Nicolae breban

...M-a întristat profund povestea lui Petruşa, gândea Leiia, răsucindu-şi visătoare o buclă pe degetul arătător, a fost ceva crud... deşi nu s-a întâmplat mai nimic, nu-i aşa... aproape nimic... aproape nimic... da, dar noi, fe­meile suntem cele mai speriate de acest... nimic. Nimic! Nimic... nada... nada!

La un moment dat, spuse Petruşa, puţin plictisită, s-au oprit sub o streaşină, se înserase bine, luminile gălbui se aprinseră pe stâlpii de telegraf şi au întârziat acolo, un timp... destul de mult timp, înfriguraţi, plictisiţi unul de altul, incomodaţi unul de atlul. în vremea aceea, el află mai târziu asta, peste câteva zile, Silaşi al ei o aş­tepta la ea acasă, la Someşani, înconjurat de familia ei, spectacolul se terminase de mult şi el voise să-i facă o surpriză! Ea însă nu se dezlipea de zidul acela, în capa ei de vulpe, în rochia lungă, de individul slăbănog, manie­rat, timid, de lângă ea, de parcă ar fi stat sub bombarda­ment. Expulzaţi din case, neajungând la un adăpost, sub ploierul acela de femeie, el era în capul gol, ud tot pe umeri, apa îi şiroia încet, muzical, pe gât, sub cămaşă şi, în acelaşi timp, ce ciudat, simţea că transpiră!

— Jalnic! râse bajocoritor Bubj Cenda, croşetând, scârbos! Ea ce spunea?!

Petruşa dădu din umeri, un obicei urât la el. Ţinea minte doar ce spusese el, sau finalul replicilor ei, ca un actor care învăţase un rol. Rolul lui şi-l ştia de pe rost, după atâta vreme încă. Oricum, ea, Lucia nu-i era recu­noscătoare pentru ce făcuse pentru Silaşi. Şi i-o spuse. Mai adăugă că în clipele acelea, în ceasurile acelea, nu-l mai iubea. Evident, a doua zi de dimineaţă iubirea ei va renaşte, cu multă probabilitate, „mai mult ca sigur" cum se spune în provincie.

— Dealtfel, râse ea la un moment dat, iubirea nici nu e aşa de importantă! Faptul că stăm aici, amândoi, fără nici o treabă, suportând ploaia, poate... e mai important. Mai ştii?! El îi dădu dreptate; îi dădea aproape totdeauna dreptate până ce ea îl făcu ipocrit... libidinos, chiar.

— Ha, ha, hi, hi! râseră doamnele de la curtea duce­sei d'Este, aplecate peste ghergheful lor, peste gobelinul lor. — He, he, ha, he, he! Lelia îl privi o clipă cu cu­riozitate, o formă de politeţe, la ea: libidinos?! Posibil!... Dar, nu ştiu de ce, acest cuvânt, pronunţat de Petruşa, i-l făcu simpatic. Ar fi putut să nu-l spună, să se apere. El oricum ieşea cel mai prost din toată afacerea asta.

• 
  Ar fi trebuit, spusese Luci, să-i poarte pică, năvălise doar peste ea, aşa... cu brutalitate, ea gemea încă! Dar nu-i purta nici un fel de pică! El era un inconştient, un tinerel atrăgător, viclean... De ce viclean?!
  
• 
  — Aşa, pur şi simplu, de-asta îi şi spusese ea că e libidinos. Era viclean dar în după-amiaza aceea se încurcase în propria sa viclenie: iată, nu bănuise, nu-i aşa, că vor ajunge amândoi până acolo, după-amiaza aceea protocolară, matineul acela nu trebuia să se întindă până acolo, nu-i aşa?! El îşi de­păşea atribuţiile, ce-ar fi fost dacă ea i-ar fi povestit a doua zi lui Silaşi că el a încercat să... să-i facă curte, că... încercase la un moment dat, ha, ha, ha, s-o atingă, o izbise de zid, ea se apărase... ha, h», ha, o sărutase apoi, cu sila, pe gât... pe gât şi...
  

