Nicolae bãnescu

El ajunse la Naupaktos, la intrarea golfului de Co-rinth, dupã 49 de zile de cãlãtorie. Acolo se îmbarcã si oprindu-se la Leukãs, unde se plânge de primirea brutalã ce-i fãcu episcopul, un eunuc, care i se plânse de impozitul greu ce trebuie sã-1 plãteascã lui Nikephoros. De acolo se opri la Coryphos (numele nou al vechii Corcyra)121, unde suferi multe neplãceri de la strategul themei celor 7 insule. De aici atinse în fine tãrmurile Italiei. -.•, ;

Corfu.

462
Misiunea lui Liutprand nu izbutise, înainte de întoarcerea sa, Otto, care a trebuit sã afle de întãririle trimise în iulie în Italia bizantinã, luase ofensiva în sudul peninsulei, pentru a cuceri cu armele ceea ce încercase a obtine pe cale de întelegere. Trupele lui Otto rãmân pe teritoriul bizantin pânã la sfârsitul lui aprilie 969- Ele cuceresc o multime de orase întãrite din interiorul tãrii, devastând tinuturile. La sfârsitul lui aprilie 969, nu se stie din ce cauzã, Otto se retrase în nordul Italiei. Luptele împotriva bizantinilor furã urmate ele printul de Capua, Pandulf. La asediul cetãtii Bovino, fu biruit de bizantini si cãzu prizonier. Patriciul Eugenios, comandantul fortelor imperiului, îl trimise la Constantinopol. Armata bizantinã atacã apoi Capua si Beneventum, fãrã a le putea lua. Luptele se întoarserã apoi în favoarea germanilor, rezultatele câstigate de acestia furã cu toate acestea nule: bizantinii îsi pãstrarã toate teritoriile lor.

5. Ultima expeditie a lui Nikephoros în Asia

Luptele din Siria. Am vãzut cã împãratul iesise în iulie 968, din Capitalã, pentru a porni iarãsi, cu trupele din Asia, împotriva arabilor, în urma expeditiei anterioare, Cilicia intrase în stãpânirea imperiului, clar Siria se gãsea din nou în mâinile urmasului marelui Hamdanid. Câtã vreme Antiochia si Alep erau stãpânite de arabi, linistea Asiei Mici nu putea fi asiguratã. Pentru aceea, aceste douã orase formeazã acum obiectivul de cãpetenie al campaniei. Nikephoros se îndreptã mai întâi, cu toate fortele sale, asupra Alepu-lui. O primã ciocnire de avangardã, la nord de oras,

463
se sfârseste cu biruinta bizantinilor. Cu tot acest succes, Nikephoros nu merge asupra puternicei cetãti: lãsând-o la stânga drumului sãu, el se coboarã cãtre Liban: Hamah, puternicã cetate, cade în mâinile sale si e prefãcutã în cenusã; apoi Homs, vechea Emesa, are aceeasi soartã. Dupã ce pustieste tot acest vast platou al Siriei nordice, Nikephoros trece Libanul si pentru întâia oarã de atâta vreme armatele imperiului se revarsã asupra oraselor bogate ale Feniciei. Giaba-lat, vechea Cabala, Arca, la rãsãrit de Tripolis, sunt luate cu asalt. O pradã imensã cacle în mâinile bizantinilor, o multime de alte cetãti sunt cucerite pe rând (Hierapolis, Laodicea), în aceastã fulgerãtoare expeditie. Apoi Nikephoros se îndreaptã cãtre Antiochia, pe care o asediazã, în noiembrie 968. Nikephoros avea mãrete planuri: el vroia sã sfarme centrul puterii arabe din Siria, sã elibereze de sub stãpânirea arabilor Ierusalimul si toatã Palestina. Dar împrejurãrile politice îl recheamã la Constantinopol. El lasã comanda trupelor patriciului Michael Burtzes si lui Petru Phokas strato-pedarchul, un nepot al sãu, amândoi cãpitani ilustri, cu ordinul de pãstra energic blocarea marii cetãti, de a supraveghea toate cãile, împiedicând orice posibilitate de aprovizionare, asteptând întoarcerea sa, când avea sã se dea lovitura finalã.

împãratul intrã triumfãtor în Constantinopol, la începutul anuluî 969.

