Nicolae bãnescu

433
lui „domesticos" al Orientului comanda trupelor Asiei. Acesta fu însã lucrul cel mai greu de respectat din partea atotputernicului ministru, înfricosat de imensa popularitate a generalului.

Bringas avea de fapt conducerea afacerilor imperiului. Theophano nu putea hrãni decât o vie dorintã de a scãpa de aceastã tutelã supãrãtoare. Ea îl chemã deci pe Nikephoros la Constantinopol. Acesta sosea în Capitalã în aprilie, si, cu toatã ura sa, Bringas nu-1 putu împiedica de a-si serba triumful, aclamat de o multime enormã, care venise din toate themele vecine.

Curând dupã aceasta Bringas, simtind cum îi fugea terenul de sub picioare, se hotãrî a pune mâna pe Nikephoros si a-1 orbi. Acesta se refugie atunci în Sfânta Sofia, unde multimea agitatã alergã pentru a-1 apãra. Nikephoros ceru protectia patriarhului Polyeuctos, care îl conduse în Palat, izbutind a convoca Senatul, dinaintea cãruia expunea cauza dreaptã a lui Nikephoros. Acesta, în mijlocul primejdiei care clin toate pãrtile ameninta imperiul, nu cerea altceva decât sã se întoarcã la trupele sale si patriarhul ceru energic sã fie învestit din nou cu comanda pe care o avusese. Bringas, neputând birui curentul în favoarea lui Nikephoros, trebui sã primeascã acest lucru. Generalul subscrise un jurãmânt, prin care se îndatora a nu întreprinde nimic împotriva drepturilor tinerilor basi-leis, si trecu la trupele sale din Asia, unde avea apoi sã pregãteascã lovitura109. Cãinându-se de a-1 fi lãsat din mâinile sale, Bringas, convins de corespondenta dintre Nikephoros si împãrãteasã, încercã a-1 suprima

Leo Diaconus, ed. Bonn, p. 29-34.

434
prin obisnuitele mijloace ale perfidiei: cãutã sã se slujeascã în acest scop de generalul Marianos Argyros, care nu îndrãzni însã a se mãsura cu un adversar ca Nikephoros110 si-i recomandã pe Tzimiskes, ca singurul în stare a-1 servi. Eunucul scrie atunci lui Romanos Curcuas sau Gurgen si lui Tzimiskes, omul cel mai de vazã din imperiu, dupã Nikephoros. Acesta îi destãinuie însã lui Nikephoros planurile criminale urzite de Bringas si, împreunã cu Gurgen, îl îndeamnã sã se încoroneze si sã porneascã asupra Capitalei. Nikephoros, dupã ce se fãcu a rezista la început, se proclamã, în ziua de 3 iulie, la Caesarea Cappadociei, în fata tuturor trupelor Orientului, basileus. El fu încoronat de cãtre mitropolit, în catedrala orasului. Tzmiskes fu înaintat „domesticos" al trupelor Rãsãritului, în locul sãu alti sefi furã de asemenea înaintati în rang, apoi, în fruntea trupelor, porni spre Bosfor. La 9 august, avangardele lui Nikephoros apãreau pe tãrmul asiatic, în fata Capitalei. Nikephoros se instala îndatã în palatul Hieria. Bringas luase toate mãsurile de apãrare. Flota fusese retrasã toatã din apele Bosforului si armatele din Asia nu puteau trece strâmtoarea. Furia lui Bringas se îndreptã atunci asupra partizanilor lui Nikephoros. El îi aruncã în închisori, si vru sã se rãzbune asupra tatãlui rivalului sãu, asupra bãtrânului Bardas Phokas, vestitul rãzboinic care comandase trupele Asiei, acum un octogenar glorios. Bardas îsi cãutã azil în Sfânta Sofia si, când gãrzile lui Bringas venirã sã-1 smulgã din lãcasul acesta, populatia Capitalei se ridicã tumultuos, alungã soldatii si, înarmatã