El o întrerupse, cele trei doamne încremeniră: încotro se îndrepta Luci?! Trebuia oprită, imediat trebuia în­treruptă şi...

• 
  Bine dar el o întrerupse, acolo pe loc şi... Curios, ea deveni aspră, deodată, categorică, în ochi îi fulgeră o mânie atât de puternică încât îl dezechilibra o clipă, pe suavul, nepregătitul Petruşa.
  
• 
  Dacă acceptase tot acel joc, cu înlocuitul etc, ca să murdărească dragostea ei cu Romi, ca el să... —Nu-nu, nu vreau să mai aud nici un cuvânt! Acum vorbesc eu şi singurul lucru pe care-l ai de făcut, dacă mai ai vreun rest de bun-simţ, e să taci, să asculţi! Ce vrei, de ce te revolţi?! Tocmai tu te re­volţi, asta-i... — Nu-nu, bătu el în retragere, în nici un caz... el nu se revolta, el, bineînţeles, că... dar glumele acestea... puţin cam violente, el nu voia nici măcar în glumă, să....
  

— Ipocritule! râse ea. îşi recăpătase buna dispoziţie văzându-l atât de docil. (Doar nu-l trimisese pe el Silaşi ca să fie docil?!) — Bineînţeles că tu nici nu te-ai gândit o clipă măcar la cele ce-am spus eu... trântitul de zid, muş­catul de gât şi celelalte! Dar în clipa când eu am vorbit despre ele... te-ai gândit, nu-i aşa?! Nu-i aşa?! Şi ea întoarse capul şi-l privi cu o curiozitate nesăţioasă, cu putere, în faţă încât el trebui să plece privirea, să roşească şi aproape tuşi de spaimă, de emoţie. Ea râse încet, gâl­gâit, satisfăcută şi toate cele trei doamne se priviră, ca un singur corp, o himeră cu trei capete zâmbitoare amabile.

• 
  Dealtfel, spuse gâlgâind de râs Luci, nu are rost să ne prefacem prea mult, să ne ascundem, să ne inhibăm... noi suntem acum la demisol, în bucătăria servitorilor, la...
  
• 
  — Cum aşa? făcură cele trei doamne indignate, ri­dicând cele trei gâturi subţiri, solzoase, de pe corpul lor unic, mătăsos, şuierând în aer, cu viclenie...
  
• 
  Da-da, spuse repede Petruşa, asta a fost şi reacţia mea.
  
• 
  Cum aşa?!...
  

— Foarte bine, spuse Luci cu dispreţ, nu e el stăpânul şi al tău şi al meu şi acum... nu e el absent?! Nu suntem noi slugile, ha, ha, cele două slugi (sau două dintre ele!) care se adună la bucătărie, în jurul mesei mari, grosolane, de lemn galben şi ne bem vinul sau cvasul nostru de slugi...

Luci râse cu amărăciune, eu m-am repezit s-o contra­zic, s-o consolez şi ea m-a privit de parcă mi-ar fi dat o palmă. Era, oricum, în clipa aceea mai bărbată decât mi­ne, ea era bărbatul, ce să-i faci!

Petruşa se scuza, roşu tot, himera feminină de lângă el râdea de se prăpădea, monstrul acela mătăsos râdea cu toate gurile, cu limbile subţiri şlefuind aerul, cu solzii în-foindu-se de plăcere. Monstrul: Bubi, Gabi, Lelia, mon­strul Bu-Ga-Ly, aţi întâlnit un asemenea monstru?! Nu?! Un monstru cu un cap lipsă, capul: Luci.

