Nicolae Achimescu

Adevăratul “Sine” rămâne, însă, intangibil.

Krishna este decât spectatorul propriei sale creaţii^.. Arjuna trebuie să se conformeze necondiţionat modelului său, Krishna, în sensul că trebuie să continue să acţioneze, să produca karman, pentru a nu contribui, prin pasivitatea sa, la crearea unei stări de confuzie universală în rândul semenilor săi, la “haos” şi la pierirea lumii. Imitându-1 pe Krishna, care creează şi susţine lumea, omul va învăţa să facă acelaşi lucru.

Fiecare om este “condamnat” la fapte. Chiar dacă cineva se abţine de la fapte totuşi o întreagă activitate inconştientă, produsă de cele trei gupa, respectiv acele ‘Tendinţe născute din Natură (prakfti)”, continuă să-l lege de lume şi să-l integreze în circuitul karmic.

Omul nu trebuie să renunţe la actele sale în sine, să devină inactiv şi pasiv, ci mai degrabă să se detaşeze de roadele, de efectele propriilor sale karman. Sacrificiul, dania şi asceza sunt mijloace de purificare a celor înţelepţi. Aceste fapte trebuie îndeplinite. Nu trebuie să cauţi niciodată răsplată în îndeplinirea propriilor obligaţii ca fiu sau tată, ca brahman sau ca războinic.

Aici şi acum, fiecăruia nu-i revine decât obligaţia de a se achita întocmai de obligaţiile pe care i le incumbă această viaţă. Inclusiv persoanele născute într-o castă impură trebuie să-şi respecte întocmai menirea pe care o au în această existenţă şi să nu ignore limitele propriei lor caste. O spune răspicat însuşi Krishna: “cel care lepădându-se de ce-i rânduit în sastra (scripturile normative brahmanice, n.n.) merge după bunul său plac, nu dobândeşte nici desăvârşirea spirituală, nici fericirea şi nici condiţia supremă.

Fiecare hindus trebuie să se detaşeze, prin urmare, de i faptele sale şi de rezultatele acestora, să acţioneze impersonal, fără pasiune, fără dorinţă, ca şi cum ar acţiona prin procură, în locul altuia. Dacă va gândi şi va acţiona în acest sens, atunci faptele sale nu vor mai crea noi potenţialităţi karmice, nu îl vor mai conduce şi supune în continuare ciclului nesfârşit de reîncarnări^. Eliminând disputa cu privire la “cel care suferă pe drept”, îi împiedică pe indieni să-şi pună atât de delicata problemă a răului.
SAMSĂRA COSMICĂ

Universul se supune şi el unei ciclicităţi veşnice: el este creat, se distruge, iar după o perioadă de repaos este recreat. Cosmosul constă din şapte straturi suprapuse. Cele şase straturi superioare sunt denumite cer, iar cel inferior pământ. Pământul cuprinde şi el mai multe regiuni subterane; este vorba de şapte locuri subterane (pătăla), unde locuiesc diferiţi demoni în palate luxoase, şi de multe infemuri (naraka), unde oamenii răi trebuie să suporte chinuri grele, înainte de a se reîncarna. Pe pământ există şapte continente în formă de cerc, înconjurate de mare. Şase lanţuri muntoase împart continentul de mijloc în şapte regiuni paralele. Cel mai sudic dintre acestea se cheamă Bhărata (India), iar în centrul întregului spaţiu al celor şapte continente (cunoscut sub depumirea generală de Jambudvipa) se află punctul de mijloc al lumii, respectiv miticul munte Meru. Perioada de timp scursă de la crearea universului până la distrugerea lui este numită o kalpa . O asemenea perioadă cosmică constă din o mie de “mari vârste cosmice” (mahăyuga), dintre care fiecare, la rândul ei, se reîmparte în patru “vârste” (yuga): Krita-, Tretă -, Dvăpara - şi Kali-Yuga.

Acestea îşi luau numele de la cele patru “aruncări” ale jocului de zaruri indian, Krita, Tretă, Dvăpara şi Kali.