Leo Diaconus, p. 37. ,• : /,..,. •••;••

435
cu ce-i cãdea în mânã, îl luã sub protectia sa pe bãtrânul Bardas. Bringas apãrând insultãtor, a doua zi în fata multimii, fu primit cu o furtunã de injurii. O revolutie teribilã se dezlãntui în Capitalã, Bardas fu dus în palatul sãu, pãzit de popor, o luptã sângeroasã se dãdu pe strãzi, în fata primejdiei ce-1 ameninta acum, Bringas fu nevoit a-si cãuta el un azil în Biserica Sfintei Sofii. Multimea furioasã îi nimici palatul, surpân-du-1 pânã în temelii. Timp de trei zile, focul, distrugerea si jaful stãpânirã în Constantinopol. Miscarea aceasta sângeroasã îsi gãsise un conducãtor în persoana faimosului bastard al lui Lekapenos, eunucul Basi-lios, dusmari neîmpãcat al lui Bringas, care-1 înlocuise în rangul de parakoimomenos111. Condusã de el, populatia ia cu asalt portul, scoate flota din Cornul de Aur si o conduce împreunã cu galera imperialã splendid împodobitã dincolo de Bosfor, spre a-1 îmbarca pe noul basileus împreunã cu armata sa.

în ziua de 16 august, Nikephoros debarca în Heb-domon, cartierul orasului de-a lungul tãrmului Pro-pontidei, dincolo de ziduri. Acolo se constitui alaiul strãlucit si Nikephoros, aclamat de popor, de corpurile constituite ale Statului, strãbãtu orasul pe marea stradã a Bizantului, Mese, care ducea de la Poarta ele Aur pânã la Palatul Sacru. Patriarhul Polyeuctos, urmat de tot clerul sãu, îl primi la intrarea Sfintei Sofii, în Catedralã. Dupã sãvârsirea slujbei traditionale, Nikephoros fu încoronat basileus. < >*•• • -••••'• *• •;-•

Leo Diaconus, p. 46-47.

436
Astfel se urcã pe tron, la 16 august 963, Nikephoros II (963-969), unul dintre cei mai gloriosi împãrati ai Bizantului.

Am vãzut, când am vorbit despre administratia imperiului în timpul lui Constantin al VH-lea Porphyro-gennetos, care era întinderea acestui imperiu în secolul al X-lea. Sã vedem, pentru a întregi acest tablou, care erau popoarele din apropierea hotarelor bizantine.

în Peninsula Balcanicã, poporul cel mai potrivnic erau acum bulgarii. Ei ajunseserã, sub tarul Simeon, stãpânii celei mai mari pãrti a acestei peninsule; statul lor se întindea de la Dunãre pânã în muntii Rhodopi si de la Marea Neagrã, prin Zagoria, pânã la muntii care despart Thessalia de Epir. Urmasul lui Simeon, Petru, primise, odatã cu încheierea pãcii, o sotie bizantinã si titlul de basileus. El tinea, în resedinta sa Preslav, aproape de Dunãre, o Curte imitatã dupã cea bizantinã.

Dincolo de Dunãre, în spatele bulgarilor, se aflau maghiarii. Pentru scriitorii bizantini, ei erau „turcii"; sefii lor au titlul de „archontes" în corespondenta oficialã a Bizantului. Ei erau acum o primejdie pentru imperiu, cãci statul bulgar, slãbit sub domnia lui Petru, nu-i putea opri în nãvãlirile lor furioase asupra Thra-ciei si Macedoniei. Dacã în vremea lui Nikephoros imperiul avu o liniste relativã din partea lor, aceasta se datora luptelor care-i ocuparã în Occident, cu Otto al Germaniei.

Pecengii sau patinakiî ocupau pãrtile de miazãzi ale Rusiei, de la hotarele Ungariei, pânã la Marea de Azov. Ei ocupau prin urmare si tinuturile noastre de

437

NICOLAE BANESCU

azi. Diplomatia bizantinã intrase în legãturi cu acest popor. Drumul la rusii din Kiev ducea prin tara lor.

Chazarii se întindeau în aceleasi stepe ale Rusiei meridionale, de la Don pânã la Marea Caspicã, numitã pe atunci Marea Chazarilor. Ei stãpâneau si Crimeea.

