Încercare de monografie

Date geografice

Calvini este o comună din Sud-Estul judeţului Buzău.. Centrul comunei se află la 45^o25’ - latitudine nordică şi 26^o29^’ - longitudine estică. În componenţa comunei se află următoarele sate: Calvini - reşedinţa comunei, Bâscenii de Jos, Bâscenii de Sus, Frăsinet, Olari.

Primaria Calvini: 0238 523 647; fax [phone]

E-mail: [e-mail]

Viceprimar:Banica Vasile

Notar: Neagu Gheorghe

Consilieri locali:

Bratu Ion Berbec Nicuso rPuiu Dobrin Ion Andronescu Constantin Dulca Niculai Dumitru Ion

Grosu Romeo Mocanu Gheorghe Oita Niculai Reveica Ion Uruc Constantin UrsaruGheorghe

DENUMIRE

În lucrarea referitoare la monografia satului Dorna-Candrenilor, tot sat de munte, am întâlnit într-un capitol privind cuvintele arhaice, vii și azi, unul care face parte din aria oieritului, și anume cuvântul basca(1) insemnand “lana tunsă de pe oaie”., iar cel ce efectua aceasta activitate se numea basc.

(1) CUVINT CONSIDERAT DE SPECIALIŞTI ( Hasdeu ) CA APARŢINÎND, FOARTE PROBABIL, LIMBII DACILOR G.Pruteanu Limba traco-dacilor

Ce poate spune acest lucru, dacă nu faptul că inițial locuitorii acestor meleaguri erau sigur oieri, iscusiți tunzători de oi, dar și buni prelucrători ai lânei, Urme ale existenței lor găsim și azi în niște hidronime ca și în toponime; în Munții Buzăului – există râul Bâsca din comuna Ghijdi, ca și alt un altul, Lunca Bascii, implicit   două râuri - Bâsca Mică și Bâsca Mare din aceeași zonă, și satul Gura Bâscii, aparținând localității Bâsceni Calvini și Bâscenii de jos si de sus.

In concluzie, putem spune, fara teama de a gresi, ca numele de Bâsceni , Bâsca si denumirile derivate provin din preistorie de la numele geto-dac basca(1) si ca aceste locuri au continuat să fie populate din vremea geto-dacilor..In cele ce urmeaza cautăm să demonstrăm că si bascii din spania isi au originea tot din zona carpato- dunăreană.

Se știe că din antichitate și până în timpurile moderne valahilor, pelasgilor de fapt, li s-a spus când olosoi (Homer-Iliada) cea mai veche atestare, când volci, bolci (vezi și denumirile unor orașe etrusce Volci, Veii-Vulcii, Felathri, etc), când feaci, felahi, vlahi, volohi, olaczi, ori kara iflaczi, etc, în funcție de aparatul fonator și de urechea străinilor care îi denumesc.

Dar cum românii nu și-au spus valahi, ci întotdeauna români, celelate populații nomade, au păstrat în memorie originea locuitorilor sedentari, și denumirea lor de pelasgi sau valahi.

Acești urmași ai valahilor daci, bascii pelasgi din Carpați, in trashumanta lor

s-au extins in intreaga Europă de astăzi pană in spania și s-au intersectat cu grupurile humanoide din Pirinei care le-au spus olahi (valahi), dupa cum iși denumeau ei coliba, stâna.

Valahii și-au denumit casa lor primară, stâna, de fapt casa primară a olahului – olaha. Si așa a rămas până azi.

Considerăm un argument valabil prezența acestui lexem în limba bascilor, căci e legat de existența bascilor, ca oieri în primul rând din străvechime, evidențiind și importanța casei pentru basci, care și azi are o semnificatie foarte interesantă, ce atestă că aceștia, considerau casa, inițial coliba, olha, un simbol al ființării lor ca valahi, ca neam pelasg fără întrerupere.

Un argument în plus care arată că bascii se trag din Carpați îl găsim și într-o monografie a satului Fundu Moldovei, unde este descrisă componența structurală a stânei românești, identică cu ol(a)ha bască (“O așezare din Ocolul Campulungului Bucovinean (Filon Lucău-Danilă și D. Rusu Ed. Fundației Culturale ”Alex. Bogza 2000 pag. 277), unde se scrie; ”compartimentarea stânei (a colibei) este axată pe prezența a două încăperi, încăperea centrală unde se face brânza și doarme ciobanul, si celariul în care se pastreaza brânza”, aidoma olhei basce.