1. 
   KRITA-YUGA semnifică “perioada împlinită”, “aruncarea” câştigătoare, rezultată din ieşirea zarului cu patru puncte. Numărul 4 simbolizează totalitatea, plenitudinea şi perfecţiunea. “Pătrat” înseamnă “totalitate”. Orice lucru complet şi suficient sieşi e conceput ca posedând toate cele patru “sferturi” (păda). Aşadar, Krita-Yuga, prima dintre “vârstele cosmice”, este perfectă, este un yuga “cu patru sferturi”.
   

Aceasta este “vârsta” desăvârşită, fiind numită şi Satya-Yuga, adică “perioada adevărată”, “reală”, “autentică”. Este corespondentul “vârstei de aur” din opera lui Hesiod, epoca binecuvântată în care atotputernice sunt dreptatea, fericirea, bunătatea. în această perioadă, toată lumea respectă întocmai principiile ordinii morale universale, dharma. Ordinea morală este respectată spontan, fără constrângere, de către toată lumea, pentru că, în epoca Krita- Yuga, dharma se identifică totalmente cu însăşi existenţa umană. Dacă ar fi să-i găsim un corespondent în tradiţia biblică, am spune că ea corespunde perioadei paradisiace, cea de dinainte de căderea prjmilor oameni în păcat.

In această perioadă, toţi oamenii sunt virtuoşi şi prin vocaţie ei se nasc virtuoşi.

2. 
   Perioada cosmică următoare este TRETĂ-YUGA, “triada”, denumită astfel după zarul cu trei puncte şi marcând o primă regresiune la nivel cosmic. Oamenii nu mai respectă decât trei “sferturi” din totalitatea “pătratului”, din ordinea cosmică {dharma). Activitatea omului se derulează între cei trei piloni principali ai existenţei sale: muncă, suferinţă şi moarte.
   

3. 
   A treia perioadă este DVĂPARA-YUGA, “vârsta” echilibrului periculos, dintre imperfecţiune şi perfecţiune, dintre întuneric şi lumină. în această eră, doar două dintre cele patru “sferturi” din dharma sunt încă eficiente în lumea manifestată, celelalte s-au pierdut irecuperabil. Statutul ideal s- a distrus. Valorile nu mai sunt valori, totul este devalorizat. Oamenii nu mai au resurse, nu se mai regăsesc. Cu toţii, brahmani sau regi, negustori sau sclavi, orbiţi de pasiune şi avizi după putere şi averi, devin josnici şi hrăpăreţi, potrivnici obligaţiilor ce le revin, refractari faţade propria lor condiţie umană şi faţă de propriul lor statut social.
   

4. 
   In KALI-YUGA, “perioada rea”, din dharma rămâne doar un sfert. Termenul kali desemnează zarul cu un singur punct, deci aruncarea cu care se pierde . Omul şi societatea ating în această epocă treapta cea mai dejos a degradării. Bogăţia devine unica sursă de virtuţi, patima şi desfrâul - singurele legături dintre soţi, ipocrizia şi minciuna-singurele condiţii de reuşită în viaţă, sexualitatea-unicul izvor de plăceri. Această vârstă din ciclul prezent se calculează că a început vineri 18 februarie 3.102 î.d.Hr.
   

Pe măsură ce cosmosul se apropie de sfârşit, respectiv de sfârşitul lui Kali-yuga, “întunericul” devine tot mai dens. Ultima yuga, cea în care ne aflăm acum, este considerată “perioada întunericului” şi a fost corelată cu numele zeiţei Kăli, “Cea Neagră”, soţia zeului Siva,

Timpul este realmente “negru”, fiindcă este iraţional, dur, implacabil, iar Kălî, ca orice Mare Zeiţă, este stăpâna timpului, a tuturor destinelor individuale şi cosmice pe care le urzeşte şi le duce la îndeplinire.

Dezordinea religioasă, morală, socială etc. nu poate fi niciodată totală şi definitivă, că începând de la o anumită limită ea se răstoarnă, se “reconverteşte” în exact contrariul ei. La “plinirea vremii”, Vishnu se va supune unui nou avatar, pentru a zecea şi ultima oară. Sub chipul lui Kăikin, călare pe un cal şi rotind o sabie de foc, el va alunga forţele răului, va recrea şi resacraliza cosmosul, va reinstraura Krita-Yuga, După aceea, ciclul se va relua şi va continua^.