Mai sus de pecenegi locuiau varegii rusi, „ross" la bizantini, o întinsã feudalitate a printilor de origine scandinavã, de care ascultau natiile slave cucerite. Cel rnai însemnat dintre acesti printi era cel din Kiev. Soldati admirabili, negutãtori îndrãzneti, rusii se înrolau în armata bizantinã si fãceau un comert activ cu Con-stantinopolul, cãruia îi ziceau „tarigrad". Am vãzut de câte ori încercaserã atacuri neizbutite asupra Bizantului. De la crestinarea principesei Olga, raporturi de bunã prietenie stãpâneau între imperiu si rusi.

Cãtre Adriatica, dincolo de hotarele Bulgariei, se aflau micile state slave, trecute pe listele oficiale ca vasale imperiului. Dupã cartea Ceremoniilor, era un ar-chon sau „mare jupan" al „Chrobatiei", un archon al Sârbilor, altul al Trebunienilor, în sfârsit cei de Zachlu-mia, de Diocleia, de Kanali si Moravia. Narentanii erau un trib de pirati, spaima Adriaticii. în timpul domniei lui Nikephoros, aceste mici state se aflau în bune raporturi cu Bizantul.

în Italia de miazãnoapte si de mijloc stãpânea Otto cel Mare al Germaniei. Printi longobarzi stãpâneau la Capua, Benevent si Salerno, desfãcându-se tot mai mult de Bizant si gravitând spre puternicul suveran de la nord. Republicile de Neapole, Amalfisi Gaeta pãstrau legãturile cu Imperiul bizantin; Venetia recunostea suzeranitatea acestui imperiu.

438
în Asia, vecinul cel mai apropiat era Hamdanidul de la Alep si cel de la Mossul, stãpâni pe Cilicia, Siria de Nord si Mesopotamia de Apus. Califul de Bagdad era captivul Buyizilor, stãpânind restul Mesopotamiei si Persia. Siria meridionalã si Egiptul era în mâna Icsiditilor, Africa de nord în aceea a Fatimitilor de la Kairuan. în sfârsit, cãtre Caucaz, se aflau principatele armene si georgiene, iar dincolo de acestea, Alania, Abasgia si Albania.

Fatã de atâtea popoare care-1 înconjurau din toate pãrtile, Imperiul bizantin ducea, la frontierele sale, un rãzboi aproape continuu, mai cu seamã în Asia. Micile theme de granitã trebuiau sã respingã necontenit desele incursiuni ale bandelor organizate militar, pentru care bizantinii au numele, celebru în cântecele medievale, de apelatai, împotriva cãrora luptã eroic paznicii frontierelor, sentinele ale posturilor înaintate, vestite, în acelasi cântec al epopeei bizantine, sub numele de akritai. Nikephoros fu unul dintre cei mai strãluciti împãrati ai Bizantului, în împrejurãrile grele în care se afla imperiul, atacat cu furie de dusmanii sãi, noul împãrat desfãsurã o putere care acoperi de glorie armatele si ridicã iarãsi prestigiul imperiului, atât de scãzut în vremea aceea.

l. începuturile domniei lui Nikephoros

Nikephoros se încoronase autocrator, dar el era numai un tutore al copiilor nevârstnici ai lui Romanos II, un administrator în locul lor. Acestia erau singuri adevãratii basileis de drept divin, în realitate însã, Nikephoros fu, de la început, stãpânul de fapt al Impe-

439
riului. Putinã vreme de la încoronarea lui, copiii împãrãtesti trecurã pe al doilea plan în ceremoniile solemne, în care Nikephoros lua loc singur pe tronul imperial.

La Curte se fãcu obisnuita schimbare a demnitarilor, locurile de frunte fiind acum ocupate de rudele si prietenii noului împãrat. Bãtrânul Bardas primi titlul de caesar, loan Tzimiskes, generalul vestit care ajutase la aceastã loviturã, fu pus în fruntea trupelor Orientului, ocupând demnitatea pe care o avusese pânã acum Nikephoros; Leon, fratele împãratului, ajunse magistros si curopalates, maresalul Palatului Sacru, titlu pe care îl mai avea în imperiu numai seful casei regale a Iberici; iar Basilios, bastardul care condusese miscarea popularã a capitalei, fu ridicat la treapta cea mai însemnatã a ierarhiei nobiliare, aceea de proe-dros, anume creatã pentru el de cãtre împãrat. Era un titlu, nu o functiune, cum a arãtat Ch. Diehl112, cel mai însemnat, care venea imediat dupã cele conferite membrilor familiei imperiale, în fruntea magistrilor.