Etnograful Tiberiu Moraru consideră “stâna ca fiind o forma inferioară de așezare omenească în care ciobanii, din cele mai vechi timpuri s-au retras departe în mijlocul naturii.” (ibidem). Aceleași ocupații, duc la aceleași obiceiuri, gesturi ori mentalitățe. Ciobanul basc este ca și cel român, trăitor în condiții aspre de munte, ca în spațiul de origine, aceleași necesități în construcția de bază a stânei, a olhei. Acest cuvânt este o atestare a termenului de valah încă din preistorie, dacă avem în vedere faptul că bascii constituie o populație preromană, preindoeuropeană. Singurătatea ca și timpul disponibil pentru meditare, a făcut din ciobanul basc, ca și din cel dacoromân, un om răbdător, visător cu ochii deschiși, plin de viață și de vorbe de duh, un om liber, din alt neam, care nu vrea să se amestece cu străinii. Acest lucru amintește de țăranii români, care nu acceptau, până nu demult, în veacul trecut, să se amestece cu străinii, chiar din alte sate; doinele de înstrăinare vorbesc despre aceasta. Există consemnată încă din antichitate o populație de munteni de la poalele Munților Gugu, Retezat, numiți gugani – gugulani, neam de urieși, care nici asăzi nu admit vreun amestec cu cei străini. Ca și dacoromânii, bascii răbdători privesc transhumanța ca pe ceva de care nu se pot lipsi, deși traiul este greu, ei spun  așa s-au pomenit din moși strămoși – Pierre Ibanez - tânăr cioban din  Basse – Navarre (Bascii – Al doilea spațiu mioritic-Bogdan Laupesu Formula AS nr 267- 2004,). Auzim pe ciobanii români parcă vorbind. Ca și cei români, bascii cred că nu pot trăi decât prin această îndeletnicire pe care o consideră sacră, “nu pot fără oi, nu pot fără munți”. Dacă îi ești pe plac , e in stare sa uite de treburi si sa ramana la povesti cu tine ore-n sir, despre cate-n luna si-n stele. Dacă simte ca esti "de-al lui", te pofteste degrabă in "olha" - coliba cu doua odăi, una mică pentru sine, alta pentru facutul branzei -, te pofteste in aceasta căsută unde trăieste singur, peste sapte luni dintr-un an, omenindu-te ca pe un inalt oaspete. Pe timp urat, unele "olha" au o usita mereu deschisă, o usită foarte scundă, ca să nu poată pătrunde potiokii (caii basci, pitici, trăitori in semilibertate), dar pe care să poată intra orice om rătăcit prin munti, ca să mănance, să bea, să se incălzească, dacă nu, atunci, nu vei primi nici o elementară informație privind numele primarului,de exemplu. Avand in vedere cele mai sus expuse rezulta ca bascii sunt transhumanți si anume din zona carpato-dunareana, ( Pentru mai multe detalii a se vedea „Marea enciclopedie a geto-dacilor.bascii -pelasgi originari din Carpati”de pr.M.Ciornei) si dr. Napoleon Savescu „ Noi nu suntem urmasii Romei „

ISTORICUL ZONEI

Nu se poate vorbi despre istoria Bâscenilor de sus sau de jos separat fara a le incadra intr-un complex regional al intregii zone a Buzăului.

In absenta cercetărilor arheologice, date despre continuitatea vietii vechilor locuitori geto- dacilor pelasgi pe aceste meleaguri lipsesc, pana in perioada crestinismului.

Desi exista multe informatii referitoarela existenta si continuitatea populatiei autohtone in aceasta regiune, pentru perioada asa numitului „ ev mediu intunecat” ( anii 600 – 900 ) e.n. acestea lipsesc cu desavarsire.

Regiunea de la Întorsura Carpaţilor, care corespunde azi, în bună parte, cu teritoriul Eparhiei Buzăului, este, din cele mai vechi timpuri, plină de istorie. În epoca romană, când începe şi aici pătrunderea creştinismului, această zonă reprezenta nu numai locul pe unde se făcea legătura dintre Dobrogea (incorporată atunci în provincia Moesia Inferior) şi Transilvania (Dacia), dar şi coridorul prin care pătrundea în Moldova influenţa romană. Zona aceasta avea, în primul rând o importanţă economică, fiindcă aici se făcea circulaţia bunurilor materiale dinspre Dobrogea şi Muntenia spre Transilvania şi Moldova, dar şi invers. În acelaşi timp însă, această regiune prezenta pentru lumea romano bizantină o mare importanţă strategică, deoarece pe aici se puteau scurge spre inima imperiului popoarele barbare. Barate în calea lor spre sud de Dunăre şi la vest de Munţii Carpaţi, popoarele migratoare erau obligate să treacă prin acest coridor.