Un ciclu cosmic complet, numit mahăyuga, durează 12.000 de ani, sfarşindu-se cu o “disoluţie” (pralaya)^, care se repetă în chip mai radical la finele fiecărei mii de cicluri, devenind mahăpralaya, adică “Marea Disoluţie”. Schema arhetipală “creaţie-distrugere - creaţie” se repetă la infinit^.

Cei 12.000 de ani care alcătuiesc un mahăyuga sunt socotiţi “ani divini”, fiecare dintre ei durând 360 de ani, ceea ce înseamnă în total 4.320.000 de ani într-un singur ciclu cosmic. O mie de asemenea mahăyuga constituie o “formă” {kalpa), iar paisprezece kalpa alcătuiesc un manvantăra, numit astfel pentru că se presupune că fiecare manvantăra este condus de un Manu, regele mitic primordial. Un kalpa durează cât o zi din viaţa lui Brahma; un alt kalpa, cât o noapte. O sută de asemenea “ani” ai lui Brahma, adică , 311.000 miliarde de ani omeneşti, alcătuiesc viaţa “zeului”. Privite din unghiul marilor cicluri cosmice mahăyuga, kalpa, manvantăra, nu numai existenţa umană şi istoria în sine se dovedesc efemere, ci chiar universul însuşi este golit de realitate.

Istoria existenţei umane durează cât cuprinsul unei clipe^..

Conform mitologiei hinduse, istoria universului, în trecerea sa periodică de la evoluţie la involuţie, e concepută ca un proces biologic, moral, religios, social etc. de degenerare etapizată şi implacabilă, de dezintegrare şi decădere. Numai după ce totul a degenerat completamente şi s-a autoanihilat, universul poate reapare în toată splendoarea şi perfecţiunea sa, şi aşa la infinit. Omul şi tot ceea ce există, cosmosul în ansamblul său, trebuie să se supună necondiţionat şi permanent acestei saipsăra cosmice.

DHARMA ŞI MOKŞA

Ordine veşnică = dharma.

Un cosmos armonios se susţine totdeauna pe funcţionarea legică a fenomenelor naturii. Tot la fel, viaţa unei societăţi funcţionează normal doar atunci când fiecare individ acţionează în conformitate cu normele tradiţionale specifice diferitelor grupe sociale, categorii de vârsta. Când cineva respectă dharma, îi merge bine, iar când încalcă obligaţiile religioase şi sociale care-i revin, îi merge rău. Dharma este singura care-l însoţeşte pe om după moarte.

Dharma este ordinea socio-cosmică, socotită bună doar în măsura în care reuşeşte să impună existenţa fericită a întregului univers, constituit din “cele-trei-lumi” (trailokya), respectiv pământul, cerul şi spaţiul intermediar sau, mai târziu, pământul, cerul şi regiunile subterestre, analoage infemurilor. Dacă societatea în ansamblul ei încalcă normele stabilite de dharma, lumea va degenera şi va sucomba, va afecta – existenţa întregului univers.

Dharma nu recunoaşte omul aşa cum este el, ca persoană unică, ci numai ca bărbat sau femeie, hindus sau “barbar” (mleccha). brahman, kşatrvya, vaisya sau sudra, copil, matur sau vârstnic etc.

Dharma nu are acelaşi conţinut pentru fiecare grup uman. Fiecare are propria sa dharma, svadharma. Aceasta din urmă corespunde funcţiei sociale pe care o îndeplineşte fiecare castă în societatea hindusă: pentru brahman, brahman, funcţia sacerdotală; pentru kşatriya, kşatra, funcţia militară şi princiară; pentru vaisya, comerţul şi agricultura; pentru sudra, slujirea celor trei caste superioare, ceea ce implică supunerea faţă de valorile lor.

Uneori, dharma este clasificată împreună cu noţiunile artha, interesul, avuţia, puterea, gloria, şi kăma, plăcerea iubirii şi a simţurilor. Aceste trei noţiuni desemnează cele trei scopuri principale ale vieţii (trivarga).