Dar, dupã plecarea lui Nikephoros, numeroase încãierãri se întâmplarã între arabi, în Antiochia si Burtzes, informat de aceastã stare anarhicã a adversarului, de slãbirea apãrãrii, de lipsa de provizii care se simtea greu în populatia obositã de lungul asediu,

464
hotãrî, cu toate ordinele ce le lãsase împãratul, sã dea asaltul. Printr-o loviturã îndrãzneatã, el îi surprinde pe asediati si cuprinde o parte a întãriturilor. Dar, nea-vând decât putine trupe, e nevoit la rândul sãu sã poarte dupã aceea o luptã aprigã, asediat de arabi de toate pãrtile, înstiintat la timp, Petru Phokas, care se afla în drum spre Alep, aleargã în ajutorul lui Burtzes si sosirea acestor noi trupe aruncate la asalt desãvârseste biruinta. Antiochia cade, la 29 octombrie 969, în mâinile bizantinilor. Prada care se culese din aceastã puternicã fortãreatã a arabilor, pierdutã de mai bine de 200 de ani, fu imensã.

în vreme ce stratopedarchul Petru se îndrepta asupra Alepului, Burtzes pornea spre Constantinopol, unde era primit rãu de Nikephoros, care nu-i putu ierta faptul de a-1 fi lipsit de gloria unei cuceriri atât de însemnate, împãratul îi retrase comanda si Burtzes va avea un rol însemnat în asasinarea lui Nikephoros.

Antiochia rãmase de acum o sutã si mai bine de ani în mâinile imperiului, alcãtuind împreunã cu vastul sãu teritoriu un guvernãmânt militar special, administrat de sefi militari cu titlul de duci ori catepano.

Cãderea acestei cetãti puternice avu un rãsunet enorm în lumea arabã. Dupã un asediu de aproape o lunã, orasul Alep cãdea la rândul sãu, luat cu asalt de trupele stratopedarchului. Emirul Carguyah, care se desfãcuse de Saad Eddauleh, izbutise însã a se închide în puternicul castron, care stãpânea cetatea. Petru primi atunci a trata cu el si emirul semneazã un tratat prin care se lega a fi toatã viata vasalul împãratului pentru Alep si teritoriul sãu.

465
Astfel, actiunea îndãrãtnicã a lui Nikephoros era încununatã de cele mai mari rezultate. Toatã Siria, din vârfurile Libanului si pânã în marginea Eufratului, asculta din nou de basileus, hotarele arabe se retrãgeau necontenit dinaintea armelor biruitoare ale imperiului.

In mijlocul acestor mari izbânzi, care duseserã în lumea arabã faima lui Nikephoros, unde numele sãu era pronuntat cu groazã, la Constantinopol, în jurul împãratului, se tesea conspiratia care avea sã punã capãt domniei sale atât de glorioase.

Am vãzut mai înainte cum popularitatea lui Nikephoros începuse sã scadã, din cauza impozitelor pe care uriasele sale rãzboaie le reclamau, ca si din cauza mâinii energice ce se simtea în cârmuirea imperiului. Populatia, atâtatã de cãlugãri, care, loviti în interesele lor, îl urau pe împãrat, era vãdit ostilã acestuia. Biruintele care înãltau atât de sus prestigiul imperiului, costau, ca odinioarã, pe vremea lui lusti-nian, prea mult. încã de la întoarcerea sa din Siria, Nikephoros nu mai gãsi aclamatiile de dinainte ale populatiei care-1 adorase, împãrãteasa Theophano, tânãrã si vicioasã, îl ura de asemenea. Ea intrase în legãturi cu loan Tzimiskes, strãlucitul domesticos care, dupã Nikephoros, era cel mai vestit luptãtor, iubit de soldati. Intriga aceasta nu ne e cunoscutã de aproape. Suspectat, la îndemnurile lui Leon Phokas, Tzimiskes fu izgonit de la Curte si se retrase pe domeniile sale din Asia. Furios, el continuã atunci a conspira împreunã cu Theophano. Aceasta, prin stãruintele sale, îl determinã pe Nikephoros sã-1 recheme din exil. Tzimiskes nu apare însã la Curte, poate fiindcã împãratul, neîncrezãtor, îi poruncise astfel; el se retrãsese în locuinta pãrintilor sãi, la Chalkedon, dincolo de Bosfor.

