum, săltând puţin prelatele, apar clipiri de străzi desfundate, felinare, oameni zoriţi. Serviete, găleţi, basmale. Apoi o clădire pătrată, înaltă, în care sunt lumini; închisoarea. Proporţiile clădirii şi luminile produc o stranie senzaţie îmbietoare. Moment de nebunie: amintirea unei sosiri la Braşov, la hotelul Coroana, odată seara, spre toamnă, cu mama. Căldura din hol. Mirosul de fripturi dinspre restaurant. Un băiat se repede să ia geamantanele. Uşa turnantă. Zâmbete în jur.

Suntem primiţi cu bâte şi toroipane.

— (Prieteni dragi, de vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună meseria -brăţară de aur -, bune-s tehnica dentară şi sudura, bune sunt limbile străine şi biblioteconomia, dar după cum cea mai rapidă cale pentru a înţelege ce se întâmplă astăzi este a studia sfârşitul Imperiului roman -Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Ferrero, dar mai ales Rostovţev — tot aşa cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viaţă şi a le putea face faţă cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta e şcoala practică şi tehnică, asta e adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume.)

— De vreme ce individul nu are putere decât asupra limbajului, că nu poate ieşi din el şi comunica decât prin el — zice Brice Parain — ce poate face? N-are încotro, trebuie să vorbească.

Prin cuvinte se afirmă adevărul, prin cuvinte se pot aduce liniştea şi fericirea.

Acţiunile nu sunt şi ele decât tot cuvinte, căci pot servi numai la afirmarea adevărului.

Două precizări :

a) Să ai ce spune. De aceea vorbesc rar oamenii care gândesc şi simt. Şi reciproca: ..Să taci! Greu lucru când n-ai nimic de spus!" (Michel Corvin).

b) Cuvintele să fie convertibile, ca moneta-hârtie. Pentru cuvinte convertibilitatea e în fapte, nu în aur.

Brice Parain: Curajul plăteşte peşin. Cuvântul e perfid. S-a întors împotriva noastră fiindcă n-am făcut nimic pentru el... N-a produs decât deznădejde... Curajul, când e mare, se poate mulţumi cu ce face singur. Cuvântul, pentru a fi adevărat, mai trebuie să fie şi împlinit.

— Tot Brice Parain confirmă întrutotul esenţiala teză creştină asupra vieţii şi scopului creaţiunii: „Singura noastră bogăţie, care e bucuria de a trăi".

Bucureşti, noiembrie 1970

Incinerare la oribilul crematoriu: sala aceea în stil francmason, Iorga ar fi spus sinagotic, şi placa de gramafon care râcâie şi scârţâie timp de peste trei sferturi de oră cu fadinguri lungi datorate uzurii, cei prezenţi simţindu-se şi mai stingheriţi.

Aici parcă mai mult ca la cimitir se simte cât de singur e fiecare.

(Porcul omorât la Clucereasa, în ajun de Crăciun şi pârjolit în curte în vreme ce — împrejur — porcii ceilalţi zburdă şi grohăie. Sau găinile şi puii care se năpustesc să mănânce maţele şi pieliţele găinii curăţate; ciugulesc cu atenţie, nu lasă o fărâmă.)

Toată lumea în picioare de o parte şi de alta a unui catafalc acoperit cu o pânză. La indieni şi la romani rugul ardea, era un spectacol, se producea o participare. La ţară e pământul, sunt bocitoarele, preoţii, natura. Aici nu-i decât aşteptare, plictiseală în sunet de muzică pompoasă şi stridentă, golul şi singurătatea fiecăruia. Un fel de şedinţă: de s-ar termina!

Factorul comun al oamenilor poate fi numai Dumnezeu, numai prin el ne putem reciproc tolera şi încerca să ne iubim. În lipsa acestui catalizator reacţiile rămân de respingere şi indiferenţă. Laplace credea că se poate lipsi de această ipoteză, dar progresul ştiinţific 1-a determinat pe Werner Heisenberg să ceară sprijinul filosofiei, iar lumea de rând s-a convins că are nevoie de acest ocol pentru a nu se preface în ţarc de animale, ori în casă de nebuni.

— Puritatea absolută, absolută, da, o admitem. Dar virtutea (care-i înfrânare, deci presupune dorinţa păcătoasă) ne indispune.

Şi totuşi G. B. Shaw recunoaşte că virtutea, fiind obţinută prin luptă, e superioară. Lui Dostoievski i se datorează o viziune ce pare definitiv explicativă: am fost în paradis, în lumea inocenţei; am căzut, ne-a murdărit păcatul; prin mântuire ieşim din mocirlă şi ne îndreptăm iar spre inocenţă; de data asta însă va fi o inocenţă meritorie căci va păstra, îngrozită, amintirea răului şi va fi afirmarea conştientă a binelui, o trăire, nu o simplă stare. Aşa se înţelege de ce omul va fi socotit deasupra îngerilor.

