Nicolae breban

Cu ajutorul familiei, Grobei ajunsese să însemne ceva şi în ochii lui Cârstea, marele spadasin, pentru că, iată, se înmulţeau micile scene de gelozie pe care i le făcea, â cause de bănăţean. Lelia însă nu intreprindea nimic, pe jumătate nu voia (până când celălalt nu se hotăra defini­tiv) pe de altă parte nu putea, efectiv, din pricina fami-.liei, a mtregii familii care făcuse zid în jurul măruntului, descărnatului bănăţean. Da, ei aveau acum un contra­candidat (ea însăşi îl procurase), un ins foarte reuşit din punctul de vedere al lor, al Albei, chiar, unde Grobei, deşi străin, prindea o anume suprafaţă. (Ah, el era atât de tipic provincial, în sensul bun, încât, era... recunoscut cu uşurinţă şi la Alba, o perlă a provinciei austro-ma-ghiare!) Un bănăţean printre ardeleni, am putea spune, gândindu-ne 3a marile figuri ale istoriei...

— Ce rost are să te etalezi cu... bimbirică ăsta în vă­zul oraşului! îi spunea Cârstea, bosumflat, ţi-ajunge. te-ai logodit, ai arătat că există cineva, undeva, pe acest biet pământ care e în stare să te ia de nevastă, cu picioarele tale cu tot... acum gata, ajungă-ţi!

Lelia tăcea. El răsfoia nervos în ziarele lui.

— Stăm, în concediu, în cazanul ăsta care colcăie... umblăm ca doi şobolani prin rigolele goale! Iar, dumi­neca, braţ la braţ, pe cine vedem pe centru?! Pe Ion Mofluzu şi cu Lelia lui cea-fără-de-frică! Uneori, apare şi marele crescător de golumbi cu Doamna de lână neagră!

„Cine-i asta?! avu reflexul ea să întrebe, dar se stă­pâni, întrebarea neformulată o făcu să se aplece în faţă însă. se pare că ceea ce ascundem ne dă un recul vizibil. El o privi o clipă, cercetător, cu toată faţa sa frumoasa, energică, lucind de ironie, de răutate. îi plăcea al dracu­lui să-i ia la mişto pe ai ei. pe cei „dragi" ei. Ea tăcea, era tributul şi ea îl plătea fair.

— Duceţi-vă dracului cu toţii!... adăugă el după un timp, fără răutate (Asta era răutatea sa, patent Cârstea, o răutate indiferentă), întorcând pagina de ziar. — M-am plictisit! Mâine îmi fac bagajul şi o întind, singur, la ţăr­mul Mării Negre! Pe litoral, printre suedeze... mă duc şi joc bowling, seara fac un bridge... nu, cel mai bine mă duc la Tekirghiol şi mă-nămolesc ca bivolii, îmi dau cu nămol şi cu viermi pe toate articulaţiile, Şi seara ies cu vreo debaraseuză!

Fâş-fâş! făceau ziarele de parcă ar fi fost la clubul lui privat din Est-End, la clubul spadasinilor plictisiţi. Se iăuda, n-o făcea. îşi încărcase în două rânduri maşina, inclusiv pijamaua şi cele două perii de dinţi, dar n-o luase din loc. Deşi ea nu scosese o vorbă, îl privise^doar, mută, impasibilă, în felul ei. Oho, impasibilitatea ei nu se .pu­tea compara cu a lui, dar era totuşi demnă de el. O dată vrusese s-o întindă în absenţa ei, ea descoperise urmele proaspete ale unor bagaje desfăcute de curând. Nu ţinuse. Era ceva în el, în firea sa sentimentală destul de uscată, ceva care îl oprea, îl înciuda contra lui, îl înfuria contra ei şi a neamurilor ei, ceva concret însă, ceva ce, culmea, părea că creşte. ,

