Nicolae breban

Iată o scrisoare, un fragment de scrisoare a lui, pe care ea n-a primit-o niciodată, pentru că el s-a răzgândit în ultimul moment să i-o trimită. O scrisoare care a fost scrisă, totuşi.

„...Iată o scrisoare, draga mea, pe care am ezitat multă vreme dacă să ţi-o scriu sau nu. E vorba bineînţeles de o femeie şi prima mea obligaţie, odată ce ţi-am promis inima şi mâna mea, era de a rupe orice legătură, stabilă sau întâmplătoare cu vreo altă femeie, în afara ta, înge­rul meu iubit. A doua era — odată îndeplinită prima condiţie — de a te pune la curent, de a te edifica, de a-ţi da cont de totala mea libertate fizică şi spirituală. De ruperea tuturor legăturilor mărunte care mă mai leagă de trecutul meu, pentru a-ţi aparţine cu desăvârşire numai ţie. Iată c-o fac şi pe asta. Nu uşor, Dumnezeu mi-este martor. (O simplă expresie automată, a mea: tu ştii că eu nu sunt cine ştie ce credincios). ...O cheamă Vicky, aşa-i spunem noi, pe-aici: Victoria Ionescu. Deşi are liceul, lucrează ca croitoreasă, angajată a cooperativei noastre, cu munca la domiciliu. Ah, de-ai vedea ce glezne, ce picioruşe, cât de cuminte priveşte în faţa ei, în trotuar, când trece pe' Corso, când... o talie ca de viespe şi buzele roşii-roşii, deşi nu se fardează niciodată: un copil al na­turii. Când o prind de talia ei minusculă, se îndoaie, se răsuceşte şi râde, încât... dar să lăsăm astea, sunt de do­meniul trecutului. Chiar dacă n-am făcut-o atunci, ime­diat, când trebuia, la întoarcerea mea de la Sinaia, am făcut-o acum." Nu sunt un erou, dar până la urmă ştiu să-mi salvez onoarea. Tu nu mi-ai cerut-o, îngerul meu, dar eu aşa înţeleg să... trebuie să fiu perfect liber, absolut eliberat de orice fel de legături sentimentale şi mate­riale, de tot ce .înseamnă într-un fel sau altul trecutul meu fără tine, ca să pot să... e mai scundă decât tine şi e şatenă. Are ochii albaştri-închişi, ca viorelele, ca pan-seluţele lui Luchian, ca violetele de Parma, mai precis! Inchipuie-ţi: părul şaten, ochii vierii, gâtul subţire-sub-ţire, încheieturile extraordinar de rasate. Trăieşte singu­ratică, rareori dacă o vezi la un film, citeşte mult, cro­şetează... flirturi nu are decât cu intelectualii, mai ales cu profesorii de la liceele din localitate. Numai titraţi. Dacă ai patru clase şi degetele butucănoase de cârnăţar, chiar dacă eşti în Consiliu pe nu ştiu unde... sau ai absolvit dracu ştie ce curs de şase luni.... poţi să fii chiar Vicepre­şedinte, să te ia dimineaţă, de acasă, Moskviciul sau Gazul, tot nu... vara stă întinsă pe carpeta ei muştar cu dungi roşii-pal, la ştrandul oraşului şi citeşte câte o carte franţuzească, într-o vară a citit tot «Jean-Cristophe» de Rolland, în timp ce gagiii... uneori, îşi pune baretele de la sutienul slipului, îşi încalţă leneş galenţii şi se leagănă încet până la duş. Au! Mamă-mamă!... Să nu crezi că-ţi înşir toate aceste amănunte, îngerul meu drag, ca să te impresionez sau ca să... consider însă o obligaţie a mea, oricât mi-ar fi de neplăcut ca să... de-ai şti ce cuminte păşeşte, cu ochii plecaţi, când trece pe centru şi când răspunde la salut şopteşte ceva, încet, încât îţi vine s-o iei în braţe şi să fugi cu ea la capătul lumii. E atât de de­licată... prima oară am zărit-o plimbându-se pe dig şi am încremenit: era împreună cu Octav Teodorescu, idolul nostru, al meu, profesorul nostru de ştiinţele naturii, diri­gintele totodată. Eram pe atunci în penultima clasă şi mai eram cu doi colegi: — Cine-i, domle, tipesa cu Oc­tav?! Cine-i, domnule, femeia, o fi vreo nouă profesoară la «Iulia Haşdeu», o fi vreo bucureşteancă în trecere, domnule, ia te uită, cu marele Octav?!