— Nu miroase bine în subsolul nostru, în bucătăria noastră? Ce strâmbi din nas?! Putem să facem aici ce vrem, morala, ha, ha, a rămas la etaj! Să ne răzbunăm ca slugile, să-i scuipăm în mâncărurile sale scumpe, să ne înjosim între noi, din plăcerea de a fi noi înşine, să-l în­josim pe el, povestind tot ce ştim murdar despre el, oho, eu am să răscolesc lingeria şi am să vă arăt ciorapii şi chiloţii lui murdari; tu ai să ne povesteşti vreuna din scenele sale îndoielnice... odată, când era. beat şi... orice, un moment de-al lui de confuzie, de abjecţie, ca să ne amuzăm, să râdem de el, să-l dispreţuim... singura noas­tră şansă, să-l dispreţuim acum repede, până.mâine dimi­neaţă când ne va chema agitând clopoţelul său irezis­tibil! Spune, hai, curaj, povesteşte ceva care să-ţi adune balele în jurul gurii, de plăcere! Răzbună-te, în felul tău... în felul nostru, ai măcar curajul abjecţiei... tale, o abjecţie pe care o împărtăşim cu toţii, fii fără grijă, suntem soli­dari în asta!

Monstrul Bu-Ga-Ly se înfoia de indignare şi plăcere, în jurul micului Petruşa limbile sale despicate se încovo­iau şi clempăneau, gâturile-lungi, solzoase (cu solzi mai fini decât pe tălpi şi picioare) gâturile lui fusoidale, îmbră­cate în piele de mătase, se frecau de aer, de parcă toate trei „doamnele" se răsturnaseră pe spate, capul lor rotund devenise, foarte natural, un singur picior, şi gambele lor lungi... da-da, foarte simplu, ca o sepie reunită, fiecare trup cu două gâturi lungi, şuierătoare, şase gâturi întinse, articulate, şuierătoare, să te prindă între ele, să te mace­reze sâsâind, în jurul suavului, subţirelui, Petruşa, fasci­nat, dulce, infinit terorizat, o teroare cu care el fusese de acord demult, înainte de a-şi aduce prea bine aminte. Gâturile acelea, şase, îl căutau prin aer pe cel de-al şap­telea, cel al lui Luci, balaurul cu şapte capete. Anaconda domestică, prinţul ofidienilor, printre inelele căruia se văd braţe, umeri, rotule sugrumate, Petruşa-Laocoon su­râzătorul, înecat printre inelele lui solzos-mângâietoare, surâzând din laşitate... fermecător din laşitate!...

...— Să nu-ţi treacă prin cap să mă atingi măcar cu vârful degetelor! ţipă deodată Luci deşi el se jurase că nu făcuse cea mai mică mişcare şi amândoi se priviră unul pe altul crispaţi, gâfâind. Probabil o sugestionară propriile-i vorbe. Apoi, relaxându-se:

— Putem vorbi tot ce vrem, putem face totul vorbind şi mult mai... ordinar, nu?! şi ea îi zâmbi, dulce, consolându-l şi el se roşi, galant, servul ei. Da, era bine, era cald, în bucătăria aceea uriaşă de la subsol şi izul acela, putoarea aceea care-ţi izbea nările neînvăţate în primele secunde dispăruse, nările se aco­modaseră etc. Acolo se odihneau ei, acolo se răzbunau ei, slugile! Slugile cui?! Ai celor dotaţi... ai celor mai pu­ternici, mai mândri, mai nobili etc...?! Se poate! Aceş­tia să plătească, oricine ar fi ei! Să plătească aici, acum! în primul rând bărbaţii să plătească femeilor (oh, solzii lui Bugaly zbârnâiau prin aer ca şi penele păunului înfoiat când se aruncă printre păuniţeie sale mironosiţe!), bărbaţii-femeilor, deştepţii-proştilor, cei nobili-mârlanilor, cei puternici-slabilor! Oho, se făcea doar dreptate aici, nu, creştinismul invadase subsolurile, creştinismul, comunis­mul, se auzea bolborosind, învingând. Pentru cei de stânga mustea viitorul, pentru cei născuţi de stânga!

Cele trei doamne bătură din palme-, chicotind! Pe­truşa îşi strânse umerii de plăcere, el care avansa încet, în stomacul lor enorm, corpul lor nu era decât un stomac prin care se vedea cum alunecă căprioara. Căprioara cu ochii ei umezi ca un poem, spunând versuri cu gura în­chisă, cu botul catifelat mânjit de sucurile ucigătoare,. otrăvite ale stomacului lor ....