• 
  Nu ştiu ce mă ţine aici... (Nu ştia, într-adevăr!) Pe tine te găsesc şi când mă-ntorc! Ah, cura l-ar fi cârpit! Dar nu se putea, el era stăpânul. (— Ai sâni mici, umbli cam cocoşată, mămica ta are prostul obicei să-şi sugă dinţii, tatăl tău scump şi drag miroase a găinaţ, de când se trezeşte! Sară-ta e singură mai de Doamne-ajută; dar a avut şi ea ghinion: a răcit pe când au făcut-o poştă în ultima clasă de liceu!) Lelia privi în jos, cu meşa aco-perindu-i ochii, muşcându-şi buzele pe dinăuntru ar fi sărit pe el ca o fiară, l-ar fi tăvălit aşa cum răstoarnă mâţa vreun şoricel rebegit! I-am fi râs în nas şi l-ar fi dat de-a-dura! (Era Bussy, însă, chiar în grosolănia lui, un semn, dealtfel, al iubirii lui ce renăştea. Iubiea care îl incomoda, agresivitatea aceasta de două parale era sem­nul cel mai sigur.)
  

— Pe deasupra... pe deasupra te-ai înhăitat şi cu comis-voiajorul de la Mehadia, de la Me-hadia-sat. L-ai cărat aici, îl îndemni să coboare în oraşul tău de reşedinţă, îi calci pijamalele lui în carouri după ce îl cauţi duioasă prin buzunare să vezi dacă n-are vreo batistă... şifonată, he, he! Uitată, aşa, prin buzunare, îmi închipui ce cuminţei staţi voi sâmbătă seara, cu mâinile în poale, cu mămica şi tăticu, pe urmă el te trage alături şi te mozoleşte puţin, aşa ca...

Lelia sări în picioare dar nu scoase o vorbă. El se pre­făcu că n-o bagă de seamă şi fluieră încet, o vreme, citind ziarul de la cap la coadă.

— Sunteţi o pereche foarte duioasă, am auzit şi co­mentarii! Lelia cu micuţul ei jandarm, comis-voiajorul de la Berzovia împreună cu aleasa inimii sale, cea mai sexy curviştină din...

Lelia trânti uşa, ca o flacără şi el rămase câteva se­cunde, o jumătate de minut impasibil. Apoi fugi după ea pe scări, pe stradă. O aduse înapoi: avea nevoie de ea, în ce zid să arunce el cu răutatea sa care-l mina, care îl fă­cea să sufere pentru prima oară în viaţă? Răutatea lui aristocratică care se întorcea contra lui. Ea reveni bo­sumflată, victorioasă. El reîncepu, evident, nu-i putea ierta prea uşor că îl obligase să fugă după ea. Va plăti asta şi ea plătea, strângând uşor-uşor, din buze, de amă­răciune şi satisfacţie. Victoriile ei, puţine, fuseseră tot­deauna plătite gros. Fără murmur şi şovăire.

— De ce nu-mi vorbeşti de lecturile lui...?! spunea el, aprinzându-şi o ţigară, lăsând pipa deoparte, de ideile lui?! De copilăria lui nefericită, bastardă, frus­trată...?! De semidoctismul său sincer. De ce nu vrei ca noi doi, eu şi el, să ne împrietenim, să legăm o tovără­şie sinceră, sunt convins că ar fi un excelent camarad dacă şi-ar schimba la timp chiloţii şi batistele... ha! Am putea fi buni camarazi, mi-ar povesti, sfătos aşa cum e el, de prin peregrinările sale transilvane, impresiile sale de călătorie de la Cooperativa de nasturi din Şimleul-Mare sau de la întreprinderea locală de la Cernavodă, secţia casnică şi morărit... trebuie că e un tip chic, se vede asta când îşi împătură batista după ce-şi suflă nasul!

Linişte, nu mai aud nici ziarele foşnind. Ea stătea cu capul placat, nefiresc de adânc, cu meşa neagră atâr­nând. Docilă, umilă şi dispreţuitoare. El, cu picioarele ri­dicate pe un scăunel, cu buza de jos, subţire, răsfrântă, cu umărul spre ea, cu mimica foarte încântată de ea în­săşi, suferea în felul său. Izbind-o cu bietele lui vorbe. Oho, pe terenul ăsta pierde, ştia şi el asta, chiar dacă nu­mai tulbure. Dar nu, o ştia sigur, prea era tipul lucid, atent în orice clipă a existenţei la propria sa conservare, prea avea inima călcată la dungă, cum spusese odată, proasta de Mariana. Fals! El era un „egotist"' (termenul ăsta ea îl pescuise de curând de la Ştefi-bacsi), un egotist frumos, rece, cu adevărat distins. Cu nobleţe reală. în e-gosimul lui care ei îi plăcea. Egoismul lui care îl împie­dica, ca pe atâţia alţii, de care-i plină lumea, să decadă, să se degradeze în ispititoarea provincie, să se îngraşe de vulgaritate. Să rămână cum este, cu toate defectele lui până la milimetru, dar,să fie al ei, să-i „aparţină". Cârstea era într-adevăr un ,,obiect" demn de instinctul ei de proprietate, unul din acele obiecte şlefuite îndelung de Cineva, aşa, ca o cataramă foarte aristocratică, ca un breloc de mare prinţ.