Se plimbau alene pe dig, înspre ştrand, şuviţele ei fluturau uşor în vânt profesorul, idolul meu, era îmbră­cat într-un balonseider alb, cu buzunare aplicate, cordon şi epoleţi, ea era într-un deux-pieces, roşu-coraille, cu o bluză de mătase albă, cu jabou... Doamne! Era o zi cu vânt, şuviţele ei se clătinau uşor în vânt, un vânt galant, comandat parcă anume de el, de marele Octav, pe care eu îl divinizam până la imbecilitate, aproape convins că poate porunci naturii... «Dacă ai în tine credinţă cât o boabă de muştar, porunceşte muntelui să se mişte şi el se va miş­ca...» cum spune evanghelistul. Când, dacă nu la această vârstă să crezi în aceste fraze?! Nu pentru această vârstă sunt scrise?! Şi pentru mine, mai ales pentru mine, cu întârzierea mea vădită în vârstă, cu firea mea greoaie, de care nu m-am ruşinat niciodată... când îl vedeam pe Octav, la catedră, pe culoarele liceului, în sala de sport, pe stradă, îmi uitam pur şi simplu gura deschisă, rămâ­neam căscat, cum se spune, încât puteam să-mi aud balele plimbându-se pe guler, ha, de parcă mi-ar fi ieşit păian­jeni din gură... Ce mare om! Ce personalitate armonioasă! A fost singura femeie lângă care l-am văzut, după un an, de altfel, el a fost transferat la Timişoara, mai sus, mai sus, conduce nu ştiu ce... şuviţele ei şaten fluturau uşor în vânt şi ei se plimbau pe dig, spre Moara Şpăneasa. Era a doua oară că i-am zărit, eram singur de data asta şi m-am luat după ei. S-au plimbat mai bine de o oră, dar nici un gest necuviincios nu au făcut nici unul dintre ei: ea să-l sărute sau el să-i prindă sânii în palme etc. Apoi i-am zărit a treia oară împreună, parcă era şi ultima oară... ba nu, i-am mai văzut o dată, la un matineu, într-o după masă, la Capitol şi... bineînţeles, eu îl urmăream pe el, eram fascinat de el şi o invidiam pe ea că are ocazia de a schimba atâtea, fraze inteligente cu el, cu idolul generaţiei noastre... ştii cum sunt elevii, în ultimele clase, simt o nevoie de maeştri, de idoli, de modele... şi Octav era mai bine zis căzuse într-un astfel de gol, într-un astfel de model încât noi, şi mai ales eu... el mă simpa­tiza şi mă şi dispreţuia puţin pentru admiraţia mea pe care o ascundeam de bine de rău, pe care el o intuia... fără să-i simtă profunzimea, ha. Uneori credea chiar că îl ironizez, odată, într-o excursie, m-a prins de piept, cu brutalitate, în timp ce colegii mei râdeau... eu spusesem ceva, se pare, ceva foarte ironic la adresa luij O întâm­plare, bineînţeles, eu nu mă gândeam că-l pot ironiza pe el, nu doream asta, de altfel, spiritul meu este tot ce poate fi mai departe de ironie, în asta, nu-i aşa, comoara mea, sunt teribil de provincial?! îngerul meu drag.

