Îngeri şi demoni Dan Brown Date

The New York Times (24 august 1998): „De ce răposatul papă Ioan Paul I era îmbrăcat cu o cămaşă de zi, deşi era în pat? De ce aceasta era ruptă? Întrebările nu se opresc aici. Nici o investigaţie medicală nu a fost efectuată. Cardinalul Villot a interzis autopsierea cadavrului pe motivul că nici un papă nu fost autopsiat vreodată. Iar medicamentele lui Ioan Paul I au dispărut în mod misterios din dor­mitorul său, la fel ca şi ochelarii, papucii şi testamentul său."
London Daily Mail (27 august 1998): „... Un complot în care este implica­tă o lojă masonică ilegală, puternică şi crudă, ale cărei tentacule se întind până la Vatican."
Telefonul mobil din buzunarul Vittoriei începu să sune, alun­gând din mintea lui Langdon amintirile sumbre. Nedumerită, tânăra răspunse. Chiar de la distanţă, profesorul recunoscu vocea metalică şi rece:

— Vittoria? Sunt Maximilian Kohler. Aţi găsit antimateria?

— Max? Eşti bine?

— Am văzut ştirile. Nimeni nu a menţionat nimic despre CERN sau despre antimaterie. E un lucru bun. Ce se întâmplă acolo?

— Încă n am localizat conteinerul. Situaţia este complexă. Robert Langdon ne a ajutat mult. Avem o pistă care ar putea duce la prinderea celui care ucide cardinali. Chiar acum ne îndreptăm...

— Doamnă Vetra, o întrerupse Olivetti, aţi spus deja destul!

Vittoria acoperi receptorul cu mâna, în mod vizibil iritată:

— Domnule comandant, vorbesc cu preşedintele CERN. În mod cert el are dreptul să...

— Are dreptul să fie aici şi să se ocupe de această situaţie. Vorbiţi pe o linie telefonică deschisă. Aţi spus deja destule.

Vittoria inspiră adânc:

— Max?

— S ar putea să am nişte informaţii pentru tine, spuse Kohler. Despre tatăl tău... Cred că ştiu cui a spus despre antimaterie.

Chipul fizicienei se întunecă:

— Max, tata mi a declarat că n a spus nimănui.

— Mi e teamă, Vittoria, că totuşi a spus cuiva. Trebuie să mai verific nişte înregistrări de siguranţă. Te sun din nou în curând.

Şi linia căzu.

Vittoria era galbenă ca şi ceara atunci când îşi puse telefonul în buzunar.

— Eşti bine? o întrebă Langdon.

Ea înclină din cap afirmativ, dar din tremurul degetelor se vedea că minte.

— Biserica se află în Piaţa Barberini, spuse Olivetti oprind sirena şi uitându se la ceas. Avem nouă minute.

Când Langdon îşi dădu seama unde se află cel de al treilea altar al ştiinţei, amplasarea bisericii stârni o vagă amintire în mintea lui. Piazza Barberini! Era ceva familiar în acest nume... dar nu ştia ce. Acum îşi dădu seama. Piaţa era locul unei controversate staţii de metrou. Cu douăzeci de ani în urmă, construcţia staţiei stârnise pro­teste din partea istoricilor de artă, care se temuseră că excavaţiile ar putea antrena prăbuşirea imensului obelisc, amplasat în centrul pieţei. Arhitecţii municipali mutaseră obeliscul, aşezând în locul lui o mică fântână ornamentală numită Tritonul.

„Pe vremea lui Bernini, în Piazza Barberini se găsea un obelisc!" Cu această descoperire, toate dubiile pe care le ar mai fi putut avea privind localizarea celui de al treilea indiciu se evaporară.

La o stradă distanţă de piaţă, Olivetti coti pe o alee şi, la jumătatea acesteia, frânâ brusc. Îşi scoase haina, îşi suflecă mânecile de la cămaşa şi îşi încărcă arma.

— Nu putem risca să fiţi recunoscuţi, le spuse. Aţi apărut amândoi la televizor. Vreau să mergeţi de cealaltă parte a pieţei, la adăpost, şi să supravegheaţi intrarea. Eu mă duc prin spate.

Apoi scoase revolverul şi i l întinse lui Langdon:

— Pentru orice eventualitate.

Profesorul se încruntă. Pentru a doua oară în ziua aceea, i se dădea un pistol. Ascunzându l în buzunarul interior al sacoului, îşi dădu seama că încă mai avea la el pergamentul manuscrisului din Diagramma. Nu putea crede că uitase să l lase în arhivă; şi l închipui pe curatorul Vaticanului prăbuşindu se în spasme de furie la gândul că un asemenea manuscris preţios era purtat prin Roma ca o banală hartă turistică. Apoi îşi aminti de grămada de cioburi şi de volume răvăşite pe care le lăsase în urmă. Curatorul va avea alte probleme cu care să şi bată capul. „Dacă arhivele supravieţuiesc nopţii ăsteia."

Olivetti coborî din maşină şi le făcu semn spre capătul aleii:

— Pe aici ajungeţi în piaţă. Fiţi cu ochii în patru şi nu vă lăsaţi văzuţi! Doamnă Vetra, haideţi să probăm din nou telefoanele!

Vittoria îşi scoase mobilul din buzunar şi apelă pe automat numărul comandantului, pe care l introdusese în memorie la Pan­teon. Aparatul de la centura lui Olivetti începu să vibreze, fără să scoată nici un sunet.

— Bun! Dacă vedeţi ceva, îmi comunicaţi imediat. Apoi, ridi­când piedica armei sale, adăugă: Voi fi înăuntru, aşteptându vă. Păgânul acela e al meu!

În acelaşi moment, undeva foarte aproape, un alt telefon celular începu să sune.