Înţelegând importanţa strategică a acestor locuri, romanii şi bizantinii au construit pe malul stâng al Dunării multe cetăţi şi fortăreţe, grupate în număr mare spre cotul pe care l făcea fluviul spre est de Galaţi: Troesmis (Igliţa - Tulcea), Arrubium (Măcin), Dinogeţia (Gărvan) şi Noviodunum (Isaccea) şi în aceste cetăţi au fost aduse importante unităţi militare, terestre şi navale. Dincolo de Dunăre apărarea militară romană a fost asigurată prin construirea de castre, dintre care mai importante sunt cele dela Bărbosi, lângă Galaţi şi Pietroasele, lângă Buzău[i].

Toate aceste măsuri au contribuit şi la răspândirea creştinismului Militarii romani aduceau din orient sau din alte părţi ale imperiului, unde noua religie era mai bine cunoscută, mesajul proaspăt al Evangheliei. La fel oamenii de afaceri şi negustorii au fost, ca şi în alte părţi, propagatori ai credinţei creştine.

Dacă pentru secolele II-III ştirile directe privind pătrunderea creştinismului la Întorsura Carpaţilor lipsesc, deocamdată, ele devin numeroase începând cu secolul al IV lea. Cum se va vedea acestea sunt legate de migrarea goţilor care pe la jumătatea secolului al III lea au pătruns pe teritoriul României, inclusiv la Întorsura Carpaţilor şi au adus cu ei din Capadocia numeroşi prizioneri  creştini, clerici şi laici în părţile noastre[ii]. Ei şi au făcut la Pietroasele unul din principalele centre militaro politice.

Se admite că goţii n au putut depăşi, până către sfârşitul secolului al III lea, linia Prutului şi că chiar dacă îi găsim prezenţi în incursiuni întreprinse la mari distanţe, în Dacia, Moesia Inferior, Thracia, Illyricum ei se întorceau în locurile de unde porniseră. Lucrul este foarte important de precizat, fiindcă unele ştiri antice privind pătrunderea creştinismului la goţi la mijlocul secolului al III lea s ar putea referi la regiunea care ne interesează în cercetarea de faţă. Avem în vedere informaţiile care ne sunt date în legătură cu incursiunile goţilor de prin anii 250 253, când sub conducerea regelui lor Criva, pătrund în Moesia Inferior, Thracia şi Illyricum, pradă multe oraşe şi sate şi iau numeroşi prizionieri, între care şi creştini. Cu aceste ocazii are loc marea luptă de la Abrittus (Razgrad în Bulgaria) soldată cu înfrângerea armatei romane şi moartea pe câmpul de luptă a împăratului Decius şi fiului său Herennius Etruscus[iii].

Rolul prizionierilor creştini în convertirea goţilor este subliniat cu şi mai multă tărie de istoricul eclesiastic Filostorgius, care a trăit între 368-425 şi a scris o istorie eclesiastică păstrată, din păcate, numai în excerptele din secolul al IX lea ale Patriarhului Fotie. Filostorgius, care era arian, ne spune că pe vremea împăratului Valerian (253-260) şi a fiului său Galicius (260-268), goţii de la Dunăre „au trecut în teritoriul romanilor şi au pustiit, prin incursiunile lor, o bună parte din teritoriul Europei. Apoi trecând în Asia au năvălit în Galatia şi Cappadocia, au luat mulţi prizionieri, printre alţii şi clerici, şi s au întors acasă cu multă pradă. Aceşti prizionieri şi oameni cucernici, trăind împreună cu barbarii, au convertit la adevărata credinţă pe mulţi din ei şi i au convins să îmbrăţişeze religia în locul credinţei păgâne. Din numărul acestor prizionieri au făcut parte şi strămoşii lui Ulfila, capadocieni de neam, născuţi în apropiere de oraşul Parnassus, într un sat numit Sadagoltina”[iv].