Dumnezeule! Îmi iau capul în mâini şi-l simt cum zvâcneşte de gânduri şi sentimente: ce încurcate sunt lu­crurile în propria ta viaţă, băiete, cât de întortocheat e încă totul. Era evident ca din această mare admiraţie pentru Octav (pentru Octav cel de atunci, deoarece l-am reîntâlnit peste câţiva ani şi, fără să fie şters, mi s-a părut mai puţin impozant) să se nască şi o anume... încli­naţie, simpatie, pentru forma feminină care-l însoţea. De altfel, după transferarea lui, ea a căzut pradă unui dobitoc, tot profesor, de fizico-chimice, unul Cazimir, care a lăsat-o borţoasă. Evident, ea era încărcată de electrici­tatea aceea vie a lui Octav, de frazele sale elegante, pro­funde, de farmecul persoanei sale încât, celălalt, animalul, nu a avut decât să întindă mâna... iar ea a acceptat totul, fără proces, şi bineînţeles că el nu s-a ţinut de cuvânt în ce priveşte pensia alimentară. Şi ea, mititica, a trebuit să lase copilaşul, care e o fetiţă, la orfelinat. O dată pe lună, cel puţin şi de Paşti şi de Crăciun, o aduce _cu regulari­tate acasă... şi o îmbracă cu nişte rochiţe şi bluze şi pan-tofiori, majoritatea din pachet sau făcute de ea, cu o fan­tezie adorabilă, cum nu e nici un alt copil înbrăcat în Caransebeş! Şi are nişte zulufiori ca ai pruncului Iisus! Am cunoscut-o acum aproape trei ani, după poves­tea cu Cazimir, după naşterea copilului şi toată tragedia, când toată lumea îi întorcea spatele, normal. Atunci a fost o perioadă, nu ştiu cum să-ţi spun... ei bine, la aproape un an de la naşterea fetiţei, când rănile se vindecaseră aproa­pe (atât cele morale cât şi cele sociale), animalul, bestia, licheaua abjectă de Cazimir, acest individ fără scrupule a tentat, nici mai mult, nici mai puţin decât să i se stre­coare din nou în aşternut. A fost un moment foarte peri­culos, deoarece Vicky, în naivitatea ei, credea că acest şmecher voia în sfârşit să... ea-şî închipuia, sărmana fată, că el îşi va lăsa soţia (care e sora tovarăşului Broancă, imaginează-ţi!) şi cele două fete, şi se va muta la ea, poate chiar se va însura cu ea! Atunci mi-am amintit cum am zărit-o prima oară, pe dig, lângă silueta de fum a lui Octav, idolul nostru, maestrul nostru spiritual, al celor de atunci... e adevărat că şi făptura ei delicată, sim­patică, mai mult decât simpatică, au făcut să... picioarele ei subţiri, gleznele ei subţiri, ochişorii plecaţi, ce te priveau pe furiş, de culoarea violetelor de Parma, mă rog! Eu de altfel, nu sunt un erou, nici un binefăcător al ome­nirii! Faptul că ea lucra pentru noi, iar eu aveam directă legătură cu furnizorii, cu comenzile, au făcut, nu-i aşa, au uşurat mult procesul de... Cu toată atracţia ei fizică, totuşi între noi nu s-ar fi întâmplat nimic, pot s-o jur, dacă ea nu mi-ar fi rămas întipărită pe retină, pe dig, acolo, în vântul acela, cu şuviţele jucăuşe, lângă Octav, maestrul meu... în felul acesta, în sfârşit, puteam să mă apropii de el, de imaginea sa ideală, cel puţin, aşa cum rămăsese în mintea mea de adolescent, înfierbântată şi... şi puţin greoaie, cel puţin. Eu intru greoi în iubire, ţi-am mai spus şi ies greoi din ea... nu e poate expresia cea mai fericită, dar tu, comoara mea...

— Nu ştiu, nu pot să-ţi promit sută-la-sută căsnicia!, i-am spus eu lui Vicky, chiar de la început, din primele zile, cu francheţea şi seriozitatea care mă caracterizează. — Du-te dracului!, mi-a strigat ea, cât p-aci să-mi dea cu ceva în cap (relatez toate astea şi pentru umorul si­tuaţiei, ca să zâmbeşti puţin, Lelia mea dragă!), du-te dracului şi tu şi toţi ceilalţi, cu asigurările şi seriozitatea pretenţiilor voastre! Ieşi afară, sau aşa ceva...