466
De acolo era usor a întretine o corespondentã secretã cu împãrãteasa. Ei hotãrârã definitiv moartea lui Nikephoros, Theophano fãgãduind lui Tzimiskes mâna ei si tronul. Domesticul îsi gãsi usor complici printre nemultumiti; cei mai de seamã furã Michael Burtzes, disgratiatul cuceritor al Antiochiei, si patriciul Leon Pediasimos.

Lovitura fu hotãrâtã în noaptea de 10 spre 11 decembrie. Unii din conjurati, travestiti în haine de femei, sunt ascunsi în apartamentele împãrãtesei, în noaptea aceea, Tzimiskes trecu Bosforul, cu trei însotitori. Ei pãtrund în palat, Theophano îi conduce în cubiculum imperial, printr-o usã pe care avusese grijã sã o lase neîncuiatã, împãratul dormea, dupã obiceiul sãu, într-un colt al camerei, pe o piele de tigru. Ei îl trezesc prin lovituri de picior si-1 izbesc, judecându-1 fiecare pentru jignirile lui, si insultându-1, pânã ce îl ucid. Gãrzile se agitã, trezite de zgomot. Atunci, la o fereastrã luminatã de torte aprinse, capul însângerat al lui Nikephoros e arãtat multimii care se aduna. La aceastã priveliste, mercenarii înteleserã cã totul se sfârsise. Tzimiskes încãltã apoi ciubotele de purpurã si îmbrãcã vesmântul imperial, se urcã pe tron în Chrysotri-clinion si fu aclamat basileus de cãtre conjurati si de partizanii sãi, care alergaserã din toate pãrtile în palat.

Corpul lui Nikephoros, aruncat pe fereastrã în grãdina Palatului Sacru, zãcu pânã seara, a doua zi, pe zãpadã. Apoi fu ridicat si îngropat, fãrã zgomot, în Biserica Sfintilor Apostoli.

Astfel pieri, prin crimã, unul din cei mai gloriosi împãrati ai Bizantului, acela care sfãrâmase puterea arabilor si întinsese pânã departe hotarele imperiului, în Asia.

467

c.

IO AN ITZIMISKES (969-976)

Astfel se urcã pe tron loan Tzimiskes, de origine armeanã, din vestita familie Curcuas (Gurgen), care dãduse imperiului atâtia ilustri generali, si înrudit, dupã mamã, cu însusi nefericitul Nikephoros. Numele sãu armean era Cemskik sau Cemeshgig, din cauza staturii sale mici. Asa se chema si un oras din Armenia Mare, de unde se trãgea Tzimiskes.

îndatã ce se proclamã, noul împãrat pune la cale cele dintâi acte ale guvernãmântului sãu împreunã cu faimosul parakimomenos Basilios, fiul bastard al lui Lekapenos. Am vãzut ce rol însemnat jucase acesta în domnia lui Phokas; el este acum întãrit în functia lui, iar functionarii cunoscuti prin legãturile lor cu Nikephoros sunt îndatã destituiti. Rudele fostului împãrat sunt apoi destituite din înaltele demnitãti ce le ocupau si trimisi în exil. Fratele lui Nikephoros, vestitul Curopalates Leon, fu exilat împreunã cu fiul sãu Nikephoros în insula Lesbos, la Methymna; al doilea fiu al lui Leon, Bardas Phokas, ducele themei Chalde-ia, fu surghiunit la Amasia, pe tãrmul Pontului. Al treilea, stratopedarchul Petru, cuceritorul Antiochiei, fu lãsat în libertate, poate fiindcã era eunuc si nu putea aspira la tron.

O altã dificultate rãmânea sã fie înlãturatã. Trebuia sã se obtinã din partea patriarhului Polyeuctos încoronarea traditionalã a uzurpatorului, în biserica Sfintei Sofii. Energicul patriarh interzise împãratului intrarea în bisericã, fiindcã îl socotea mânjit de sângele lui

468
Nikephoros. El îi impuse o penitentã severã, îi ceru anume sã o alunge din Palat pe femeia criminalã, care luase o parte atât de activã la asasinarea sotului sãu, si sã fie pedepsiti asasinii, îl sili apoi sã se desfacã de întreaga sa avere, împãrtind-o în binefaceri, în sfârsit, Polyeuctos stiu sã foloseascã acest prilej pentru a smulge noului împãrat o serie de concesii însemnate în favoarea Bisericii, atât de mult atinse în privilegiile sale de ilustrul înaintas. El pretinse anume sã se abroge toate mãsurile vexatorii ale lui Nikephoros, sã se recunoascã iarãsi Bisericii libertatea ei de a hotãrî în materie religioasã, de a-si alege episcopi fãrã consimtãmântul prealabil al împãratului, consimtãmânt impus de Nikephoros. Ceru apoi sã se recheme toti episcopii izgoniti din Scaunele lor în domnia precedentã si sã se abroge novella care oprea constructia ori restaurarea lãcaselor religioase.