împãrãteasa Tbeophano, care nu era strãinã de toatã aceastã loviturã, fu scoasã din Palatul sacru si condusã în castelul Petrion, cãtre Cornul de Aur. Mãsura aceasta era o simplã comedie, jucatã pentru ochii multimii, cãci, dupã o lunã numai (la 20 sept. 963), Nikephoros îsi celebrã cãsãtoria cu frumoasa basilissa, în Biserica cea Nouã, ctitoria strãlucitã a lui Basilios I.

Iarna acestui an 963-964 o petrecu Nikephoros la Constantinopol, împãrtind poporului daruri si oferin-

112 De la signification du titre de „proedre" ã Byzance, în „Me-langes offerts â G. Schlumberger", Paris 1924.

440
du-i spectacole atât de iubite, jocurile de circ, participând în fine la numeroasele ceremonii pioase obisnuite în Capitala imperiului, aclamat cu entuziasm de cãtre supusi, în acelasi timp, gândul sãu cel dintâi era de a porni în primãvarã, în fruntea trupelor Orientului, împotriva emirului Hamdanid, pentru a-i da lovitura definitivã, în acest scop, el strânse o armatã puternicã, pe care o instrui în tot timpul iernii, insuflându-i energia sa nebiruitã si spiritul de disciplinã.

Afacerile civile si religioase îl ocupau, în acea vreme, deopotrivã. Novella din 964 ce ni s-a pãstrat de la el, mãrturiseste însusirile sale administrative, grija deosebitã pentru interesele superioare ale Statului. Cu toate cã Nikephoros era un om pios, cu toate cã avea .o mare prietenie si iubire pentru Sfântul Athanasie, care-1 încurajase în expeditia împotriva piratilor din Geta, si cãruia, dupã marea izbândã, îi dãduse din partea sa de pradã, suma enormã de 100 livre de aur, pentru a clãdi în Athos celebra mãnãstire Laura, unde se gândea, în vremea aceea, sã se retragã el însusi mai târziu, cu toatã aplecarea lui pentru linistita viatã monahalã, Nikephoros, în fata înaltelor preocupãri de ordin militar, nu se opri de a lua mãsuri împotriva mãnãstirilor si institutiilor de binefacere, când constatã cã acestea primejduiau opera de apãrare a imperiului.

Mãnãstirile, am vãzut mai înainte, se înmultiserã foarte mult, numãrul cãlugãrilor ajunsese considerabil, multi cãutându-si la adãpostul lor o viatã linistitã, în epoca aceea de necontenite primejdii si aflând într-în-sele mijlocul sigur de a scãpa de serviciul militar, atât de greu într-o vreme stãpânitã de crâncene rãzboaie. Dar aceasta împiedica recrutarea regulatã a armatelor

441
imperiului, si împãratul, care era înainte de toate un brav soldat, se simti dator a lua mãsuri serioase pentru stãvilirea rãului. Una din novellele sale (a. 964), privitoare la mãnãstiri si ospicii, interzicea prin urmare de a se mai clãdi noi mãnãstiri ori fundatiuni pioase, socotind cã cele existente sunt de ajuns. Opreste apoi de a li se mai dãrui bunuri, cele pe care le au fiind destule. Caracteristicã este motivarea mãsurilor acestora restrictive. Cãlugãrii, afirma împãratul, s-au depãrtat de virtutile evanghelice, ei nu se gândesc decât a-si dobândi noi întinderi de pãmânt, a-si ridica imense constructii, a-si cumpãra un mare numãr de cai si vite de tot felul, a se îmbogãti astfel, încât viata lor nu se mai deosebeste întru nimic de aceea a oamenilor de lume. Nikephoros le amintea viata sfântã a cãlugãrilor din veacurile dinainte.