Condiţia umană şi statutul femeilor se corelează direct cu această doctrină. Opinia generală asupra femeii merge de la sintagma “Adeseori femeia-i schimbătoare...” până la elogierea soţiei credincioase (sati), care, într-o familie, este asemenea zeiţei Sri, zeiţă care întruchipează frumuseţea, bogăţia şi prosperitatea. Totuşi, este surprinzător faptul căfemeiaeste descrisă în primul rând, la bine şi la rău, în raport cu bărbatul de care depinde, în principal soţul ei, şi abia în al doilea rând în calitatea sa de mamă. Desigur, ea trebuie să fie mamă, să-i dăruiască soţului ei copii; însă, ea nu o poate face decât dacă există atracţie reciprocă între soţi^. Astfel, funcţia de reproducere este subordonată kăma-, nenumărate mituri atribuie în acest sens femeii chiar iniţiativa plăcerii. Svadharma femeii este însăşi dragostea, chiar dacă acest lucru nu este exprimat totdeauna direct. Nu numai prostituatele trebuie să studieze într-unmod cu totul deosebit Tratatul despre kăma (Kamăsutra), ci toate femeile, inclusiv fetele înainte de măritiş. De fapt, acesta este singurul tratat tradiţional la care femeile au acces, întrucât altfel ele nu sunt decât prelungiri ale tatălui lor, înainte de căsătorie, şi ale soţilor lor, după aceea .

Deasupra celor trei scopuri ale vieţii, amintite deja, respectiv dharma, artha şi kăma, se află scopul suprem al oricărei strădanii religioase, Mokşa, “mântuirea” sau eliberarea finală a hinduistului. Hinduismul cunoaşte trei căi care pot conduce la atingerea acestui scop suprem: karmamărga (“calea faptei”), jnanamărga (“calea cunoaşterii”) şi bhaktimărga (“calea iubirii devoţionale”). Prima cale, care pune accentul pe actele ritualice (karman), nu poate conduce direct la eliberare. Oricine, pe baza sacrificiilor sau săvârşirii de alte- acte religioase, poate doar spera ca într-o existenţă ulterioară să realizeze o stare superioară celei din existenţa actuală. “Calea cunoaşterii” (jnanamărga) şi “calea iubirii” (bhaktimărga) sunt cele două căi care pot conduce cu certitudine la eliberare. “Iubirea devoţională” (bhakti), semnifică iubirea faţă de un Dumnezeu personal şi se constituie în cel mai sigur drum spre eliberare.

Pentru suflet există două posibilităţi reale, dar diametral opuse: pe de o parte, sufletul “mântuit” merge pe un traseu care exclude orice posibilitate de reîntoarcere la punctul iniţial; pe de altă parte, sufletul “nemântuit” se îndreaptă spre cosmos, după care mai târziu va reveni şi se va reîncarna, pentru că el este încă supus legii karmice şi implicit nesfârşitului ciclu moarte-viaţă, dispariţie - reîncarnare. De fapt, tocmai în aceasta constă tema principală propusă de jnanamărga: depăşirea şi transcenderea a ceea ce înţelegem în mod curent prin “moarte”.

Această transcendere nu poate exista în sfera “realităţii”, mai precis în sfera presupusă de obişnuita ciclicitate naştere-moarte, ci ea trebuie să se plaseze necondiţionat dincolo de aceasta, în Realitatea transcendentă, Realitatea ultimă şi neschimbabilă ar fi ceva mai puternic decât tot ceea ce este vizibil, mai subtil decât tot ceea ce este perceptibil; ea nu poate fi omologată cu realitatea obiectuală, ci cu Sinele absolut, pentru că nu poate fi pencepută prin intermediul simţurilor, ci prin intuiţie şi identificare cu ea. Realitatea ultimă, Absolutul, este nemuritoare, neschimbabilă, nenăscută, ea transcende văzul, auzul şi gândirea discursivă, ea nu trebuie înţeleasă ca obiect al cunoaşterii sau conţinut al lucrurilor, fiindcă ea este incognoscibilă.

Calea spre Absolut, spre Realitatea ultimă este “cunoaşterea” (jnăna), descoperită doar sub îndrumarea unui cunoscător, unui jşi. Ea facilitează accesul spre un plan superior. Cunoaşterea reprezintă valoarea supremă. Astfel, există nenumăraţi regi care oferă mii de viţei celor care le pot mijloci “cunoaşterea” {jnăna), celor care le pot răspunde la întrebările la care Vedele n-au dat încă un răspuns. Valoarea cunoaşterii este atât de mult apreciată, încât chiar dharma, ordinea cosmică existentă, este anihilată prin ea: de pildă, brahmanii, deşi superiori militarilor (kşatriya), merg la aceştia pentru a-i consulta şi a (dobândi “cunoaşterea” (jnăna).