— ...Nu ştiu ce mă reţine în cloaca asta! spunea el şi ea îl privea zâmbind: cloaca erau ei doi, restul era pură moralitate. Apoi, o lucire ironică îi apărea în jurul bu­zelor, strâmbându-le uşor şi el se anima din nou:

— El... nu-şi aduce pe-aici, vreo rudă de-a sa? î Vreo tanti, vreo verişoară din acelea care când râd li se văd gingiile... ha?! Sau, ha, ha, n-au cu cine să lase gos­podăria, te pomeneşti!... Mi-ar plăcea dacă aş cunoaşte-o pe mătuşă-sa care a depus atâtea sacrifici să-l crească pe mârlănelul ăsta, cu manşetele lui suspecte, pe acest viitor eontabil-principal!

• 
  Ha, ha, ha, ha, ha, ha!... Ha, ha, ha, ha. ha, ha î râse deodată Lelia. din senin, aplecându-se pe spate şi el o privi uimit: râdea cu mult prea zgomotos, prea lung, se scutura nefiresc în hohotele râsului; un râs isteric. Apoi ea încetă brusc, cum începuse, îşi aruncă meşa în faţă şi îşi aplecă mult capul pe gâtul ei subţire ca o lance şi, Cârstea ştiu că în clipa aceea o alta şi-ar fi şters ochii, orbitele umede, măcar cu degetele. Lelia însă se ţinea ţeapăn, suferea fără să scâncească în dosul paravanului meşei ei. Plătea! El dădu din umeri: o nebună, o isterică şi el... el împreună cu ea, îşi punea mintea cu ea, cu ai el, se complica inutil! Da, asta e, se complică inutil! Şi o mică schimă amară îi pluti uşor, lângă buze. Excelentă frază, o folosise de atâtea ori, cu atâta eficienţă, dar acum:
  

Clac! Nu se mai potrivea! Fraza asta nu mai speria nici măcar un şoricel ce suferea de bătături! Ioc! KanciJ Evident că se complica, inutil dar "n-avea încotro: con­tinua să se complice cu o viteză mărită. Tentaculele ei (ale cui?!) se înnodau tot mai strâns în jurul membrelor sale rasate. Din nou, ca în acea după-amiază când se în­tinsese îmbrăcat pe studio, spaima îi lovi arterele, ca jetul brutal al unui furtun. O clipă rămase suspendat, în aerul concret al uimirii sale, ca un spânzurat, paralizat de frică. O frică lichidă, împuţită, vâscoasă ca un vierme, pa­nica ce îl aştepta pe ei în orice început de sentiment, când trupul inimii sale presimţea cu alarmă că se „prindea", că se „prinsese!". Respiră încet, adânc, cu precauţie, ca ea să nu-l simtă, respira încet, prudent, de parcă şi-ar fi masat plămânii. Putoarea, asta era culmea, să-l vadă pe el, neînvinsul, la picioarele ei de târfă! O spumă imagi­nară se adună în jurul buzelor minţii sale care o înjura din neuptinţă, pe ea, iubita lui!... Cu ochii ei umezi cu tot dar înlăuntru, o cunoştea el, trebuie că rânjea, infan­ta! Se cunoşteau prea bine, semănau prea mult! Asta era... iubirea?! îl lovise astfel, sub centură, el care n-o aştepta în nici un fel, care-şi menaja liniştea aşa cura îşi îngrijea costumele, cămăşile scumpe, cărţile, unghiile lui ovale, subţiri, deprinse să se afunde numai în blana sen­timentală a unor ogari cu strămoşi cunoscuţi. Deprinde­rile sale în care se instalase, atât de bine şlefuite, calmul său abia ironic, invenţia şi originalitatea sa în provincia aceea deşelată, prăfoasă, orgoliul lui liniştit, făcut din cel mai fin metal, aerul său de mare domn! Bah! Totul se apleca într-o parte, ca Titanicul, pentru o... fericire de care n-avea chef, făcută pentru slugi, semi-slugi, pentru proletarii inimii, pentru entuziaşti de două parale, pentru cei care la cinema, la dramoletele americane îşi şterg ochii şi nasul cu aceeaşi batistă, ca guvernantele angajate la bătrânii domni ce suferă de inccat numai puţin dacă era mai slab, numai puţin dacă s-ar fi respectat mai puţin! Măcar dacă ar fi fost singur! Dar ea stătea acolo, umilită, îndurerată, ca o pacoste? O privi pe furiş: era frumoasă! Tristeţea îi stătea pe ea ca bo-rangicul pe trupul gol al unei fecioare, făcându-l să foş­nească, să sclipească! Sclipea, într-adevăr, putoarea! Stătea acolo, pur şi simplu, şi sclipea, ca noaptea, rotin-du-se în jurul căii laptelui!