Dar pentru a postula existenţa creştinilor în teritoriile care aparţin azi Eparhiei Buzăului nu este absolut obligatoriu să o condiţionăm de prezenţa aici a goţilor. Zona respectivă era locuită de o populaţie autohtonă daco carpică, care putuse veni în contact cu noua religie, cum am arătat, pe cale paşnică, prin armata romană şi prin negustori.

În afară de aceasta, carpii au reprezentat pentru o bună parte a secolului al III lea o forţă mai mare decât cea a goţilor, cum spune Petrus Patricius. Singuri ori în unire cu goţii şi alte neamuri, ei au atacat provinciile Imperiului (în 238, 242, 248, 295-297) şi au luat mulţi prizionieri, între care puteau fi şi creştini[v].

La sfârşitul secolului al III lea, goţii vor deveni în cursul secolului al IV lea o forţă politică şi militară în stânga Dunării. Conducerea Imperiului va trebui să ţină seama de această realitate şi au fost momente când cele două părţi au intrat în conflict.

Ne vom opri numai asupra acelora care au avut consecinţe importante pentru pătrunderea creştinismului în stânga Dunării, mai precis în zona de curbură a Carpaţilor.

Un asemenea moment l a reprezentat pacea din anul 332 încheiată între Constantin cel Mare şi goţi în urma unui război izbucnit între sarmaţii din Banat şi goţi, în care romanii fuseseră solicitaţi să dea ajutor celor dintâi. Cezarul Constantin, fiul lui Constantin cel Mare, conduce operaţiunile militare şi obţine o victorie răsunătoare împotriva goţilor[vi].

Condiţiile păcii sunt dictate de împăratul Constantin cel Mare şi ele cuprindeau:

1.statutul de foederaţi pentru goţi, cu obligaţia Imperiului de a plăti sume anuale (annonae foederaticiae) în schimbul oferirii de către aceştia a unor contingente de oameni care să lupte alături de armata romană;

2.acordarea de către Bizanţ a unui teritoriu pe care goţii să l domnească liber, având autonomie în treburile lor interne. Teritoriul numit Gothia, (Romana) era considerat ca aparţinând de jure Imperiului şi cedarea lui goţilor nu însemna o renunţare din partea acestuia la regiunile de dincolo de Dunăre;

3. în sfârşit împăratul impunea goţilor să acorde libertate de credinţă pentru creştini[vii].

Textul tratatului aşa cum a fost sintetizat mai sus nu ne a fost păstrat integral în vreo lucrare antică. El a fost recompus de învăţaţii moderni din diversele referiri pe care le fac scriitorii antici. Prevederea în legătură cu libertatea de credinţă pentru creştini ne o face, de exemplu, cunoscută scriitorul eclesiastic Socrate, în lucrarea sa „Historia eclesiastică”: „În acel timp barbarii armaţi şi goţii au năvălit în teritoriul roman, dar grija împăratului pentru biserici n a încetat”[viii].

Că la data încheierii tratatului din 332 au putut exista creştini în regiunile locuite de autohtoni şi goţi a reieşit din consideraţiunile noastre anterioare cu privire la condiţiile istorice de la Întorsura Carpaţilor în secolul al III lea. La acestea vin să adauge alte ştiri potrivit cărora înainte de 332 creştinismul era atât de răspândit în această regiune, încât bisericile de aici se organizaseră într un episcopat. Episcopul Teofil al Gothiei, care a participat la primul Sinod ecumenic de la Niceea (325), ar fi fost, după interpretări din ce în ce mai numeroase şi unele mai recente, reprezentantul Gothiei din regiunile noastre, nu din Crimeea, cum s a afirmat mai de mult. De altfel, istoricul Socrate ne spune că Teofil ar fi fost predecesorul şi învăţătorul lui Ulfila[ix].

Această biserică a Gothiei a fost şi locul unde Ulfila şi a început activitatea de lector (citeţ), înainte de anul 336 când vine la Constantinopol şi este hirotonisit episcop de Eusebiu de Nicomidia. Venirea lui Ulfila la Constantinopol pentru a fi hirotonisit episcop poate să fie consecinţa prevederilor păcii din 332. Imperiul nu hirotonea şi nu trimitea episcopi peste graniţele sale decât acolo unde existau, deja, comunităţi organizate şi la cererea acestora[x].