Eu însă am jucat cinstit; am spus că încă sunt prea tânăr, că vreau, nu-i aşa, să-mi continui studiile şi că ar fi păcat de calităţile mele care... am adăugat, chiar, m-am crezut obligat la aceasta, să spun că familia mea mur­mură şi că e net împotrivă ca să... că o căsnicie, în principiu, nu-i aşa...

— M-am săturat de bărbaţi şi de propuneri- în căsătorie! a început ea să urle, ajunsă la capătul răbdării, să nu mai aud de toate aceste avansuri şi dulcegării până vă strecuraţi sub plapumă! Ticăloşilor! Toţi sunteţi nişte ticăloşi!... Câtă ură, Dumnezeule, câtă ură! Acesta a fost propriu-zis momentul în care noi doi ne-am legat, şi drumul ticălosului de Cazimir definitiv barat. Pentru mine, plăcerea sexuală chiar şi o anume simpatie (căci de dragoste adevărată nu poate fi vorba!) au venit abia mai târziu, cu mult mai târziu. Abia când, da, aşa este, când chipul luminos al lui Octav, chipul acela încă fascinant pentru mine, s-a şters cât de cât de lângă umărul ei. Atunci a ajuns ea, pentru mine cel puţin, fe­meie. M-am bucurat apoi, în tihnă şi cu o anume cumpă­tare de toate deliciile pe care putea ea să le ofere unui amant, trupul ei atât de delicat, izvor nesecat de bucurii. Şi cu o anume mândrie morală, crede-mă, deoarece sunt pe deplin conştient, deşi nu m-am lăudat la nimeni şi n-am discutat cu nimeni despre aceasta, dar... da, sunt convins că dacă Vicky, mititica, s-ar fi întors la ticălosul de Cazimir, ar fi fost pentru totdeauna în sensul că pră­buşirea ei ar fi fost definitivă. Astfel de midinete, de mă­runte croitorese de provincie, chiar foarte delicate şi în­zestrate cu unele calităţi reale, sunt descrise şi în Dosto-ievski, marele scriitor. Şi acolo, câte un astfel de Cazimir reuşeşte, şi toate aceste fiinţe, elemente utile societăţii, se transformă în nişte căzături, depravate, alcoolice, boarfe etc. Acest brânci, pe care destinul se pregătea să i-l dea, în acest caz... această ghilotină morală n-a mai... nu s-a mai... astăzi, Vicky e o persoană veselă, echili­brată, ce se bucură de stima tuturor, şi-a construit un apartament, eu am ajutat-o să-l mobileze.„ de altfel şi societatea noastră, face ca... pe scurt, între noi scena definitivă a avut loc alaltăieri, aseară a trimis pe cineva la mine, o prietenă bună de-a noastră, chiar vag rudă cu mine, ca să... iar azi dimineaţă, văzând că hotărârea mea e serioasă, m-a căutat ea însăşi, cu toată mândria ei, la birou şi acasă! Acum e acasă, sunt sigur, în întuneric şi plânge! Iar eu stau aici, zgribulit şi-ţi scriu: trist şi mân­dru, în acelaşi timp! Decis, însă, hotărât, cu ochii privind în viitor, în viitorul nostru, al amândurora, logodnica mea dragă şi nepreţuită! Evident, mă gândesc cu milă, cu oarecare compasiune şi la această nefericită... deşi, de la început, eu am fost corect, i-am atras atenţia că în ceea ce priveşte căsnicia...

Ciudat, a apărut din nou chipul înceţoşat, de data aceasta, al lui Octav, idolul nostru, fostul nostru idol! Simt în suflet, simt ceva ca şi cum mi s-ar fi răpit un lu­cru preţios, un... o anume... ceva de neînlocuit, ceva uriaş şi misterios... ceva fantastic, aşa cum nu poate fi decât admiraţia, nu iubirea... bineînţeles, nu e vorba aici de.», ceva ca o pată uriaşă, intensă, magnetică... logod­nica mea, trebuie să înţelegi, e ca un fel de vibraţie dure­roasă şi fascinantă, de-un magnetism fără nume..,: dure­ros şi... înspăimântător, încât... Doamne, cum de-a apă­rut deodată acest chip, aceşti ochi ca două raze... Doamne, e ceva... ceva ce... simt că trebuie să... că e ceva care... că.."

