Îngeri şi demoni Dan Brown Date

Il camerlengo arătă spre Colegiul Cardinalilor şi, instinctiv, femeia de la BBC îi urmă direcţia mâinii cu camera.

— Suntem noi învechiţi? întrebă şambelanul. Sunt oamenii aceş­tia nişte dinozauri? Sau eu? Mai are lumea cu adevărat nevoie de un glas care să ia partea celor săraci, slabi şi oprimaţi, ori a copi­ilor încă nenăscuţi? Avem într adevăr nevoie de suflete ca acestea care, deşi imperfecte, îşi petrec întrea­ga viaţă implorându ne pe fiecare dintre noi să nu ne pierdem jaloa­nele de moralitate şi să nu ne rătăcim?

Mortati îşi dădu seama că şambelanul — involuntar sau nu — făcuse o mişcare strălucită. Arătând spre cardinali, personifica Biserica. Vati­canul nu era doar o simplă clădire, ci însemna oameni — oameni ca acest tânăr preot, care îşi trăiau întreaga viaţă în slujba binelui.

— În seara aceasta, am ajuns pe marginea abisului, continua el. Nimeni nu şi mai poate permite să fie nepăsător. Indiferent că nu­miţi acest rău — Satan, corupţie sau imoralitate... forţa sa întunecată e vie şi creşte cu fiecare zi. N o ignoraţi!

Vocea şambelanului se transformă într o şoaptă şi camera foca­liză pe chipul lui:

— Deşi puternică, această forţă nu e invincibilă. Binele poate învinge. Ascultaţi vă inima! Ascultaţi L pe Dumnezeu! împreună ne putem îndepărta de abis.

Mortati înţelegea acum. Motivul îi devenise clar: con­clavul fusese între­rupt, dar asta era singura cale. Un strigăt de ajutor, dramatic şi disperat. Şambelanul se adresa atât priete­nilor cât şi duşmanilor, îndemnându i pe toţi să vadă lumina şi să oprească această nebunie. În mod sigur, cineva dintre cei care l ascultau avea să înţeleagă iraţionalitatea acestui com­plot şi avea să ia poziţie.

Il camerlengo îngenunche în faţa altarului:

— Să ne rugăm împreună!

Cardinalii căzuseră cu toţii în genunchi, pentru a rosti rugăciunea. Afa­ră, în Piazza San Pietro şi pretutindeni în lume, ome­nirea întreagă îngenun­che o dată cu ei.


95
Hassassin ul îşi puse trofeul inconştient în partea din spate a camionetei şi zăbovi o clipă admirând trupul nemişcat. Femeia nu era aşa de frumoasă ca acelea pe care le cumpăra el, dar avea o forţă animalică, vie, care l excita. Uşor asudat, corpul ei iradia luminozitate şi mirosea a mosc.

În vreme ce şi savura premiul, nu luă în seamă pulsaţia neobişnuită din braţ. Rana provocată de căderea sarcofagului, deşi dureroasă, era nesemni­ficativă... merita pe deplin compen­saţia pe care o avea acum în faţa ochilor. Oricum, era consolat ştiind că americanul care îi provocase această rană era mort deja, probabil.

Privindu şi prizioniera leşinată, Hassassin ul îşi imagină ce avea să i aducă viitorul apropiat. Îşi strecură o palmă pe sub bluza ei. Sânii aveau o formă perfectă sub sutien. „Da, surâse el. Meriţi atâta efort." Înfrânându şi pofta de a se năpusti asupra ei acolo, pe loc, închise portiera şi demară în noapte.

Nu avea motive să anunţe presa despre această crimă... flăcă­rile o vor face în locul lui.

***
La CERN, Sylvie ascultase împietrită discursul şambelanului. Niciodată în viaţă nu se simţise atât de mândră de a fi catolică şi atât de ruşinată fiindcă lucra pentru CERN. Părăsind aripa recrea­ţională, observă că în fiecare salon domnea o atmosferă de sumbră nedumerire. Când ajunse în biroul lui Kohler, toate cele şapte linii telefonice sunau. Solicitările din partea presei nu erau niciodată direcţionate spre biroul directorului, aşa că toate aceste apeluri nu puteau însemna decât un singur lucru.

Geld. Bani.

Noua tehnologie de creare a antimateriei stârnise deja interesul.

În interiorul Vaticanului, Gunther Glick zburda pe urmele şam­belanului, care părăsise Capela Sixtină. Împreună cu Macri, tocmai încheiase transmisiunea vieţii lui. Şi ce mai transmisiune! Il camerlengo fusese extraordinar.

Pe culoar, preotul se întoarse spre Glick şi Macri:

— Am cerut Gărzii Elveţiene să vă ofere câteva fotografii — ale cardina­lilor înfieraţi şi ale Sfinţiei Sale. Trebuie să vă previn că imaginile nu sunt deloc plăcute. Arsuri înfiorătoare. Limbă înnegrită. Dar aş vrea să le difuzaţi ca să le poată vedea lumea întreagă.