MOKŞA sau mukti nu are aceeaşi semnificaţie ca “mântuirea” creştină, deşi deseori este tradusă prin acelaşi termen. Moksa este separaţia dintre real şi ireal, dintre sine şi trup; prin mokşa nu se schimbă starea ontică a Sinelui. Ceea ce se schimbă este conştiinţa omului: identificarea “sinelui” cu trupul şi cu lucrurile obiective este receptată ca fiind eronată, pe când marea eliberare, mokşa este tocmai “autoidentificarea” sau “autopercepţia” propriei conştiinţe. Mokşa nu înseamnă o nouă creaţie, ci doar recunoaşterea adevăratei Realităţi. Din punct de vedere psihologic, este vorba de o “izbucnire” din interior, pe când din punct de vedere ontologic nu are loc nici o schimbare. Mokşa nu înseamnă “eliberarea’’ de suferinţă, ci detaşarea de aceasta; nu este “înălţarea” trupului, ci respingerea lui. Ea nu are semnificaţia de paradis, nici din punct de vedere subiectiv, nici obiectiv, ci de transcenderé a acestuia. Fericirea realizată prin mokşa este o “supra-fericire”, autoconştiinţa deplinătăţii existenţei supreme. De aceea, mokşa se diferenţiază net de mântuirea creştină. Mântuirea creştină îl priveşte pe om ca pe o fiinţă istorică, ca pe unul care pe parcursul vieţii sale a căzut în păcat şi s-a schimbat ontic în adâncurile fiinţfei sale. în accepţiunea creştină, păcatul a atins şinele omului, un sine neconceput ca o substanţă absolut statică, ca o entitate impasibilă, ci ca o entitate aflată esenţialmente înrelaţie: păcatul a nimicit tocmai aceasta relatie si totodată sinele.

Calea spre mokşa nu este o cale propriu- zisă spre “mântuire”, ci mai degrabă o metodă de distincţie, de detaşare şi separare. Mokşa este o realitate care transcende istoria, este o realitate metafizică, supralogică şi atemporală, în vreme ce mântuirea creştină este o realitate istorică, temporală, ca şi o realitate materială.
CELE PATRU STADII ALE VIEŢII (ĂSRAMA)

Viaţa nu trebuie să se deruleze la întâmplare. Totul este bine reglementat, raportat la normele ordinii cosmice şi individuale (dharma) cu implicaţii profunde în plan social.

Cu toate acestea, în dorinţa de a “rupe” ciclicitatea aproape sufocantă şi autoimpusă de legea karmică, există posibilitatea “evadării” aici şi acum, o dată pentru totdeauna, din acest prizonierat, prin asumarea şi respectarea consecventă a unor etape pe care însăşi viaţa actuală le impune. Din păcate, se adresează doar bărbaţilor, dar el oferă o şansă speciei umane pentru a atinge mai devreme mokşa.

Cercurile care încearcă să perpetueze tradiţiile vedice consideră cele patru stadii ale vieţii (ăşrama) drept forma ideală de viaţă pentru bărbaţii aparţinători celor trei clase sociale superioare.

1. 
   Prima etapă este aceea de brahmacărin, adică de “practicant al lui brahman’’. Aceasta debutează în jurul vârstei de 8-12 ani şi vizează exclusiv copiii de sex masculin aparţinând celor trei caste superioare sau pe cei “de-două-ori-născuţi”, adică pe cei iniţiaţi pentru a urma această pregătire. După ceremonia iniţiatică - upanayana, copilul trebuie să-şi părăsească familia de origine pentru a intra în comunitatea condusă de un guru. Aici, el învaţă să memoreze Vedele şi, până pe la vârsta de 24 de ani, primeşte o educaţie generală, deopotrivă religioasă şi profană.
   

Discipolul (antevăsin) e legat de guru-ul său ca de un izvor absolut de hrană spirituală. El are obligaţia de a rămâne cast (brahmacărya) pe întreaga perioadă de ucenicie, iar în eventualitatea în care încalcă această restricţie prin indiferent ce experienţă cu celălalt sex, asupra lui se abat cele mai drastice pedepse.