Grobei sări deodată în picioare, privind nemulţumit spre ultimele rânduri. Era probabil prea obosit de munca de peste zi. Vis-â-vis de scăunelul de bucătărie pe care scrie (masa îi era prea înaltă) se află oglinda ovală, atâr­nată de un şnur răsucit: în ea se văzu cu uimire şi pri­mul lui reflex fu o schimă ironică, autodispreţuitoare! Avea ochii măriţi, aproape roşii, gura deschisă, gâfâia uşor... da-da, gâfâia uşor, de parcă alergase dracului, de undeva! îşi trecu mâna prin păr; poate nu trebuia, totuşi, trimisă această misivă prea intimă, poate prea... aşa, cam nedelicată şi lungă, lăbărţată la maximum. Poate era şi apropierea de eveniment, azi încă o văzuse pe Vicky, frumoşii ei ochişori viorii, plânşi, faţa ei mică, scumpă, atât de tristă... sau poate, amintirea aceea... chipul acela care... ia uite! Ia uite!

Şi cu un gest hotărât; merceologul tăie ultimele rân­duri ale scrisorii. Apoi aruncă scrisoarea însăşi undeva, într-un sertar. — Să coacă acolo!, îşi spuse el. Poate scriu alta, cu acelaşi conţinut, însă totul mai rece, mai scurt, mai sobru. Mai obiectiv. Sau poate îi spun prin viu grai, la viitoarea întâlnire. Oricum, principalul s-a făcut: des­părţirea! Chiar dacă o s-o mai văd o dată, de două ori, chiar dacă o să mai dorm o noapte, două, la ea, numai ca s-o împac, s-o liniştesc cu finalul... hotărârea mea e ire-vecabilă! Hotărârea mea e irevocabilă! Trebuie, nu-i aşa, să fiu total liber ca să... total eliberat de toate legăturile care... da-da, e important asta! Să reţiu şi expresia, pot s-o folosesc:

— Să fiu liber de toate legăturile morale şi sentimentale, eliberat de tot ceea ce poate să însemne lest material şi...

Se privi încă o dată în oglinda ovală, de data aceasta perfect conştient, cu premeditare, furându-şi chipul, dacă se poate spune aşa. Era convins că... dar nu! Al dracu­lui! Afurisit! cum spunea el. în oglindă întâlni din nou un Traian-Liviu Grobei speriat, aproape năuc. Buimăcit de-a binelea. Şi-atunci împinse la o parte pentru totdea­una imaginea înceţoşată dar sâcâitoare a lui Octav, cel mai mare idol al tinereţii sale, care acum se agăţa, nu ştiu cum, cam caraghios şi... Cu un anume zâmbet pentru copilărie şi... pentru adolescenţa sa greoaie, stân­gace, aproape impudică... deşucheată...

Apoi se propti din nou în faţa oglinzii ovale. Stinse plafoniera şi lăsă doar becul, chior, fără abatjour, de la capătul patului. Da, sperietura rămăsese. Ochii însă nu mai erau roşii. Prinseseră un fel de adâncime care îl ma­turiza. Chiar şi trăsăturile feţei sale erau mai bărbăteşti. Evident. Iată, dacă apleca puţin chipul, putea să... da-da, chiar semăna puţin cu Gary Cooper sau cu... Kirk Dou-glas! Prostii! Copilării! Trebuie să se gândească la ceva... să se gândească la Blaj, de exemplu! Parcul sus­pendat, nu-i aşa, cu aleile sale, fuga slugilor, năvala slugi­lor pe alei, sfântul Ignaţiu... taurul acela care rupe ordul teologilor, al tinerilor fanatici în reverende negre, negre, pe iarba verde, în soarele verde care... luminos, sclipitor...