— Povesteşte-mi, spunea Luci, cum odată, el fiind beat, odată, spre dimineaţă, a coborât cu nu ştiu ce prie­ten la o vespasiană publică şi s-a legat de femeia care păzea... curăţa stabilimentul!

— Cum aşa: s-a legat....?! făcu Petruşa, nedumerit.

• 
  Eh! foarte bine, ce faci pe prostul! Cum te legi de o femeie, plin de alcool, o femeie bătrână, uscată, cu părul cărunt, strâns într-un coc... povesteşte-mi! Hai, povesteşte-mi, odată! şi ea începu să ţipe, cu un început de isterie.
  
• 
  Povesteşte-mi icnetele, spaima, gâfâiturile acelei bătrâne care abia a scăpat de... el, de ochii lui în­roşiţi, de gura sa băloasă! Ah, aşa-mi place să mi-l închi­pui uneori, când sunt singură, dar acum că te am lângă mine... că el te-a trimis, nu-i aşa, hai... haide s-o facem împreună!...
  

— Ea îl ura! spuse cu satisfacţie şi oroare Bugaly. Ea îl ura infernal şi te împingea şi pe tine să...

— Nu-nui.. spuse şovăitor mititelul, ea îl... iubea, zău! îl iubea în felul ei, se odihnea de iubirea ei, se răz­buna... puţin, împreună cu mine, he, he! şi el râse abject. Bugaly se relaxa, secretul era bine păstrat.

—- Noi îl admiram, continuă el, noi îl iubeam... chiar, noi doi ne întâlnisem o clipă în iubirea noastră faţă de el, în iubirea noastră de... slugi, he, he! Era bine, comod, în bucătăria noastră largă, de la subsol, cu coşurile mari, de nuiele, pline cu rufe murdare, în jur, cu cvasul, vinul, cîdrul acela al nostru în căni, cu câinii săi la picioare, somnolând, privindu-ne fără să înţeleagă nimic, noi eram nişte câini mai nobili, nişte câini cu inimă, nişte câini cu raţiune, he, he. Aşa, o mică bârfă, ha.

— O mică bârfă se poate, grohăi Bugaly, scuturându-şi pletele, asta se face şi în mediile artistice!

— Asta îi spuneam şi eu... ea mi-a replicat însă că eram unul dintre acei care mirosea a camere închise.

— Există aşa ceva... astfel de indivizi? întrebară ele, cu candoare.

— Posibil! Ploua mereu, la nesfârşit, nu putea să ningă. Stăteam sub streaşină aceea, era aproape noapte, ne-am despărţit doar atunci când am început să tuşim amândoi. Eu tuşeam şi strănutam de mult dar ea n-a bine­voit să bage de seamă. Dar când ea a tuşit stins şi mi-a arătat batista pe care şi-a dus-o la gură, am încremenit: batista era plină de sânge, cum se spune... de fapt o sin­gură pată ovală, de culoarea carminului, era ftizică! Acesta era un secret, Silaşi nu suflase niciodată vreun cuvânt. Întrebarea era dacă ştia şi el! Putea fi o recidivă, locul în care stăteam de mai bine de o oră, ce o oră! două ore şi jumătate, nu era cel mai indicat pentru o tâ­nără fată care în adolescenţă făcuse un puseu, un infiltrat, hidrazină etc... Da, era adevărat, dar nevoia de răzbu­nare prea mare, a amândurora, chiar şi a mea care mă răzbunam pentru o iubire, un ataşament ce urma să vină, pentru căcatul pe care urma abia să-l înghit de la el, din partea idolului meu! Frumosul, bravul Silaşi! Fusesem în dependinţele slugilor sale cele mai credincioase... era atât de... plăcut, de reconfortant. Era plăcut să fii slugă, Luci mi-a revelat acest lucru, în felul ei bărbătesc; une­ori nu merită să fii, să ajungi stăpân, puternic, orgolios, demn, sclipitor etc. Să te prefaci, dar să nu fii! Există un miros al slugilor, ceva ce nu se poate confunda...