Glick îşi spuse că la Vatican Crăciunul venise mai devreme şi cu daruri incredibile! „Chiar vrea ca eu să difuzez pe post, în exclu­sivitate, o fotografie a fostului papă?"

— Sunteţi sigur? întrebă, încercând pe cât posibil să şi ascundă entu­ziasmul.

Şambelanul încuviinţă:

— Garda Elveţiană vă va oferi, de asemenea, imagini video în direct ale conteinerului cu antimaterie.

Glick se holbă, nevenindu i să creadă: „Crăciunul! Crăciunul!"

— Illuminati vor afla curând, declară preotul, că au supralicitat din cale afară.


96
Ca o temă recurenta a unei simfonii diabolice, bezna sufocantă revenise.

„Fără lumină. Fără aer. Fără ieşire."

Blocat sub sarcofagul răsturnat, Langdon îşi simţi mintea rătăcind periculos pe marginea abisului. Încercând să şi îndrepte gândurile spre orice altceva decât spre spaţiul închis care l strângea ca într o menghină, se strădui să se concentreze asupra unui proces logic... matematică, muzică, orice. Dar nici un gând liniştitor nu părea a avea loc în mintea sa. „Nu mă pot mişca! N am aer!"

Reuşise să şi elibereze mâneca sacoului în momentul când căzuse sicriul, aşa că acum avea braţele libere. Chiar şi aşa însă, deşi împingea cât putea de tare în „plafonul" carcerii sale, nu se clintea deloc. Chiar dacă era bizar, îşi dorea ca mâneca să i fie încă prinsă dedesubt. „Măcar ar fi rămas puţin loc prin care să pătrundă aer!"

În încercarea zadarnică de a împinge capacul sarcofagului de deasupra, mâneca stângă i se ridică, scoţând la iveală licărirea slabă a unui vechi prieten. Mickey. Figura verzuie a şoricelului părea că râde de el.

Privi în toate părţile, în căutarea unei raze de lumină cât de slabe, dar marginea sarcofagului se aşezase perfect pe podea. „Ai naibii perfecţionişti italieni!", blestemă, încarcerat acum de aceeaşi măiestrie artistică pe care totdeauna o venerase... muchii impecabile, paralele perfecte şi, desigur, cea mai solidă şi mai rezistentă marmură de Carrara.

Precizia poate fi sufocantă uneori.

— Dar ridică te odată! strigă cu glas tare, împingând şi mai tare prin grămada de oase frânte.

Sicriul păru că se mişcă uşor. Îşi încleştă dinţii şi împinse din nou. Sim­ţea sarcofagul greu ca un bolovan uriaş, dar de această dată chiar se ridică vreo jumătate de centimetru. O palidă licărire de lumină se zări afară, apoi marmura căzu înapoi. Langdon zăcu gâfâind câteva clipe în întuneric. Încer­că să şi folosească picioa­rele pentru a ridica sarcofagul, aşa cum făcuse când îl atacase asasinul, dar acum, că blocul de marmură se aşezase drept pe par­doseală, nu avea loc nici măcar să şi întindă genunchii. Spaima cau­za­tă de claustrofobie începu să pună stăpânire pe el; i se părea că sicriul se strânge în jurul lui cu fiecare clipă. Ameninţat de delir, încercă să alunge gândurile şi impresiile cutremurătoare, pentru a şi păstra o urmă de raţiune.

— Sarcofag, spuse el cu voce tare, pe un ton cât mai profesoral. Dar chiar şi erudiţia părea să i fie împotrivă astăzi. „Cuvântul sarcofag derivă din termenii eleni sarx, care înseamnă «carne», şi «phagein», «a mânca». Sunt captiv într o cutie menită, literal, să «mănânce carne»."

Imaginea cărnii desprinse de pe oase nu făcea decât să i amin­tească faptul că zăcea printre rămăşiţele unui trup omenesc. Brusc i se făcu greaţă. Dar îi veni şi o idee.

Orbecăind în jur, găsi o bucată mai mare de os. O coastă, poate. Dar ce importanţă mai avea?! Tot ce voia era o mică pană, un ic. Dacă ar mai fi putut ridica o dată sicriul cât de puţin, împingând repede bucata de os dedesubt, poate că ar avea suficient aer...

Fixând capătul strivit al osului în locul dintre sarcofag şi podea, încercă să împingă cu mâna cealaltă. Nici o mişcare. Nici măcar uşoară. Încă o dată. Pentru o clipă, sicriul păru că tremură uşor, dar atât.

Duhoarea fetidă şi lipsa oxigenului îl secătuiau rapid de puteri şi îşi dădu seama că nu mai avea forţă decât pentru o singură încer­care. În plus, ştia că îi vor trebui ambele mâini libere.