În sfârşit, după câteva minute lungi, dădu din umeri şi îşi întoarse spatele. Răscoli, puţin precipitat, cărţile, prin­tre care aruncase ciorna scrisorii, o găsi, în sfârşit, cu o anume panică, de parcă s-ar fi putut pierde dintr-o clipă în alta. Panica şi siguranţa se alternau fulgerător pe chipul său. I se mai întâmplase şi altă dată acest lucru, când era obosit, tracasat, când... apoi o aruncă din nou, defini­tiv. Şi îşi începu pregătirile pentru culcare. Asta îl va linişti definitiv. Şi când deschise uşa de la culoarul ce dădea spre camera Bunuţei, efortul de a zâmbi ironic, în colţul drept al buzelor sale subţiri, îi reuşi perfect. Un zâmbet care îl liniştea totdeauna, ca o gimnastică, aşa cum făcea în fiecare dimineaţă, cu bilele sale, cu halteruşele. Efortul de autostăpânire. „Cine se stăpâneşte pe sine, stă­pâneşte lumea".

Din nou se oprise apa. Grobei ieşi afară în curte, la cişmea.

CAPITOLUL IV
...Şi iată ,,o scrisoare" care n-a fost scrisă niciodată, dar care ar fi trebuit, poate, scrisă. Chiar cu ideea că nu va fi trimisă, expediată la destinaţie. Desti­naţie?! O scrisoare cu adresantul necunoscut. Există astfel de scrisori, se trimit astfel de scrisori. Orice om de bun-simţ, orice disperat, face asta. Există şi lucruri mai disperate, dar ele se întâmplă, e adevărat, mult mai rar. O scrisoare ca aceasta, făcută parcă din mai multe bu­căţi, de parcă cineva, furios, ar fi rupt-o în bucăţele îna­inte de a o fi expediat. Uitând că vrea să o trimită. Uitând că nu vrea s-o trimită, s-o scrie. Doamne, ce aiureală! Dar poşta e serioasă şi obiectivă. Ea reface bucăţelele, le lipeşte, cu scotch, ,,o" împătureşte şi o vâră într-un plic. Căruia, ha-ha, pe care uită să-l timbreze, să-l „francheze". Plicuri din acelea sentimentale care călătoresc de colo-colo, prin casă, peste mobile şi nu sunt aruncate niciodată, nici măcar la mutări, în cadrul aceluiaşi oraş, de la mahala la centru, de la centru cât mai spre centru, dintr-un oraş în. alt oraş, diritr-un alt oraş în şi mai alt oraş. Deşi, evi­dent, nu mai folosesc nimănui. Probabil că nu ne despăr­ţim prea uşor de lucrurile care nu ne mai folosesc. De lu­crurile inutile, puţine şi inutile.

Dumnezeule, umanitatea, umanitatea noastră, .câtă a mai rămas, unde s-ar ascunde...?!