Luptând împotriva cresterii numãrului cãlugãrilor inutili, care scãdeau rândurile ostirii, slãbind astfel puterea de apãrare a imperiului, Nikephoros Phokas se sili în acelasi timp a îmbunãtãti cel mai mult soarta trupelor sale. Pentru aceea, mai târziu, în douã din novellele sale, luã mãsuri pentru asigurarea feudelor militare, uzurpate, încã din domniile anterioare, de marii proprietari. Pãmântul militar trebuia sã rãmânã în mâinile soldatului si familiei sale.

Tot astfel, printr-o altã novellã, din 967, pãmânturile celor bogati trebuiau sã rãmânã în stãpânirea lor. Legiuitorul hotãrãste cã diferitele clase sociale, bogati, sãraci, militari, nu pot cumpãra decât de la egalii lor. Prin urmare, decretele lui Nikephoros, ca si acelea ale predecesorilor sãi, aveau un singur scop: sã mentinã pãmântul în aceleasi mâini1271.

442
în anul 960, o veccpâ vonoi?eaicc cu privire la bunurile soldatilor, stabilea cã acestea nu se pot vinde, ci pãstra în mãrimea trebuitoare pentru întretinerea lui, pentru cãlãret, în valoare de patru livre aur, de asemenea pentru marinarii din Aigaion Pela-gos, Samos si Kibyrrhaiotai. Pentru matrozii din marina imperialã si celelalte contingente ale flotei, 2 livre aur.

Transmiterea prin mostenire a unor asemenea bunuri e permisã, dar cu respectarea si a sarcinilor (serviciul militar).

Alte dispozitii erau pentru cazurile vânzãrii unor asemenea bunuri.

Romanos II, 10 nov. 959-15 mart. 963.

a. (=anul) 962, manie, eSiKiov cãtre thema Trakesion, bunurile soldatilor trebuie sã se restituie celor ce le reclamã. Posesorii de bunã credintã nu trebuie pedepsiti, ci au sã restituie doar. Cei de rea credintã (furt, silnicie) vor fi pedepsiti (vãrsarea pretului în casa statului). Dacã cei 2 contractanti soldati sunt „sãraci", pretul de cumpãrare trebuie dat într-un termen de 3 ani etc.

Nikeph. Phokas, 3 iulie (16 aug.) 963-10/11 dec. 969.

Coregenti: Basilios si Constantin

a. 964, novellã: \|/r|{pic)j.a BacnAncov: Cine vrea sã se închine vietii religioase trebuie sã-si vândã averea si s-o dea sãracilor'. Cine vrea deci sã întemeieze mãnãstiri, aziluri de strãini si bãtrâni, e liber s-o facã. Dar în prima linie trebuie sã ajute vechile fundatii, cãzute în ruinã. Cât timp sunt asemenea fundatii, altele noi nu se pot întemeia. Dar si acestora nu li se pot procura prin testament proprietãti sau case, ci sclavi si vite. Nici mitropoliile si scaunele episcopale nu trebuie sã primeascã avere nemiscãtoare (nr. 699).

a. 967. veocpcx. „Sãracii", la înstrãinarea de bunuri ale „puternicilor", nu pot exercita dreptul de preferintã pe temeiul comunitãtii de bir (6|ioTeXeia), nici al comunitãtii de sat (âvaKoivcooiq), fie ei soldati sau civili. De la „puternici" trebuie sã cumpere „puternicii". Dacã însã ei îi asupresc pe sãracii ve-

443

NICOLAE BANESCU

cini, în loc de a-i ajuta, îsi pierd toatã proprietatea, nu numai respectiva sporire a proprietãtii.

Pe de altã parte, de la „sãraci" numai „sãracii" dobândesc.

2. Luptele cu arabii

Dupã retragerea lui Nikephoros din strãlucita expeditie împotriva lui Seif Eddauleh, acesta se întorsese îndatã, cãutând a repara imensele ruine ce le lãsaserã pe urmele lor bizantinii. El începu apoi numaidecât luptele de frontierã în care loan Tzimiskes se acoperi de glorie. Dar steaua Hamdanidului de Alep începuse a apune. El cãzu bolnav si aceasta îi paraliza în parte actiunea. Insurectia unui vestit locotenent al sãu, foarte ambitios, atacurile din partea Cãlifarului din Bagdad, îi dãduserã de lucru, în timp ce Tzimiskes câstigã mari biruinte asupra trupelor arabe în Cilicia.