— Şi noi suntem slugi, cele mai parfumate, cele mai graţioase! scâncea vesel balaurul Bugaly, o apariţie de carnaval şi el ie zâmbi, de teamă, evident. Ele erau dră­guţe până ce el începea să se obrăznicească... pe urmă! O clipă să fi uitat el cine era, ce loc ocupa, să fi văzut nu­mai! Să fi văzut numai! Altfel... era plăcut în scutecele acelea, în obiectele acelea râncede, călduţe. Deasupra lui, a staulului lui, cele trei boturi fioroase suflau şi zâmbeau dulceag şi el le întoarse zâmbetul, un pic cam chinuit, oricum, din toate puterile sale! Coşmarul vieţii sale ce melodios, ce necesar era!

Luci dispăru în cosmos, tuşind încet, făcându-i semn cu batista ei mică, caraghioasă! N-avea s-o mai vadă nici­odată, evident n-avea să-i mai vorbească, slugile nu vor­beau între ele! Urmau să se vadă la recepţii, protocoale, picnicuri la iarbă verde, la coktailuri la ambasade, la re-velioane...

Cârsteâ veni de dincolo şi o luă pe Lelia cu el; cele două gâturi ale ei se transformaseră încet, sughiţând, în gambele ei invidiate, pe care Petruşa le privi cu ură. Ştia acum secretul şi nu avea să-l uite aşa cum unii se străduiesc să ţină minte, a doua zi, visele, frânturile de coşmar! Pe ea o ura în primul rând. De ce?!... Orice nebun vi-o poate spune, vi-o poate explica calm, lovin-du-vă uşor, crud, peste degete. Petruşa surâse chinuit, îşi cunoaşte atribuţiile! El era înlocuitorul, perfectul, idealul înlocuitor! Idealul surogat, putea să intre în branşă, n-avea decât să-şi facă rost de un cuplet şi de o melodie săltăreaţă:

— Franck-cafea, Franck-cafea, surogatul ideal!

O aromă, o savoare,

Şi un miros... pestilenţial!

Zău... Franck-cafea, Franck- cafea...

...Nicicând, Lelia nu fu mai aproape de victorie ca în zilele ce urmaseră, ca în săpămâna, săptămânile ce urmară. Parcă intrase o boală, parcă se contagiase de nu ştiu unde de ceva infecţios şi îi contamina, încet, surâzând şi pe cei­lalţi, dragi ei. Pe Mişu, în primul rând, pe părinţii ei, sora si cumnatul chiar şi pe Grobei, palidul Grobei. Nu-l iubea oare şi pe ei, ciudatul ei logodnic şi, chose etrange, cu cât era mai aproape, cu cât căsătoria ei cu Cârstea devenea mai concretă, mai tangibilă, cu atât îl iubea, îl simpatiza mai mult, pe celălalt. Cum să explic?! E nevoie, oare, într-adevăr, nu ştiţi oare mai bine ca mine, acest lucru. sau cel. puţin la fel de bine...?! Lelia era fericită, pe scurt, deci generoasă, prea-plinul d|n ea se revărsa haotic, peste obiectele cu care intrase în contact. Era vară, plină vară.

Dat fiind provizoratul sentimental al frumoasei Lelii, nici unul din grupurile care o înconjurau nu-şi urmă calea firească,: cum ea nu pleacă, cum fusese programat, împre­ună cu mămica ei la Vatra-Dornei, domnul Crăiniceanu rămase la rându-i acasă (el fusese invitat la o partidă de pescuit, de două săptămâni, la un prieten în Haţeg), Cârs­tea care ar fi trebuit să meargă la mare împreună cu „lo­godnica" sa, cu întreaga familie Zăgănescu, rămaseră şi ei în urbe. Cu toţii rămaseră acasă să asiste la după-amie-zile de amor ale celor doi neruşinaţi. Şi asta şi făcură.