Gherla, ianuarie 1964

Portretul lui Dorian Gray, povestit de inginerul Rosetti.

Îl povesteşte foarte bine, dar ca pe o istorioară fantastică.

Eu cred că este un roman creştin cu teză morală: anume că de realitate nu putem scăpa. Undeva, ea se înscrie. Nu există procedeu -artă, minciună, făţărnicie, iluzie — care s-o poată împiedica, până la urmă, să se manifeste pe unul din planurile vieţii.

Dorian Gray şi portretul nu pot fi simultan frumoşi: ori în fiinţa vie, ori în imagine, realitatea e înregistrată.

Arta poate transfigura, dar nu poate escamota realitatea.

Dictaturile care-şi creează lumea lor perfectă sunt şi ele confruntate cândva de forţele paralele ale realităţii.

Limbajul convenţional al lui Orwell (new speak) sau chestionarele de care vorbeşte Soljeniţîn în Pavilionul canceroşilor nu pot împiedica — şi nici cele mai ticluite rapoarte -consemnarea răului şi realităţii.

Poate că realitatea e aceea care va birui, oricât de târziu, porţile iadului, porţile iluziei şi ale minciunii care-şi închipuie, prosteşte, că pot sugruma tumoarea răbdător crescândă.

(Degeaba trece Talmudul răstignirea sub tăcere.)

Februarie 1934

La Braşov cu mama şi Virginia. E, în iarnă, o zi de toamnă caldă; spre seară începe a ploua mărunt şi des. Pe la zece, mama şi Virginia rămânând la hotel, ies să mă plimb. Simt, brusc, dorinţa de a intra într-o biserică.

Biserica Neagră, fireşte, e închisă. Încerc o ciudată senzaţie de blândeţe, de apropiere a pietrelor acestora uriaşe; monumentul nu striveşte străzile şi casele, s-ar zice că are o forţă ocrotitoare. Închisă e şi biserica catolică şi, ceva mai încolo, una ortodoxă. Urc până în Şchei, la biserica Sf. Nicolae, la care mă uit de dincoace de gardul care o înconjoară. Străbat apoi câteva din ulicioarele în pantă ale Şcheilor. Revin în centru şi mai umblu multă vreme pe străzile aproape pustii, în ploaia călduţă, odihnitoare.

Biserici sunt: închise; mă uit, în întuneric par severe, mari. Inaccesibile.

1953

Teoria pluralităţii planurilor de conştiinţă, a lui Ionel Gherea, mi-o confirmă avocatul D. Gh., de la Oficiul juridic al ministerului unde am fost primit ca registrator la arhivă.

Om cult şi talentat, D. Gh. e jurist şi compozitor. E membru de partid şi totodată „reacţionar" cum mai convins nu se poate. Înjură — cu vorbe alese — minciunile oficiale şi soarta care-l obligă să le cânte în slăvi (cu vorba, cu scrisul şi cu partiturile). E obişnuit să trăiască bine, o leafă nu i-ar ajunge, aşa încât n-are încotro, e silit să se supună. Dar la oficiul juridic, între prieteni şi oameni de încredere, poate deschide supapa, îşi poate da drumul, răsufla, răcori.

Când însă vine de la cursurile politice pe care le ţine la Uniunea compozitorilor (căci ştie teorie şi e pus să şi predea), nu rezistă plăcerii de a povesti ce bine şi clar a expus marxism-leninismul: bucuria i se citeşte pe faţă, o bucurie pe bună dreptate mândră; legitimă. Doar a vorbit frumos. Şi se referă şi la conţinutul prelegerii, ca şi cum ar rezuma vreun curs de vară, savant şi popular, la universitatea de la Văleni.

E sincer şi când se leapădă de Mamona şi când se făleşte cu talentul său de conferenţiar al unei doctrine pe care o detestă. Simultaneitatea dualităţii planurilor de conştiinţă e perfectă, iar taina e de nepătruns. Fiecare cu ale sale; cele două fiinţe coexistă paşnic. Mă întreb ce se va întâmpla când vor comunica, totuşi, potrivit ideii din Dr. Jekyll şi Mr. Hyde: groaza dublei personalităţi e că despărţitura nu poate dura mult. Sau poate că Robert Louis Stevenson greşea şi că dedublarea e posibilă până la Judecata de Apoi?

(Tema de reflecţii, %gioco.so:

Luca 12, 2—3: „Nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască. De aceea câte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri".)