Pentru a-si putea consolida situatia, Tzimiskes fu nevoit a satisface toate aceste cereri, împãrãteasa fu izgonizã din Palat si exilatã într-o mãnãstire din insula Proti, spre marea ei deznãdejde. Doi dintre conjuratii care participaserã la crimã, Balantes si Atzypotheodo-ros, furã executati, pentru a se da impresia rãzbunãrii asasinatului, al cãrui prim vinovat era totusi, alãturi de Theophano, Tzimiskes însusi, împãratul îsi dãrui apoi imensa avere particularã în scopuri de binefacere: jumãtate fu împãrtitã tãranilor sãraci din jurul Capitalei, cealaltã jumãtate dãruitã vestitului Spital de leprosi (nosocomeiori) de la Chrysopolis, pe tãrmul asiatic al Bosforului, în sfârsit, episcopii îndepãrtati de Nikephoros furã restabiliti în scaunele lor, iar novelle-le acestuia împotriva Bisericii furã toate abrogate.

469
Numai astfel obtinu T2imiskes coroana din mâinile patriarhului, în Marea Bisericã, în ziua de Crãciun a anului 969. El jurã totodatã cã nu se va considera decât ca simplul coleg al celor doi basileis legitimi, încã minori.

Putin mai în urmã, în ianuarie 970, marele patriarh muri si Tzimiskes îi dãdu îndatã un urmas în persoana unui simplu pustnic, Basilios, acceptat de cãtre Sinod si care va fi un patriarh vrednic de înaintasul sãu.

J. Luptele cu rusii lui Sviatoslav

Abia încoronat, Tzimiskes trebui sã facã fatã unei primejdii din cele mai mari pentru Imperiu. Am vãzut cum, printr-o gresealã a traditionalei politici bizantine, Nikephoros îl adusese împotriva bulgarilor pe Sviatoslav. Acesta, nimicind puterea statului bulgar, se instalase acolo, asteptând numai trecerea iernii, pentru ca, la instigatiile ambitiosului Kalokyres, sã ia calea Con-stantinopolului. în primãvara anului 970, el trece, cu numeroasele sale trupe, Balcanii, aruncându-se asupra orasului Philippopolis, pe .care-1 pradã îngrozitor, mãcelãrindu-i populatia. Tzimiskes încercã mai întâi sã negocieze, pentru a opri înaintarea barbarului. El trimite lui Sviatoslav mandatari (basilikoi), somându-1 a evacua Bulgaria si a-si primi plata serviciului ce-1 fãcuse imperiului, cãci numai pentru acela fusese chemat. Sviatoslav rãspunse arogant cã Bulgaria e a lui si n-o va pãrãsi niciodatã. O a doua ambasadã rãmase tot atât de zadarnicã122.

122 Leo Diaconus, cartea VI, cap. 8 si 10.

470
Tzimiskes întelese cã era vorba acum de însãsi existenta Constantinopolului, care obseda necontenit, cu bogãtiile sale, închipuirea aprinsã a rusilor. El trimite îndatã o expeditie împotriva dusmanului, condusã de cumnatul sãu Bardas Skleros si de stratope-darchul Petros. în aceeasi vreme organizeazã o trupã specialã de tineri de elitã, „Nemuritorii" (OCI^CCVOCTOI), poruncind sã stea în jurul sãu123.

Sviatoslav ocupase întinsa Câmpie a Thraciei de miazãnoapte, îsi câstigase alianta ungurilor si pecenegilor, de la care obtinuse bande numeroase de cãlãreti înarmati cu lãnci si arcuri, cunoscuti de bizantini prin sãlbãticia lor în lupte. Ciocnirea avu loc (aprilie 970) în câmpiile de la Arcadiupolis. Atrasã în cursã, cavaleria pecenegilor e distrusã. Skleros, folosindu-se de învãlmãseala în care-1 aruncase pe dusman, se aruncã îndatã asupra grosului bandelor lui Sviatoslav. Prin miscãrile sale dibace, el hotãrãste biruinta. Trupele lui Sviatoslav sunt zdrobite, urmãrite, pânã seara, în câmpiile Thraciei.