Deşi Cârstea o iubea, o iubea, în ciuda măştii lui inalte­rabile, ea simţea surparea lui înceată, superbă, ea nu re­nunţă la Grobei, oricum, prea legat de părinţii ei, deja. Atâta timp cât îl accepta pe Grobei, familia îi dădea pace. La fel, oarecum, în cazul lui Puşi Zăgănescu. Cât timp fa­milia ei îl lăsa în pace pe Cârstea şi „logodna" ei, ea le dădea pace, ei care trăiau în teroarea ei, teroarea ei ce le făcea bine. Compromisuri peste tot, nu era aceasta un semnal al armoniei, al fericirii?! Nu erau cu toţii â fond fericiţii, în ciuda poziţiei incomode?! Probabil!... Lelia fiind cea mai egoistă din toţi, era cea mai fericită. Grobei însuşi nu părea nefericit: îşi găsise o a doua familie, pri­mise deja oferte de serviciu în localitate, destoinicia şi devotamentul său în scopuri publice se făcuseră repede remarcate şi în reţeaua locală a Ucecomului, chiar a Indus-striei locale. Era o capacitate, în ciuda vârstei lui. Şi ieşea uneori cu ea, deşi ea nu-l mai lua de braţ. Şi adeseori, obligând-o şi pe mama ei să iasă împreună cu ei, faut de mieux, pe el, bătrânul porcar, cu lecturile sale policiere interzise, tolerate. Asta mai ales de când, lucru remarca­bil, el îi făcuse o scenă că apare cu un altul.

— Bine, re­plicase ea veselă, uimită, dar e logodnicul meu?! Eu îţi fac ţie vreun reproş că mergi pe la ăia...?! (Adică la co­lonie ga veut dire!).

— Ultima oară am fost acum o lună şi n-am primit nimic de la ei... nu mi-am băut nici ceaş­ca de cafea, măcar! bombăni el, ascunzându-şi faţa în re­busul său. — Ce-are a face! brava Lelia, uimită de pro-priile-i reacţii, de propria-i linişte care, cu două luni îna­inte ar fi fost de 'neconceput, dar învingea, învingea, Dumnezeule şi ce poate fi mai tonic!... — Noi suntem amândoi logodiţi, fiecare cu un altul, normal, continua ea, privindu-şi unghiile, cu amândouă picioarele unul peste altul aşa încât să fâşâie ciorapii, chiar dacă numai în sens formal! Nu trebuie să violentăm prea mult opinia publi­că, trăim, tu ştii, într-un târg infect!

Ha, ha, parcă i-ar fi convenit deodată că trăiau în­tr-un târg infect! Cârstea propuse odată, timid, să pără­sească oraşul, măcar pentru o lună dar ea, fără o clipă de ezitare, cu un instinct perfect, respinse propunerea. Nu, vor sta în continuare în oraşul supra-încălzit, vidat de prieteni, de toţi Albenii care împânzeau, cu gulerele cămăşilor rabatate staţiunile climaterice, se vor iubi pe cana­peaua aceea gemândă, pe cearceafurile fierbinţi, pe jos chiar, mototolind covoarele până se vor asfixia de ei în­şişi, până ce or să înceapă să-i doară muşchii, fibră cu fi­bră, dar nu puteau pleca...

— De ce?!

— Cum, de ce?! Era ea liberă?! Era el liber?!

Aha, eternul şantaj! Din clipa când ea l-a simţit că se surpă, că se năruie în peşterile umede, fierbinţi, ale trupu­lui şi inimii ei, din clipa aceea, normal, începea şantajul! Le fair chanter! O profesiune a femeii la fel de veche ca şi prostituţia, se spune, la fel de glorioasă, a cărei idee, ca orice idee bună, pleacă de la bărbat. Pe care ea, însă, o face mult mai bine! Mai puţin originală, mai bună mese-riaşă, ha!