...Ar fi început poate astfel... sau astfel: — Prea iubi­tul meu... logodnic! Sau: — Dragul meu Traian-Liviu, încerc de câteva zile să mă apuc ca lumea de această scri­soare, dar... eu însămi, la rândul meu, ami a-ţi scrie o scri­soare, o adevărată obligaţie morală mă împinge să... deşi situaţia e încă departe de a fi clară, „în clar" cum se spune, e de datoria mea... sfântă, inamovibilă... inalienabilă... habeas corpus, ce ridicol,... nu?!... Gluma la o parte, hotă­rârea mea e luată... deşi, după firea mea, eu sunt tentată, dragul meu, de a nu dramatiza prea tare lucru­rile, asta are un iz provincial, nu crezi, aşa, ca părul sau rochia după ce freci o jumătate de oră o maioneză la bu­cătărie, oh, e destul o jumătate de oră şi acel iz... provin­cial s-a şi instalat, s-a insinuat... dar tu mă cunoşti deja, mă apreciezi (spui tu!) şi mă iubeşti, aşa cum sunt, mi­mai aşa cum sunt! Cumi sunt acum, în această clipă! In această clipă divină, ha-ha! Dragul meu Traian-Liviu! ...Ah, e a nu ştiu câta oară de când reiau aceste rân­duri... aceste câteva rânduri care trebuie să te ajungă, să te toucheze înainte de a pleca din nou, ca evreul rătă­citor, cu valijoara ta, spre nord, spre nord-est şi spre mine, spre virtuala ta logodnică. Nu ştiu, dar scrisoarea asta afurisită nu vrea „să se termine", să intre singură în plic şi apoi să" se strecoare într-o cutie, din cele câteva sute de cutii poştale câte sunt în Alba, spre şi astfel, să ajungă la tine, în frumosul tău oraş de pe malurile Timişului, Begăi... Cerna, cu valurile ei înspumate! Trebuia să-ţi spun ceva, parcă, să-ţi mărturisesc ceva, dar... vai, ce ca­raghios, dar pur şi simplu nu-mi mai amintesc... ce! Când începusem această misivă ştiu precis că aveam... că aveam ceva, ce trebuia să-ţi mărturisesc, ceva pe care, tu... tu, logodnicul meu... aşa cumi spune şi mămica, să ştii, Ma­riana, în Mariana ai un adevărat aliat, nu de dispreţuit! Dar ce, ce anume?! Ei uite, uite ce proastă sunt! Nu-mi mai amintesc, pur şi simplu, nu-mi mai amintesc ce tre­buia să-ţi mărturisesc, să-ţi confesez, parcă era ceva... aha, da-da, parcă ceva... aşa, ruşinos dar, nu-nu, ruşinos nu e bine spus! Nu, mai bine zis, ceva ce-mi apăsa uşor, uşor, conştiinţa, deşi... o, nu trebuie să te alarmezi, era o apă­sare foarte uşoară, dulce, eu ştiu că tu mă placi mereu ve­selă, senină, cu micul meu zâmbet fin, ironic, misterios, în colţul buzelor, cum md-ai spus... Nu?! — Şi, mai presus de orice... cum îmi spuneai tu, o frază pe care nici azi nu parvin s-o înţeleg prea bine, dar care mi-a plăcut teribil, mai ales cum o spuneai tu: — Mai presus de orice, ră­mâi credincios ţie însuţi! Să ajungi prin tine însuţi, sau aşa ceva... do it yourself... şi-aşa cum ziua urmează nop­ţii... Să-mi rămân credincioasă! Vai ce caraghios sună, iubitule! Mie însămi! Chiar în superficialitate?! în în­clinarea inimii, în impetuozitatea firii mele?! în lipsa mea de calcul... în spontaneitatea mea periculoasă... şi-aşa mai departe... uite, stau de-o jumătate de oră în faţa hâr­tiei, răsucesc tocul în mână şi îl sug, ca pe vremea când umblam în şcoalele primare, ha! Ce să-ţi scriu... ah, astăzi nu sunt într-o bună dispoziţie! De altfel... vai, Doamne, când se va mai termina şi această scrisoare, parcă văd că... mămica mă ceartă încontinu, spune că... ah, sigur că are dreptate, ha-ha, ea are dreptate, scumpa mea mămicuţă! Dar numai atât: dreptate! Cu asta, însă, nu ajungi prea departe, cum spune...