Cârstea se ridică, fără s-o privească şi se plimbă de câteva ori, posomorât, în sus şi în jos prin cameră. Ea nu bougeă de parcă ar fi fost ţintuită în scânduri: probabil că prin încheieturile ei se strecura şi teama nu numai victoria, nu se putea juca oricine cu pum'a regală, proba­bil că... El se opri lângă ea, o privi liniştit câteva secunde, îşi turti cu stânga chiştocul şi o privi, cu buza sa infe­rioară crescând uşor, buza aceea a lui subţire, orgolioasă, care îi plăcea ei, care o furnica pe ea, pe care o căuta ea cu buzele când... Lelia nu mişca deşi îl auzea respirând calm lângă, deasupra ei: ar fi stat astfel, cu meşa atâr­nând o jumătate de noapte.

Cârstea simţi cum îi urcă un geamăt neauzit din sto­mac, ca un val de vomă şi se lăsă să cadă peste ea, cu ea în braţe, o târî cu lene parcă, după el, pe studio, căutân-du-i înfometat gura, prin meşa ei neagră ce i se împrăş-tiase peste faţă. Era flămând, flămând, lacom, trupul lui şi inima lui regală o doreau, la nesfârşit, era „infectai" de propria lui pasiune carnală ce începea să se subţieze. să cânte uşor, să mormăie, să se... trezească:

— Ca un trup care se trezeşte, aşa se trezea carnea lui, se deştepta într-o iubire nedorită.

Lelia se rostogolea cu el pe pat, gemând, plângând. în sfârşit dezlănţuită, umilită şi victorioasă, femeie, aşa cum ştia s-o facă, s-o provoace numai el pe această lume îm­puţită. Cu lama inimii sale!

...Serile ieşeau, în doi, ascunzându-se în localuri peri­ferice, plecau cu maşina lui Cârstea în împrejurimile Albei, sus, în pădure, pe valea Ampoiului, sau stăteau în casă, amestecând seara cu ziua, cu noaptea. Lulu Cheresleşiu era singurul acceptat, uneori îl luau cu ei, cu maşina. Lulu, cu tactul său înnăscut, cu fidelitatea sa de câine faţă de Cârstea. Cum îi spusese odată Mişu (o idee care, fără ca el s-o ştie, se găsea în scrisorile lui Mihi):

— Stăpânii simt oricum mai numeroşi decât adversarii secunzi, cei cu vocaţie!