Luptele acestea cu emirul de Alep nu sfârseau niciodatã. tinuturile lui trebuiau cucerite definitiv, pentru ca imperiul sã aibã liniste. Aceasta îl hotãrî pe Nikephoros la noua sa expeditie. El porni, în primãvara anului 964 din Constantinopol, în fruntea trupelor pe care toatã iarna le instruise, însotit de împãrãteasã si de cei doi basileis. Imensul cortegiu strãbate Asia Micã, de la Pylae, în golful Nicomediei, pânã la Caesarea Cappadociei, locul de întâlnire al themelor asiatice, de unde calea pornea direct cãtre Cilicia, prin Portile-Ciliciei, trecãtoare vestitã a Muntelui Taurus. La intrarea acestei trecãtori, pe pãmântul Cappadociei, se ridicã un puternic castron, Drizibion. Aici îsi lãsã împãratul pe Theophano si copiii, pentru a nu-i expune pe pãmântul dusman, iar el trecu, în iulie 964, cu numeroasele sale trupe, în Cilicia.

444
Ca si în campania precedentã, bizantinii furã pretutindeni biruitori. Anazarbos, Adana si numeroase castele vecine sunt luate cu asalt. Armatele trec apoi în Siria, unde castelul Issos, portul întãrit Rhosos de lângã Portile Siriei cad în mâinile bizantinilor. Campania se încheie în apropierea iernii si împãratul îsi duce trupele în cantonamentele sale de iarnã, la hotarele Cap-padociei. în asteptarea primãverii, pentru a-si relua ostilitãtile, Nikephoros ar fi trimis califului Muthi din Bagdad o provocare în versuri, plinã de insulte si amenintãri, compusã de un renegat arab. Califul îi rãspunde tot în versuri, înfruntându-1 pe basileu pentru desartã lui mândrie si însiruindu-i multimea biruintelor arabe, discutând apoi cu el asupra lui lisus si Mohamed. Scrisoarea, compusã de un învãtat de la curtea califului, nu e lipsitã de calitãti literare113. Dar autenticitatea acestei scrisori e pusã la îndoialã astãzi, iar forma pe care o are nu se potriveste cu firea serioasã a lui Nikephoros.

în iarna anului 964-965, pe care Nikephoros o petrece cu trupele sale în Cappadocia, imperiul adaugã o nouã biruintã mare asupra dusmanului sãu asiatic: insula Cypru fu smulsã din mâinile arabilor, care o stãpâneau de la începutul cuceririlor lor, de mai bine de trei veacuri. Cucerirea aceasta se datorã patriciului Niketas Chalcutzes, care comandase expeditia. Insula va rãmâne de acum în mâinile bizantinilor, organizatã ca „themã", si ocupatã de o garnizoanã puternicã.

113 în traducere la G. Schumberger, Nicephore Pbokas, p. 427-435. si, cum observã Dolger, e mai degrabã un exercitiu poetic al unui arab, D Iger, Regesten, I, nr. 701 (p. 90).

445

NICOLAE BANESCU

în primãvara anului 965, Nikephoros reia ostilitãtile împotriva emirului de Alep. Armata care opereazã acum e foarte mare. Arabii stãpâneau încã în Ci-licia douã cetãti puternic întãrite: Tarsos si Massissa, vechea Mopsuestia. Pentru stãpânirea definitivã a acestei provincii, amândouã cetãtile trebuiau neapãrat cucerite. Nikephoros se îndreptã asupra Massissei, trimitând un corp de trupã, sub conducerea fratelui sãu Leon, ca sã învãluie Tarsos, spre a face cu neputintã orice încercare de a veni în ajutorul celei dintâi. Asediul Massissei, cetate dintre cele mai tari, fu încununat de izbândã. Ea cãzu la 15 iulie 965. Populatia scãpatã din mãcel fu strãmutatã pe pãmânturile imperiului. Tarsos urmã curând dupã aceea. Blocatã din toate pãrtile, decimatã de foamete, cetatea se predã si împãratul puse conditia crudã obisnuitã în acele timpuri: iesirea tuturor locuitorilor, si trecerea lor în Siria.