Aşeză din nou capătul osului perpendicular pe muchia sar­cofagului şi, întorcându se puţin, îl fixă în loc cu umărul. Atent să nu l mişte, îşi puse palmele pe fundul sicriului. Senzaţia pe care i o dădea blocul de marmură lipit aproape de trupul lui îl înnebuni din nou. Pentru a doua oară într o singură zi, era blocat fără aer. Icnind cu putere, împinse cu toată forţa în sus, cu o mişcare explozivă. Sarcofagul se ridică de la podea pentru o frântură de secundă. Sufi­cient însă. Împins de umărul său, fragmentul de os pătrunse în minusculul spaţiu liber astfel creat. Când masa de marmură căzu la loc, osul se frânse. Totuşi, de această dată, între sicriu şi pardoseală rămăsese puţin loc. O rază slabă de lumină pătrundea pe sub mar­ginea lui.

Vlăguit, Langdon îşi lăsă braţele în jos. Speră ca gheara care i strângea gâtul să dispară şi aşteptă, dar părea că îl strânge din ce în ce mai tare. Aerul ce venea de afară era insesizabil. Să fie oare suficient pentru a l ţine în viaţă? Pentru cât timp? Dacă şi ar pierde cunoştinţa, cine îşi va da seama că el se află acolo, dedesubt?

Făcu un efort să şi ridice din nou braţul şi să vadă cât e cea­sul: 22.12. Cu degete tremurând, bâjbâi în jurul cadranului, într o ultimă şi disperată încercare. Răsuci un ax şi apăsă un butonaş.

Apoi, în timp ce zăcea stors de puteri şi simţea cum zidurile de marmură se strâng în jurul lui, de neoprit, vechile spaime îl copleşiră. Încercă să şi imagineze, ca de atâtea ori înainte, că se afla pe un câmp întins, în aer liber. Închipuirea nu i era însă de nici un ajutor. Coşmarul care l bântuia încă din copilărie puse din nou stăpânire pe el...

„Florile de aici sunt ca nişte picturi!" îşi spuse copilul, alergând pe pajiştea înverzită. Ce bine ar fi fost dacă ar fi venit şi pătrinţii lui! Dar ei erau ocupaţi să ridice cortul.

— Să nu te duci prea departe! îi strigase mama.

El se prefăcuse însă că n a auzit o şi o luase la fugă prin pădurice.

Acum, pe această pajişte minunată, ajunse în dreptul unei grămezi de pietre. „Probabil că era fundaţia vreunei cabane stră­vechi", îşi spuse el. Oricum, nu avea de gând să se apropie. Ştia că nu are voie. În plus, privirea îi fusese atrasă de altceva: un fir delicat de papucul doamnei — cea mai frumoasă şi cea mai rară floare din New Hampshire. Până acum nu mai văzuse aşa ceva decât în cărţi.

Curios, se apropie şi se aşeză în genunchi lângă floare. Sub el, pământul părea umed şi moale. Planta găsise deci un loc foarte fer­til; creştea dintr o bucată de lemn putred.

Entuziasmat de gândul că şi va putea lua nou găsita comoară acasă, copilul se aplecă, întinzând mâna spre tulpina firavă.

Dar nu mai reuşi s o apuce.

Cu un trosnet sec, solul cedă.

În cele trei secunde terifiante de cădere, copilul înţelese că avea să moa­ră. Prăbuşindu se ca un bolovan, îşi pregăti trupul pentru impactul nimici­tor. Dar când acesta se produse, nu simţi nici o durere. Doar moliciune.

Şi ceva rece.

Atinse oglinda adâncă a apei la început cu capul şi apoi se cufunda în­tr un întuneric de smoală, îngust. Zbătându se şi dând din mâini nebuneş­te, pipăi pereţii verticali ce se închideau în jurul lui. Cumva, probabil din instinct, se răsuci împroşcând şi scuipând, şi ajunse la suprafaţă.

Lumină.

Foarte slabă. Deasupra. La kilometri depărtare, aşa părea.

Braţele lui se agitau prin apă şi bâjbâiau pe zidul ce l înconjura, căutând ceva de care să se prindă. Numai piatră netedă. Căzuse într un puţ abando­nat. Strigă după ajutor, dar nu i răspunse decât ecoul. Apoi strigase, iar şi iar. Deasupra lui, punctul de lumină pălea încet.

Se însera.

Timpul părea că nu mai curge firesc în întuneric. Trupul începu să i amorţească, dar continuă să lovească apa cu braţele, să strige şi să plângă. Îl chinuia spaima că pereţii de piatră ai puţului se strâng jurul lui, îngropân­du l de viu. Muşchii îi ardeau, extenuaţi. De câteva ori avu impresia că aude voci. Strigă iar, dar glasul îi era slab acum... aproape neauzit... ca într un vis.

O dată cu lăsarea nopţii, puţul părea să se adâncească. Pereţii se apropiau tot mai mult de capul lui. Îngrozit, copilul îi împinse cu braţele. Fiindcă era istovit, ar fi vrut să renunţe. Însă apa îl ţinea la suprafaţă, alinându i spaima arzătoare şi amorţindu i simţurile.

Când sosi echipa de salvare, îl găsi aproape inconştient. Stătuse în apă vreme de cinci ore. Două zile mai târziu, ziarul Boston Globe publicase pe prima pagină un articol cu titlul „Mi­cul înotător a rezistat".

97