— Poate, îi replicase Lelia, e şi vo­caţia stăpânului să-i aleagă... tu ai vocaţie în asta! Posibil, posibil!... murmură Cârstea, incapabil să adân­cească o idee pe care o „simţise". Răspunsul se găsea într-o nemaipomenită apropiere fizică de el, dar cine avea nevoie de acest răspuns?! El însuşi nu, el se ferea de adâncimea unei idei (chiar propusă de el) şi în acest fel acţiona instinctul său de conservare, care are atâtea mi-l ioane de forme şi straturi. El se ferea şi de adâncirea acestei „relaţii" în practică, o relaţie tipic politică, relaţia „şef-secund", el era „mulţumit" dacă, atingea" chestiu­nea, s-o effleureze, speriat parcă de enormitatea ei, el în­suşi îi interzicea lui Lulu şi altora (fără să-şi dea perfect cont) să adâncească relaţia lor specifică, lăsând-o în mar­ginea unor prietenii obsecvioase, în ambiguitatea feminină a două relaţii-tip, prietenia masculină între doi bărbaţi ,,egali" şi cealaltă, fascinanta, exotica relaţie „stăpân-vasal", „şef-secund", „şef-subaltern" „cu vocaţie", „boss-parteneri, acţionari" etc. Ce putea, dealtfel înţelege Lelia din toate astea, ea însăşi un amestec de iubită, amantă, părăsită, „reinventată, vasală, stăpână (aspirantă), call-girl, logodnică etc.?! Dar femeilor le plac aceste noutăţi ..politice", ele simt, a o anume vârstă, într-o anume pozi­ţie, că pe acest teren se duc luptele bărbăteşti. între care s-ar amesteca cu atâta puerilă spontaneitate, cu atâta de­licioasă superficialitate, cu atâta iresponsabilă suficienţă. Astfel trecu vara, iulie, august, sfârşitul lui august. Va­canţa lor fusese iubirea, ceva febril, clandestin, muntele, marea şi ieşirea din spaţiul lor monoton,. îngust, deşi, fizic, rămăseseră „pe loc". Aşa cum evadăm adeseori în propria noastră încăpere, cu rulourile trase şi telefonul întrerupt, cum ne refugiem în măruntele noastre obsesii, pasiuni, bricolaje, hoby-uri, aşa cum fugim în timpul unei conver­saţii, cu ochii schiind pe geamuri afară, în verde, în verde, aşa cum ne ascundem în viziunea câte unei fraze hiper-au-tomatizate pe care o rostesc buzele narcotizate în timp ce gândul piruetează, să îndepărtează complice, fulgerător, ca un stâlp de nisip alergând prin savane... Toată lumea îi privea deja ca pe logodnici oficiali (deşi ei se ascundeau, casa doctorului Cheresteşiu era singura în care apăreau împreună), părinţii Leliei însăşi, sora ei, începuseră să cedeze, uimiţi, contrariaţi, jigniţi. Totdeauna ne simţim jigniţi când suntem înfrânţi, chiar când luptăm pentru o cauză antipatică. Doar Grobei, provincialul, a cărui singură calitate era poate tenacitatea, nu se dădu înfrânt, sau, cel puţin, nu lăsa să se vadă aceasta. Juca rolul logodnicului la fel de bine ca înainte (cel sprijinit de familie, există şi logodnici sprijiniţi de propria lor logodnică!), arăta o umoare egală, chiar o anume abilitate ce-l ajuta să se strecoare printre zvonurile, zâmbetele, ocheadele tot mai insistente, pe jumătate dispreţuitoare, pe jumătate ve­sele şi... pe jumătate compătimitoare. Mai ales mila, o milă veselă, caldă, îl înconjura şi se părea că Papa-Ştefi-bacsi fusese primul ei promotor, designer. Ce să-i faci spuneau privirile, era atât de potrivit pentru rolul său, poate „prea" potrivit, luptase poate ,,prea" conştiincios, poate „prea" abil! Nimănui nu-i plac adaptaţii. Şi-apoi. cum spuneam, tipul său nu era făcut să deştepte mila! Orice altceva (!?) afară de milă! Aceasta, în aceasta era şi salvarea sa de mediocritate... poate! Afară de milă şi de... pasiune! ar adăuga, poate. Lelia. încă un ..poate", ha, ha. Ei bire, da, orice, în afară de milă şi pasiune l Cum spunea Aristot: „Milă şi groază". Siguranţă, da, ca orice autentic provincial, da, asta inspira el milion la sută. Un sentiment al încrederii, evident, al reconfortului moral. — Am nevoie de el, cum spunea cineva, dar nu mi-aş petrece sărbătorile cu el! Ha, puţin cam trist... sau nu, asta era! Nu era prea elegant, sărmanul Grobei (oho_T a-l compara cu Bussy, spadasinul, ce barbarie!) Nici iro­nia nu exa son cote fort! O anume stângăcie, da, asta pu­tea conta printre defectele calităţii sale mari, constanţa. Chiar şi un anume prost gust, da, asta era: prostul gust, îşi pusese de la naştere amprenta sa delicată pe statura lui şovăitoare, descărnată. Ce luptă inegală, nu-i aşa, veţi spune: Marele trăpaş şi merceologul voiajor, cu lecturile sale semi-digerate, rău alese, de prin almanahuri... biblio­teci raionale, din când în când o revistă străină descifrată cu dicţionarul, citită cu reculegere până la sloganele fru­moaselor reclame de săpun de ras, turism, ţigări (O viaţă aventuroasă — prin „Peter Stuyvesant".... it's time for Mac Barne's Mixture, Scottish Blend... Sheel, metez un ti-gre dans votre moteur!...) benzină, alcool, credite ban­care, ha, ha... Era o luptă...?! Dealtfel... era o luptă?! A cui... cu cine?!