Dacă ţinem seama că Ulfila a fost educat ortodox de către episcopul Teofil al goţilor din Crimeea, că chiar după hirotonia sa de către episcopii arieni, el a rămas ortodox, că, vorbea şi scria în trei limbi: gotă, greacă şi latină, că a creat alfabetul gotic şi a tradus Sfânta Scriptură în gotică, că a creat o şcoală misionară şi că n a plecat din zona Buzăului, spre 248-350, decât izgonit de Atanaric, înţelegem ce rol important de misionar şi de factor de romanizare şi de cultură a avut acest mare got – capadocian pentru aria sa de creştinare, pe meleagurile ţării noastre, îndeosebi în zona Buzăului, unde şi avea, probabil, scaunul episcopal.

Înrăutăţirea raporturilor dintre bizantini şi goţi îl determină pe Aorich, tatăl lui Athanarich, să persecute pe creştini, consideraţi oamenii romanilor. Ulfila este obligat atunci să ceară azil la Imperiu şi este bine primit de împăratul Constantin, stabilindu se cu un număr mare de credincioşi, în zona oraşului Nicopolis ad Istrum (în Bulgaria de azi).

După plecarea lui Ulfila în sudul Dunării, Biserica de aici nu s a dezorganizat complet. După Ulfila urmează ca episcop un oarecare Goddas, care a păstorit între anii 347-380, având în grija sa şi populaţia autohtonă daco romană, asemenea lui Ulfila. Nu ştim unde a putut rezida acest episcop care, în mod normal ar fi trebuit să aibă scaunul tot în zona Buzăului, dacă apropierea lui Atanaric nu l ar fi jenat sau chiar împiedicat. În timpul persecuţiei din 369-372 şi au pierdut viaţa goţii ortodocşi Inna, Rhima şi Pina, ale căror moaşte, episcopul Goddas le a transferat în sudul Dunării.

Toţi geţi ortodocşi erau şi cei 26 de martiri arşi de vii într un cort, din porunca lui Ingurich sau Wingurich, la 20 aprilie sau 26 octombrie 370, în frunte cu preoţii Bathusios şi Verca şi copiii lor, inclusiv eremitul Arpyla, 18 laici (bărbaţi şi femei) şi un anonim. Oasele acestor martiri au fost adunate de principesa Gaatha – în text „regina poporului goţilor” – „creştină şi ortodoxă”, şi călătorind cu fiica ei Dulcilla şi mai apoi cu fiul ei Arimerios până în ţara romanilor, au donat aceste oase unor credincioşi la Cizic[xiii].

„Preoţii Vereca (Ouerekas) şi Buthusios sunt nume reale”[xiv].

Dacă numele satului şi mănăstirii Berca din zona Buzăului   mănăstire unde a fost o puternică cetate   derivă, prin tradiţie, de la acest preot got martir Vereca, în 370, şi nu din altă parte, atunci persecuţia respectivă a putut avea loc aici sau în împrejurimi, lucru explicabil prin reşedinţa nu prea depărtată a lui Atanaric, foarte probabil la Pietroasele.

Berca ar fi putut fi un centru religios important pentru secolul IV nu numai pentru ortodocşi, dar şi pentru autohtoni pe care i a păstorit, probabil, la început Ulfila (341-348) şi apoi Goddas (347-348)[xv].

Unul dintre misionarii reputaţi despre care credem că a acţionat în zona Buzăului a fost Audius. Exilat de împăratul Constantin II în Scythia Minor, unde a găsit destui creştini, el a convertit aici mulţi păgâni. Sf. Epifanie ne spune că Audius a trecut şi în nordul Dunării, unde „în părţile cele mai dinăuntru ale Gothiei” a catehizat mulţi goţi şi a înfiinţat în „Gothia însăşi” mănăstiri, în care erau practicate viaţa călugărească, fecioria şi asceza[xvi].

La nivelul cunoştinţelor de azi, nu se poate şti unde anume au predicat Audius şi ucenicii săi şi unde au întemeiat mânăstiri în Dacia Nord – Dunăreană, dar dacă această Gothie, după părerea majorităţii cercetătorilor, se află la răsăritul Munteniei şi sudul Moldovei, audienii au lucrat şi au întemeiat aşezăminte monahale aici, înspre părţile din munţi mai ferite de migratori[xvii].

Aceste părţi corespund, probabil, teritoriului actualei eparhii a Buzăului, îndeosebi zonelor din munţii Buzăului[xviii].