Pe când acestea se petreceau în Thracia, împãratul primea necontenit din Anatolia noi contingente, pe care le instruia si le expedia pe câmpul de luptã. Sviatoslav, zdrobit la Arcadiupolis, se retrãsese în Bulgaria. Skleros petrecu iarna în Thracia, si pânã în primãvara anului 971, e probabil cã luptele nu s-au reluat între bizantini si rusi. Tzimiskes nu putu continua campania fericitã împotriva lui Sviatoslav din pricina rãscoalei, în Asia, a lui Bardas Phokas, în toamna anului 970.

123 Leo Diaconus (ed. Bonn), cartea VI, cap. 11.

471
Bardas Phokas, fiul lui Leon, scãpase de la Amasia, unde fusese surghiunit si ridicase steagul revoltei, în curând o armatã puternicã se strânge sub steagul rãzvrãtitului, familia Phokas având, în Asia, întinse legãturi, în fata acestei revolte care se apropia de Capitalã, Tzimiskes e nevoit a-1 rechema pe Skleros cu trupele din Europa (în Asia armata se dezorganizase în urma revoltei) si a-1 trimite împotriva rãzvrãtitului. Skleros lucreazã cu ajutorul agentilor sãi la dezorganizarea fortelor lui Bardas si acesta, pãrãsit de o multime dintre credinciosii sãi, se închide, cu o mânã de oameni, în fostul Tyriaion, la sud-vest de Caesarea. împresurat, el se predã, constrâns de foame. Din ordinul împãratului, el fu apoi cãlugãrit si închis cu familia sa în Chios. în aceastã vreme, tatãl si fratele sãu, bãnuiti de întelegere cu el, fuseserã condamnati a-si pierde vederea si scãparã, din umanitatea împãratului, cu un simulacru al crudei operatiuni.

Tzimiskes nu se putu întoarce asupra lui Sviatoslav. El se gândi acum a-si consolida tronul prin unirea sa cu o porfirogenetã si-si celebrã, în noiembrie 970, cãsãtoria cu Theodora, fiica lui Constantin VII, încoro-nând-o apoi ca basilissa.

în primãvara anului 971, Tzimiskes porni în sfârsit în fruntea unei numeroase armate, asupra dusmanului care pustia necontenit fertilele tinuturi ale themelor Thraciei si Macedoniei. D. Anastasijevic în mai multe articole studiind cronologia acestui eveniment, a ajuns la concluzia cã expeditia lui Tzimiskes a început în primãvara anului 971, dar nu s-a terminat, cum e în genere admis, în vara acestui an, ci în vara anului 973-974. El a ciat o nouã interpretare izvoarelor: Skylitzes,

472
Leo Diaconus, Iahya si Nestor. (Leon Diakonus uber das Jahr der Befreiung Bulgariens von den Russen durch Tzimiskes, SK, 3 (1929), p. 1-4; Les indications chro-nologîques de Iahya relatives ã la guerre de Tzimisces contre Ies Russes, „Byzantion", 6 (1931), p. 337-342; Die chronologischen Angaben des Skylitzes (Kedrenos) uber den Russenzug des Tzimiskes, BZ, 31 (1931), p. 328-222. Fr. Dolger, Die Chronologie des grossen Feld-zuges des Kaisers Johannes Tzimisikes gegen die Russen, BZ, 32 (1932), p. 275-292, combate rezultatele lui Anastasijevic. Dolger probeazã cã în adevãr expeditia n-a putut începe decât în primãvara anului 971, dar ea s-a încheiat, cum afirmã Diaconus, dupã 4 luni, înspre sfârsitul lui iulie acelasi an, 971. în timp ce flota imensã, sub comanda marelui drongarios Leon se îndrepta cãtre Dunãre, pentru a tãia retragerea rusilor, împãratul iesea din Capitalã, pe la sfârsitul lui martie, cu armatele de uscat. Trupele, împreunã cu cele rãmase, sub comanda lui loan Curcuas, la Sudul Balcanilor, se concentreazã la Adrianopol. Informat de iscoade cã trecãtorile Balcanilor nu sunt bine pãzite, Tzimiskes îsi conduce numaidecât armata, vreo 30.000 de oameni, în frunte cu splendidul corp al „Nemuritorilor"129', prin pasul „Sidera" si, printr-un mars repede, fãrã a întâlni cea mai micã rezistentã, strãbate dincolo, în Câmpia Bulgariei. Sviatoslav fusese cu totul surprins de înaintarea fulgerãtoare a bizantinilor. Acestia ajung îndatã în fata Capitalei tarilor bulgari, Preslava Mare. O parte a armatei rusesti se afla aici, în lagãrul de sub zidurile cetãtii, sub conducerea viteazului sef vareg Sphengel. O luptã crâncenã se încinge între cele douã osti, în câmpia din fata Capitalei. Atacul impetuos al cãlãrimii