Grobei şi... Puşi Zăgănescu, evident! Ei doi încă nu cedaseră. Ceilalţi se prefăceau că se luptă, încă, să salveze aparenţele. Cât timp continua încă scandalul... scandalul iubirii lor, nehotărârea lui Mişu, agonia lui. Odată cu în­ceputul lui septembrie începură serile frumoase, tensio­nate, ultimele din istoria iubirii lor interzise. Poate cele mai frumoase,., poate! în ochii lui Cârstea, de obicei atât de calmi, flegmatici, apăruseră două luminiţe, sclipiri ale nebuniei iubirii sale nedorite căreia, iată, i se supunea, măruntul zeu îi făcuse o farsă.

— De cel mai prost gust! Când va cădea...?! parcă se întrebau toţi, unii, cât de târziu... cât mai rezistă! Cunoaşteţi veselele pariuri matrimoniale ale provinciei, nu?! Abandonase marele Cârstea...?! Sau... o iubea cu adevărat, se „prinsese" la ex-logodnica sa, iată o luptă disperată, a cauză dinainte pierdută, fusese... ha, ha, găsită!

Puşi Zăgănescu continua să nu iasă din casă cu o în­căpăţânare ce devenea din zi în zi mai sublimă, o încăpăţâ­nare în sine. Părinţii ei erau veseli: totul era pierdut! Pă­rinţii Leliei erau uimiţi, părinţii lui Grobei erau morţi, părinţii lui Mişu ignorau totul. Oh, aş scrie un roman des­pre Puşi Zăgănescu, adevărata eroină a Albei, înnobilată de o logodnă atât de nepotrivită, înnobilată, mai ales, de propria ei luptă inegală, de felul curajos, bărbătesc, în care-şi suporta neşansa. Cine ştie, poate chiar şi donjuanul Albei privea cu un ochi la ea, Puşi-cea-încăpăţânată care lupta cu atâta fervoare pentru un capriciu al său, ea care-i înnobilase o toană, înnobilându-se...?! Cât timp ea nu se, dădea bătută, lupta ei era doar absurdă, nu pierdută! începuse să ducă o „viaţă retrasă", după ce venea de la slujbă se închidea literalmente în casă, în camera ei vastă unde era servită de părinţi, rude (ce veneau uneori de la Blaj, Cluj, s-o consoleze, să râdă cu ea, căci îşi păstrase umorul) ca un fel de grevă a socialului, în felul acesta ispăşea ea, Puşi, nechibzuinţa logodnicului ei „mistic", Cârstea. Din-tr-o fiinţă măruntă, cu picioarele subţiri, strâmbe, cu „pieptul" insignifiant, cu o personalitate de două parale, ajunsese o... frumuseţe, da-da, o frumuseţe! Se îngrăşase puţin pe la toate încheieturile (ea avea oasele mici!), ochii începură să-i sclipească de o voioşie blândă, inteligentă, pielea i se făcu mătăsoasă, dulce-fâşâitoare, trupul i se întinse, mişcările ei prinseră sex-appeal, se ştia dorită, de cine?! Trăia ca o călugăriţă între nişte ziduri invizibile, era o fată de neam care îşi transforma ruina sentimentală într-o blândă conciliere cu lisus, logodnicul ei mistic,-, un lisus care păstra mustăcioara fină, parfumată a trăpaşului, zâmbetul său ironic, gesturile sale superb-plictisite! El renunţase, ea nu! Din capriciul său născu neaşteptata ei ambiţie, din ambiţia ei — cel de-al doilea eu al lui Puşi Zăgănescu. Devenise o personalitate, făcea din suferinţa ei 6 cauză a întregului oraş, o cauză politică aproape. Pri­mea audienţe, purta o întreagă corespondenţă, începuse să vorbească într-un anume fel... pe jumătate vesel, pe jumătate sentenţios, apoftegmatic, conştientă de golul pe eare-l „umpj.ea" în lume, de golul pe care-l inunda cu am­biţia ei. Părinţii ei surâdeau încă de răsfăţata lor pupilă, ceilalţi însă, suporterii ei, numeroşi, din ce în ce mai nu­meroşi, aveau nevoie de ea, de „noua Pusă", începură să facă din cauza ei, cauza lor, o cauză în sine, chiar. He, he, un partid vesel, un şăgalnic partid de carnaval! Puşi îşi găsise vocaţia, scopul aproape că nu mai era atât de im­portant, deşi... o, da, totuşi! Totuşi! Devenise un fel de clarvăzătoare, horoscopistă, o Pithie domestică cu o curte