Bineee... el se resemna.... ah, ei îi veni să moară de râs când îi văzu mutra de „resemnat". N-avea, sărma­nul de el, nici un fel de vocaţie, de experienţă a resem­nării, era atât de stângaci în asta. Slăbise uşor. Cârstea, oho, foarte-foarte puţin, o idee! Era şi mai rasat şi mai stăpân pe el, mai sclipitor, cu o mică lucire bolnavă în ochii săi albastru închis. (Spre deosebire de ochii albas-tru-deschis, spălăciţi, ai lui Grobei.) O iubea farouche, nesăţios, parcă se îmbolnăvise de pofta sa fizică, parcă începutul său de „infecţie", de iubire, de ecroulement nu era decât un exces fizic, o pasiune dusă dincolo de ea şi unde apărea, surâzând, sentimentul, aurora sentimentului. -El începu s-o iubească (încă o dată?!) şi să se teamă, de ea. Iar Lelia zâmbea, teama ei căzuse jos-jos de tot, în subsolurile războiului ei. într-un târziu, la sfârşitul lui iu­lie, îşi luară amândoi concediul de vară, împreună, fără să plece din oraş. Imobilizând toată armata celor „dragi", odată cu ei, în oraşul pestilenţial. Oho, ei doi mai fugeau uneori sus, în pădure, la munte, în pădurea aceea prin care ea, în iarna trecută se plimbase binefăcător de sin­gură, dar ceilalţi, mai puţin vinovaţi, probabil, rămaseră pe loc, în serviciu comandant. Familia Zăgănescu (trei ca­pete), familia Crăiniceanu (doi plus unu: Grobei!), fami­lia Chezan (trei capete). Nimeni nu mişcă, inamicul putea să debarce în orice clipă, jour et nuit. Lelia îşi petrecea aproape întreaga zi la Mişu, îi gătea chiar, uneori dormea şi nopţile. Doar când venea Grobei, descărnatul, dormea cu „regularitate" acasă, deci de două ori, cel mult de trei ori pe lună. Apoi, pe la începutul verii, micul bănăţean începu să vie săptămânal. îşi luase un abonament C.F.R. numai pentru acea rută şi vineri seara, sâmbătă diminea­ţa, apărea. începuse să aibă şi prieteni, în oraş, inşi des­cărnaţi, semidocţi, şlefuiţi pe jumătate, ca şi el. O gră­madă de vreme şi-o petrecea cu „bătrânii", cu Vanina şi Ştefi-bacsi. începuse să se priceapă la golumbi, îi aducea porcarului romane poliţiste, odată îi ceruse voie Vanineî să intre în bucătărie şi să le pregătească o prăjitură, ceva foarte complicat, un fel de ştrudel cu brânză şi stafide, miile feuilles şi viitoarea lui soacră îi admira priceperea cu care întinse aluatul în foi subţiri, dureros de subţiri. Strudelul reuşi atât de bine încât până şi Lelia, cucerită, îi duse trăpaşului ei câteva bucăţi. Doamne-Dumnezeule, ce lume caraghioasă! Era vară... vară!