473
„Nemuritorilor", pãstrati în rezervã de împãrat, pentru momentul decisiv, hotãrãste soarta luptei. Rusii se retrag în cetate, urmãriti de aproape de bizantini, lãsând mii de morti în urma lor. Lupta aceasta, care se dãdu în ziua de 3 aprilie, în Sãptãmâna Mare, fu un adevãrat dezastru pentru rusi. A doua zi, cetatea fu împresuratã din toate pãrtile si trupele lui Tzimiskes aruncate la asalt. Dupã o luptã înversunatã, masinile bizantinilor asigurã biruinta, si cetatea e cuceritã. Printre prizonieri se descoperi Boris II, fiul tarului Petru, tinut în captivitate de rusi. El fu adus, cu familia sa, dinaintea împãratului, care-1 primi cu multã cinste si îl asigurã cã a venit sã-1 rãzbune pe bulgar pentru câte a suferit din partea „scitilor"124.

Cei din urmã luptãtori se închid în curtea regalã, o incintã înconjuratã de palisade tari, unde se apãrã multã vreme eroic, pânã ce Tzimiskes o ia cu asalt, punându-i din toate pãrtile foc. Afarã de Sphengel, care se strecurã prin norii de fum, fugind la Dorysto-lon sau Dristra (Silistra), la Sviatoslav, toti apãrãtorii pierirã pânã la unul. Tzimiskes îsi odihni trupele trei zile, sãrbãtorind, în Capitala cuceritã, ziua învierii Domnului. A doua zi de Pasti, armata se pune în mars, îndreptându-se spre Dorystolon. Aici se dãdu lupta supremã. Sviatoslav refuzã propunerile ce i se fãceau si iesi sub zidurile cetãtii, gata sã-1 înfrunte pe dusman. Cele douã armate se izbirã în ziua de Sf. Gheorghe. încãierarea fu crâncenã. Ea tinu pânã seara, izbânda trecând de mai multe ori dintr-o parte în cealaltã. Pãmântul se acoperise de cadavre. Spre

121 Leo Diaconus, cartea VIII, cap. 5.

474
searã, Tzimiskes ordonã o sarjã a întregii cavalerii, el însusi aruncându-se înainte. Admirabilii sãi cataphrac-tarii sfãrâmã rezistenta auxiliarilor pecenegi. Lupta dureazã pânã la miezul noptii, cu o înversunare sãlbaticã, pânã ce rusii, covârsiti de asaltul viguros si continuu al cavaleriei bizantine se risipesc, mãcelãriti în gloate, cãutându-si scãparea în cetate. Biruinta rãmase si acum de partea lui Tzimiskes.

A doua zi, împãratul se întãri în lagãr aproape de cetate, asteptând sosirea flotei, care încã nu se vestise, pentru a tãia retragerea rusilor. Sviatoslav încearcã o iesire, dar e respins în chip sângeros, în ziua urmãtoare, flota îsi face aparitia si atunci Dorystolon e blocat complet. O iesire se încearcã iarãsi, în seara de 26 aprilie, dar si aceasta e nefericitã pentru rusi, vestitul Sphengel îsi pierde viata în încãierare, în sfârsit, con-vingându-se de tãria cetãtii, Tzimiskes hotãrãste sã o sileascã a se preda prin foame. Asediul se strânge puternic, toate cãile ce duceau la oras sunt ocupate de trupe si orice posibilitate de aprovizionare e suprimatã, înfometati, rusii încearcã de mai multe ori iesiri violente, dar sunt întotdeauna respinsi cu multã vãrsare de sânge, dupã lupte înversunate.