veselă, teribil de diversă, apăruseră, evident, şi noi preten­denţi, oho, de cu totul altă marcă, de un cu totul alt nivel decât înainte de... boala ei, de capriciul lui Mişu. Dar ea, normal, nu accepta nici un fel de curte, nu era ea „logod­nica oficială" a Lui?! Aceasta era mortificarea ei hazlie; suferinţa ei fotogenică şi ea avea prea mult instinct politic să-şi dinamiteze singură eşafodul. Devenise un simbol, în golul existenţei celorlalţi, din Alba, ea, bioloaga aceea ştearsă se înşurubase cu mitul ei cu tot, ca o trupă ambu­lantă, feudală, care îşi întinde decorurile şi joacă într-un castel părăsit, pe pajiştea largă, neîngrijită, din faţa cas­telului, aplaudată de zecile de ferestre oarbe ale faţadei, încă un pas şi s-ar fi transformat într-un fel de „inspira­tă", „devinatoare mistică", o sfântă pe jumătate, „fericita Puşi", sau aşa ceva. Cineva graţios, un intermediar între graţia divină şi ceilalţi, golul inimii celorlalţi. Oh, nu, nu magie neagră; Puşi era o fire cu mult prea delicată să facă sacrificii la miezul nopţii, să-şi mânjească mânuţele ei dulci, virginale, cu ficaturi şi intestine de păsări, miei, era cu mult prea candidă decât să sfârtece viscerele jert­felor atârnate de un cârlig în perete, la lumina unei torţe lăsându-şi umbra uriaşă să se proiecteze pe plafon. Nu. Mai degrabă un joc al devinării, al inspiraţiei cosmice... divine, casnic-divme, provincial-divine!... Dar nu! Pasul acesta nu va fi niciodată făcut; atât ea cât şi vesela ei camarilă aveau cu mult prea mult bun-simţ pentru aceasta! Rolul ei pe care şi-l inventase singură rămânea aici: refuzul de a ieşi din casă şi atât! în rest: audiţii, reviste peste tot, rude într-un fel de pelerinaj, prieteni, sfioşi curtezani, audienţe, glume, sentinţe grave spuse uşor graseiat care stârneau zâmbete politicoase, trupul ei ce înflorise şi se bombase. uşor, culorile trandafirii în obraji, privirea ei caldă, vie, triumfătoare... da, suferinţa ei avea o formă de înalt bun-simţ, de autentic eroism: masca veseliei decente, atât de greu de purtat mai ales dacă e adevărată, contrafăcută doar pe sfert, pe jumătate dintr-un sfert, zău. Cu timpul, în fiecare zi a săptămânii, programul ei fu împărţit cu o anume metodă, destul de strictă: luni şi vineri, singurătatea, nu era nimeni primit din oraş. Marţi şi joi zile de audienţă pentru generaţia ei. Mirecuri rudele (un clan întreg) din Alba şi împrejurimi (rude era un fel de denominaţie de grup, cum era clien­tela la romani, clanul patricienilor). Sâmbătă — singură­tate, asceză perfectă, nu intra nimeni la ea, nici măcar fa­milia, nici părinţii, Citea, bea ceai, visa (evident şi te­lefonul era tăiat), făcea pasienţe, scria la corespondenţa ei, uneori... scria pur şi simplu. Lucruri pe care le citea apoi, cu voce tare, celor de marţi. O parte din ce scria, un fel de note, jurnal cvasi intim, destinat unei publicări orale, unei discuţii aproape publice. Erau pagini de mult umor, multă degajare, relaxare intelectuală, erau acolo şi lucruri mărunte, recenzii la o carte, două, la un film care juca în oraş, câteva gânduri despre contemporaneitate, despre omenirea de mâine. Oh, simple badinări, glume-pe jumătate, totul, totul, cu mult umor englezesc, apărut în mod ciudat, acolo, în Alba. Ea o învingea pe victori­oasa Lelia de acolo, de casă, ea desena peste întreg car­tierul de Nord al orăşelului, o umbră colosală ce se aşternea peste golul existenţei ei şi, mai ales, al celorlalţi, ciudat de numeroşi!... Ciudat de mulţi inşi aveau nevoie de mitul ei şăgalnic, de _ţ ambiţia ei disproporţionată, care încă îi făcea să zâmbească duios pe babacii ei, de voinţa ei neaşteptată, absurdă şi atât de reală.