...Ah, simt cum, devin nervoasăT! De ce nu mă ajuţi, puţin?! Ei, poftim, ştiam că aşa are să se întâmple, am uitat definitiv ceea ce voiam să... ceea ce trebuia să... Bi­neînţeles că mămica habar nu are de conţinutul acestei scrisori, altfel, pentru nimic în lume, n-ar fi... ea nu vrea, evident, decât să-ţi scriu, să-ţi scriu mereu, cu regulari­tate, ca tu să nu mă uiţi. Aşa că îţi spun, cu zâmbetul meu mic şi răutăcios, care ţie îţi place atât de mult: — Nu mă uita, iubitul meu mic, maiorul meu fără grade! Oricum, e clar: nu am să-ţi scriu despre... acel lucru, mărunt şi... sâcâitor, totuşi. Află doar că... aveam să-ţi scriu ceva, o anume stare vinovată, deşi... ha, aşa ar trebui să fie, eu însă nu mă simt astfel, eu nu mă simt în nici un fel vi­novată, să ştii! Şi aşa şi fiindcă tu m-ai îndemnat să fiu astfel, să fiu eu însămi, nu?! Credincioasă mie însămi... dar ar trebui să mă simt astfel, mediul meu şi educaţia pe care am primit-o mă îndeamnă să mă simt astfel iar eu, ha-ha, îţi trec ţie această povară, această vinovăţie, acest sentimient pe care nu-l am... deşi ar trebui să-l am, vai ce caraghios! Dar numai tu eşti de vină, cu obiceiul tău de a despica firul de păr în patru! Oricum, tu să ştii că eu... da, că eu: mă simt, aşa, nu ştiu cum... vinovată, să spunem (Oh, numai de dragul tău!) şi ţi-am mărturisit şi ţie acest lucru, această stare! Şi te las să mă ierţi, să mă săruţi pe frunte, deasupra sprâncenei drepte, pe negul acela care îţi aparţine, pe punctul acela mărunt-mărunt şi...da, te las să mă ierţi! Să nu crezi că sunt ipocrită, că di­simulez nu ştiu ce... ca să mă pun mai bine în valoare, să... te prind cât mai bine în mrejele nu ştiu cărei... tu mă iubeşti, nu-i aşa, tocmai pentru că sunt cum sunt, lipsită de prejudecăţi, şi... chiar superficialitatea mea senină, muzicală, tu o iubeşti, nu-i aşa? Nu mi-ai declarat asta?! Ba da, ba da! Ciudat, abia când ne sunt iubite defectele noastre simţim iubirea! în defectele noastre, chiar mă­runte, suntem noi înşine, noi însene! Iar tu eşti aşa de înţelept cu defectele mele, încât, nu ştiu cum să spun... da, m-ai făcut să am eu însămi despre mine o impresie mai... favorabilă! Vai, ce caraghios! Dar... aşa e! Uneori nici nu ştii cât te iubesc, dar în momente total neaşteptate, când nu eşti lângă mine şi nici nu bănuieşti că... abia aş­tept ca dragostea mea pentru tine să... mai crească puţin, să se intensifice, să se nuanţeze! Ce bine va fi! Ce bine ne vom simţi, ce... fericiţi vom fi, împreună, umăr la umăr în această viaţă searbădă, lipsită de poezie! Uite, faţă de tine eu mă simt total relaxată, total... şi asta e în primul rând meritul tău, sută-la-sută! Aş fi în stare să-ţi spun totul, ca unui prieten... chiar lucruri care, pe tine, în ca­litate de logodnic, de... dar, nu ştiu cum, tu pentru mine însemni cu mult mai mult, cu mult mai mult! Prieten, confident... ah, abia aştept să fii confidentul mien! Am atâtea să-ţi spun, deşi, eu sunt capabilă să tac ore în şir, răsucindu-mi visătoare o şuviţă de păr pe degete! Dar câte nu-mi trec prin cap! Uneori nici nu-mi trece nimic şi stau pur şi simplu, cu ochii în gol şi prin mine simt o muzică, un fel de armonie suavă... suavă, de parcă... aşa, o stare muzicală, intens muzicală, plină, cum să spun, de... gânduri neexprimate. Dar ce: o stare intensă nu e un gând?! Eu cred că da. Şi eu mă las legănată de... aceste gânduri, minunate, nuanţate, atât de originale, pe care aş putea să le gândesc, să le exprim, dar... le las să treacă prin mine, să mă răvăşească, să mă... legene, mă lasă să plutesc pe ele, pe... aşa ca Ofelia, printre nuferi... Ce să-ţi mai scriu...?! Ce dracu să mai... ah, ce bine e, cât de mult bine e, cât mă simt de... împăcată, de fericită, dacă ai şti... ah, ce păcat că încă nu-ţi pot spune totul, ca unui adevărat prieten, ca unui adevărat soţ! Noi vom fi nu numai soţi, vom fi prieteni, nu-i aşa?! îmi promiţi?!