Evident, nimeni nu avea milă de ea, de Lelia, ca de orice fiinţă care învinge. Nu, hotărât că nu! Dar inspira cumva... respect, puţină teamă, părinţilor ei, sorei ei, prietenelor ei cele mai bune, poate chiar şi lui Grobei... Dar nu, cu mult mai mult lui Cârstea, deşi el nu era omul să se teamă de o femeie! Nici nu părea! Nu, Grobei o iubea în felul lui, aproape fraternei, el, care la Sinaia îi refuzase trupul, de două ori oferit, cum se spune „cu toată sinceritatea" ha, ha, dar unde erau vremurile ace­lea?! Nu le regreta nimeni nici el însuşi! Fuseseră fericiţi, atunci, el, mai ales, cu o logodnică atât de fru­moasă, parfumată, inteligentă, în perspectivă, toată lu­mea la Caransebeş, şi la Alba, îl invidia, toţi companeros-ii săi, cu care-şi bea berea, seara, în te miri ce birt şi făcea „un tac", un domino. Lui Grobei îl plăceau jocurile de cafenea, cele care se mai joacă în provincie, cele nevino­vate, pe o miză ridicolă. Spre deosebire, nu-i aşa, de Mihi-bacsi care se pare că-şi ruinase cariera sa de ofiţer cu jocuri de noroc, cărţi, poker, pe undeva pe la Con­stanţa. Dar ce, o singură carieră îşi ruinase el?! De câte ori iubim în viaţă?! Nu-i aceasta întrebarea, the ques-tion?! Atât de puternic e ataşamentul (pentru că putem vorbi mai degrabă de un ataşament, în cazul lui, faţă de logodnica sa, cel puţin asta era concluzia familiei ei) încât, iată, în loc să fie expluzat de victoria ei, ea care îmblân­zea spre uimirea tuturor cel mai pur-sânge şi nărăvaş trăpaş al ţinutului, ea îl suporta lângă ea, împărţea cu el, cum s-ar spune, victoria. Oamenii tari, spunea cineva deunăzi, sunt cei care îşi împart bogăţia sau victoria cu alţii, iar eşecul îl suportă singuri. Posibil! Oricum, ni­mănui nu-i era milă de merceolog. Era, dealtfel, un ins care putea stârni mila foarte greu, un dezavantaj al firii sale. Evident, era suficient să-i auzi:

— Ho, ho, ho-ul său cam lătrător, suficienţa, aproape arogantă cu care-şi trântea câte un picior pe marginea sofalei, pe tapiţeria vreunui scaun, felul neplăcut, îndelung neplăcut în care tu­şea şi îşi înghiţea apoi flegma, cu o ciudată satisfacţie (sau, mă rog, se gândea la altceva!), cum să spun, mereu lu­cruri de acest fel, pe jumătate imposibile, pe jumătate fireşti. Nu, oh nu, vulgar nu era, noi nu ne-am fi ales un astfel de erou; vulgaritatea nu poate reprezenta nimic, ea e profund dăunătoare şi neinteresantă. Un erou însă, nu-i aşa, trebuie să fie interesant! Nu-nu, Grobei nici nu era şi nici educaţia nu făcuse din el un ins vulgar. Era ceva, sclipea în el, uneori, o anume... cum să-i spun... no­bleţe, să-i spun... ceva preţios, oricum. Era apoi şi autoedu-caţia la el, se constrângea, călătoriile sale care, după cum aminteam, nu erau strict utilitare, de servici cum spunem noi, oamenii de azi, nu, el le lărgea mult sfera şi utilitatea, vizita muzee locale, ruine, vestigii, case memoriale, pei­saje faimoase locale, urca pe munţi (când îl prindea week-end-ul pe drum, în deplasare), găsea câte o carte rară în bibiliotecile judeţene sau la vrea persoană privată, făcea cunoştinţe interesante, utile din punctul de vedere al ameliorării sale morale etc. Un program foarte încărcat, de care el era, în mare, satisfăcut. Nu îl iubea nimeni, e adevărat, dar avea multe „cunoştinţe", mulţi suporteri, oricum, familia Leliei, chiar şi Chezăneşti, erau de partea lui. Lelia însăşi, cum spuneam, îl descoperise a*doua oară prin familia ei, fusese şi era aproape obligată să-l „ia în serios", datorită familiei ei, care îl dispreţuise puţin la început (poate şi pentru că nu avea licenţă, ori Lelia avu­sese câţiva pretendenţi cu licenţă), acum însă se ataşase de el, sufereau împreună din pricina „ei" şi el, sărmanul băiat, dovedea atât de mult tact! Un semn al unei afec­ţiuni serioase, cum rar mai vezi astăzi! Chiar Ştefi-bacsi, ce-şi dispreţuia puţin ginerii, se simţea, nu ştiu cum să spun, puţin incomodat, să-l meprisese. Măcar până „se aranja şi el", adică punea laba pe Lelia sau pe alta.