Descurajati, redusi la cea mai mare foamete, închisi din toate pãrtile, rusii tin, la 21 iulie, un consiliu. Sviatoslav trezeste, prin cuvintele sale înflãcãrate, energia soldatilor. Toti se hotãrãsc, într-o supremã sfortare, sã biruie ori sã moarã. A doua zi, spre searã, toti câti puteau tine în mâini o armã ies din Dorystolon, în masã, la atac. Lupta fu cea mai crâncenã din toate. Anemas, fiul emirului cretan adus la Constantinopol dupã cucerirea Cretei, pieri în aceastã sângeroasã încãierare,

475

NICOLAE BANESCU

dupã ce-1 uimise pe dusman prin vitejia sa. Multã vreme lupta rãmase nehotãrâtã. O furtunã violentã, însotitã de ploaie, îi izbeste pe rusi în fatã. Bizantinii se aruncã din nou cu mare furie asupra lor, înflãcãrati de vedenia Sfântului Theodor Stratelates, care lupta în fruntea lor. Rândurile dusmane se frâng de astãdatã cu totul, rusii sunt mãcelãriti pânã la ziduri. Astfel se sfârsi aceastã mare si sângeroasã luptã sub zidurile Si-listrei. Sviatoslav întelese în sfârsit cã toate silintele sale erau zadarnice si cã nu-i rãmâneau decât sã trateze cu acest dusman superior. El trimise, în ziua ele 25 iulie, soli la Tzimiskes pentru pace. Se îndatora a pãrãsi cetatea, a evacua Bulgaria, sã i se garanteze numai întoarcerea si sã i se dea grâu, dorind a fi socotit, ca si mai înainte, printre „prietenii" imperiului, împãratul primeste aceaste propuneri si fiecare om al trupei ce mai rãmãsese lui Sviatoslav urma a primi câte douã medimne de grâu.

înainte de a pleca, Sviatoslav ceru o întrevedere împãratului. Acesta se coborî atunci cãlare, la tãrmul Dunãrii, în armura sa auritã si înconjurat de multime de cãlãreti strãlucitori, învinsul trecu Dunãrea într-o barcã din acele monoxyla cu care-si adusese armata, vâslind laolaltã cu ceilalti. Se apropie de tãrm si schimbã câteva cuvinte cu Tzimiskes. Leo Diaconus, care ne-a pãstrat aceastã relatie, ne schiteazã portretul interesant al eroului care disputase cu atâta îndãrãtnicie bizantinilor stãpânirea Balcanilor. Era potrivit de talie, bine fãcut, cu umerii largi; avea sprâncenele dese, ochii albastri, barba rarã, mustãtile groase si lungi, capul ras, numai la tâmple atârnându-i câte o suvitã, semnul nobletei. De o înfãtisare cruntã si sãlbaticã -crKt>$pco7t:6<; 5e Tig KCCI i3t|picb§r|c; âSeiKVDTO - el purta

476
într-o ureche un cercel împodobit cu douã mãrgãritare, despãrtite printr-un rubin. Vesmântul sãu alb nu se deosebea de al însotitorilor sãi decât prin curãtenia lui125.

Dorystolon fu apoi evacuat. Sviatoslav îi eliberã pe prizonierii greci, primi câte 2 meciimne de grâu de fiecare luptãtor si luã drumul, pe Dunãre, în bãrcile sale, cãtre patrie. O nouã încercare îl astepta pânã acasã. Pecenegii, informati de marele sãu dezastru si de micul numãr al trupelor cu care se întorcea, îi atineau calea. Sviatoslav ceruse interventia împãratului pentru a-si asigura întoarcerea prin locurile acestor primej-diosi nomazi. Dar interventia aceasta rãmase fãrã rezultat. Ajunsi la gurile Niprului, rusii furã nevoiti sã se întãreascã în lagãr, în jos de cataractele marelui fluviu si sã ierneze acolo, în asteptarea ajutorului de la Kiev, care sã-i asigure drumul. Dar ajutorul nu sosi si în primãvarã Sviatoslav se hotãrî a-si deschide drum printre vrãjmasi, ca sã se întoarcã la Kiev. La cataracte îl pândeau pecenegii; acestia îi nimicesc pe rusi, împreunã cu ei cade si Sviatoslav. Pecenegii fac din tigva lui o cupã, din care beau™.