Dumineca... şi-o dedica bisericii iar dupa-amiaza dor­mea până târziu, târziu, seara. Se trezea apoi, găsea vreo friptură rece, cafea, apă minerală, pe masă şi... nimeni nu ştia ce făcea; se auzeau uneori tusete continui în camera ei, linişte ore întregi, apoi paşi, scârţâitul parchetului, zeci de minute, linişte, apoi din nou... ha, ha, cineva, răutăcios, presupuse că în noaptea de duminică spre luni, când nu era admis nimeni la ea şi nici nu permitea vreo intero­gare indiscretă, nici nu scria (luni dimineaţa nu erau ex­pediate nici un fel de plicuri, nici notele ei de lectură publică nu purtau niciodată data de duminecă), dealtfel ea lua foarte în serios comandamentul odihnei totale du­minicale, ca un principiu de viaţă... Ce făcea în noaptea de duminecă? Aha, da, cineva, un glumeţ, presupuse că făcea... prăjituri! Altul, că sare fereastra spre grădină şi fuge .prin spate la vreun drăguţ... altul, sau alta, că îşi tăia unghiile de la picioare sau îşi cârpea ciorapii ei şi ai domnului colonel! Prostii! Ce importă?! Luni dimineaţa, la birou, Puşi arăta belă ca o roză şi mulţi, din alte ser­vicii, veneau să o vadă: într-adevăr (sau era o simplă părere)? avea obrajii roşii-roşii, deşi ea nu se farda deloc, ochii sclipitori de parcă ar fi inhalat un drog uşor şi, o anume, indicibilă blândeţe în mişcări, în cuvinte, încât toată lumea, se fâstâcea puţin. Odată, o femeie în vârstă, izbucni în plâns, văzând-o astfel transfigurată, luni di­mineaţa. Un accident mărunt, fără urmări. Luni dimi­neaţa trebuia, de regulă, să dea toată lumea care se înghesuia acolo, în laborator s-o vadă (sub cele mai co­pilăreşti pretexte), afară, râzând, îi împingea afară şi... închidea uşa cu cheia ca să poată lucra. Spre seară, apoi, culorile, gesticulaţia, privirea, reveneau la normal, păs­trând — sau aşa li se părea doar „rudelor", suporterilor ei?! -— o patină stinsă a „isteriei" de luni dimineaţa, a hybrisului, a euforiei blânde, atât de atrăgătoare încât mulţi simţeau cum le urcă încet pe gât un val mărunt de plâns, ca în vis când suntem tentaţi, ispitiţi să plângem sfâşietor şi muzical totodată, un plâns ca un zâmbet infi­nit, trist...