Rând pe rând, cad apoi toate celelalte fortãrete în mâinile bizantinilor. Un strateg se instaleazã la Tarsos, câte un patrikios ca guvernator la Massissa si Adana.

în toamna anului 965, Nikephoros se întoarse în sfârsit, triumfãtor, încãrcat de bogate si numeroase prãzi, în Capitala pe care o pãrãsise de aproape doi ani. Curând dupã aceasta se începurã negocieri pentru rãscumpãrarea si schimbul prizonierilor, între emir si împãrat. Dar ostilitãtile se reiau aproape îndatã. Nikephoros porneste în 966 o nouã expeditie, care fu mai mult o expeditie ele pradã în stil mare.

Atacurile se îndreaptã acum împotriva cetãtilor Me-sopotamiei, de unde trec apoi în Siria, pustiind cu repeziciune pe o mare întindere.

446
în ianuarie 967, marele dusman al bizantinilor, Seif Eddauleh, unul din cei mai însemnati oameni ai timpului sãu, muri, în vârstã numai de 54 de ani, dupã o zbuciumatã viatã de necurmate rãzboaie si violente emotii. Urmasul sãu fu Saad Eddauleh, singurul fiu în viatã al Hamdanidului.

Nikephoros se întoarse, în iarna anului 966, la Con-stantinopol, unde popularitatea de care se bucurase începe acum a scãdea repede.

Pentru a-si putea întretine armatele, pentru purtarea uriaselor sale expeditii militare, el covârsi populatia de impozite grele, pricinuind nemultumirea tuturor claselor sociale. Mãnãstirile, prin mãsurile ce le luase împotriva lor, îl urau de asemenea. Ceea ce spori încã nemultumirea clerului fu hotãrârea lui Nikephoros de a supraveghea numirea episcopilor, rezervându-si dreptul de a-i alege dintre candidatii prezentati de Sinod. O altã mãsurã a lui Nikephoros, prin care acesta cerea sã se onoreze ca martiri soldatii cãzuti în luptele împotriva necredinciotilor, stârni o energicã opozitie a clerului, în frunte cu Polyeuctos. Cronicile vorbesc si de o depreciere a monedei bizantine, fãcutã de împãrat cu scopul de a-si mãri veniturile. El emise o nouã nomisma, cu o greutate mai micã (tetarteron) fatã de vechea nomisma, moneda de aur care îsi pãstra greutatea. Fiscul nu primea, la perceperea taxelor, decât pe cele cu greutatea mare, în plãtile ce le fãcea însã el, se folosea de monedele cu greutate micã"4, în sfârsit, protectia deosebitã ce o întinse asupra soldatilor, lãsând adesea nepedepsite vexatiunile de tot felul pe care acestia le aduceau populatiei civile, era încã o

114 Cedrenos, ed. Bonn, p. 369.

447

l
pricinã de nemultumire generalã în imperiu si mai cu seamã la Constantinopol.

Toate acestea fãcurã sã scadã repede simpatia mare de care împãratul se bucurase la începutul domniei. Miscãrile populare, care nu se mai vãzuserã de multi ani la Constantinopol, izbucnesc acum violent, în anul 967 împãratul e insultat si atacat de multime pe ulite, în timpul unei procesiuni solemne (prbkenson).

în fata acestor grave simptome, împãratul, îngrijorat, temându-se de populatia agresivã a Capitalei, luã mãsuri de sigurantã si fãcu sã se ridice un zid în jurul Palatului Sacru, despãrtindu-1 astfel de restul orasului. Apoi întãri în chip deosebit palatul de la Bucoleon, portul imperial de la Marmara, fãcând din acest palat o adevãratã fortãreatã.

3- Luptele cu bulgarii

Imperiul bulgarilor, care amenintase sub Simeon atât de serios existenta vechiului Imperiu bizantin, era acum, sub Petru, cu totul slãbit. Bizantinii, dupã obiceiul lor, plãteau o sumã anualã bulgarilor, care se îndatorau în schimb a-i împiedica pe maghiari de a trece Dunãrea si a merge, dupã pradã, pânã în provinciile grecesti.