In societatea contemporana hindusa, perioada aceasta de iniţiere (brahmacărin) este substituită de perioada de şcolarizare, bazată de multe ori pe normele modeme şi arhicunoscute de instruire şi educaţie. Şcoala nu poate aduce norme noi, o viziune diferită asupra “personalităţii” copilului, ea nu poate deveni nici pe departe un factor de individualizare.

2. 
   Grihastha. După încheierea stadiului de discipol (brahmacărin), tânărul are obligaţia de a-şi începe viaţa de familie, devenind conducătorul familiei pe care tocmai o întemeiază (grihastha). In acest stadiu al vieţii, el preia profesiunea şi preocupările părintelui său, primeşte o soţie - aleasă pentru el de către părinţii săi va procrea copii, va susţine familia, îşi va asuma rolul şi rosturile de părinte al familiei (pater familias), va deveni membru al breslei din care au fcut parte strămoşii săi. Desigur, tânărul tată va trebui din acest moment să-şi autoasume şi celelalte vieţi, identificându-se pe deplin, pe de o parte, cu plăcerile şi necazurile vieţii conjugale (kăma) iar, pe de altă parte, cu interesele şi problemele arhicunoscute ale proprietăţii şi averii {artha), indispensabile pentru această viaţă.
   

Familia tocmai întemeiată va trebui să apeleze la serviciile brahmanului. Preotul de casă, gurul brahman, binecuvântează şi asistă familia în orice împrejurare cu putinţă, el va deveni pentru aceasta în acelaşi timp sfătuitor şi “duhovnic” spiritual, doctor de familie, psiholog consultant, exorcist, descântător şi vrăjitor. Pentru toate aceste servicii, însă, el îşi va încasa de la proaspătul pater familias onorariile corespunzătoare ^.

3. 
   Vanaprastha. După ce s-a identificat întru totul cu atribuţiile ce-i reveneau din calitatea de pater familias, respectivul va trebui să se detaşeze la fel de radical de acestea, să renunţe la avere (artha), să depăşească dorinţele şi grijile legate de viaţa conjugală (kăma), să ignore inclusiv obligaţiile sociale (dharma). Toate aceste preocupări vor fi preluate de către fiii săi. Fiind trecut de jumătatea vieţii, lui pater familias i se deschide o nouă perspectivă: aceea de a se retrage, de “a pleca în pădure” (vanaprastha) şi a intre în penultima ăsrama. Această perioadă este, perioada de căutere a Sinelui, şi tocmai acesta este scopul final al celui de-al treilea dintre cele patru stadii ale hindusului.
   

Perioada vanaprastha, de “retragere în pădure”, este perioada în care cel ce intră în acest stadiu al vieţii abandonează toate grijile, datoriile, bucuriile şi interesele ce-1 legau de lume, şi-şi începe dificila căutare lăuntrică.

4. 
   Sannyăsin. Orice act, dar în special actul ritual, îl condamnă pe om să se supună la infinit ciclului reîncarnărilor (saipsăra). Singura modalitate de a te elibera din această ciclicitate rate să te detaşezi de karman, deci de societatea umană prin renunţarea totală la ceea ce ai fost până în acel moment. Adică să devii sannyăsin. Tocmai această renunţare (sarmyăsa), această ruptură definitivă a omului cu ceea ce reprezenta el până atunci, îl va conduce pe acesta spre adevărata eliberare (mokşa). In momentul in care omul se rupe de grupul social din care face parte- act prin excelenţă individual-, el nu recurge la acest act pentru a-şi recunoaşte şi confirma individualitatea, ci , dimpotrivă, pentru a o anihila, pentru a-şi detaşa propriul “eu” (ătman) de orice însuşire individualizată sau individualizantă şi pentru a şi-l contopi cu Brahman^.
   

Detaşându-se de povara karman-ului, sannyăsin-ul încearcă să redobândească puritatea propriului “sine” (ătmani), implicit a Sinelui universal, a lui Brahman. Nu-1 mai interesează nimic din această lume, din tot ceea ce ţine de aceasta. Important pentru el rămâne doar ătman, unica fiinţă cu adevărat veşnică care trebuie eliberată de naştere şi moarte^.