Nicolae breban

Frazele acestea imperfecte începeau să se mişte în el, ca nişte şerpi care se trezesc în cuibarul lor, orbiţi de lu­mină. Erau nişte propoziţii absolut stupide, banale, care simţeau deodată, prin nu ştiu ce stupid mecanism, adiind deasupra capetelor lor conice, somnoroase, sensul, un sens posibil, real.

— Oh, spaima de sens, de înţeles, ar fi fugit bucuros acum undeva... ar fi tulit-o pur şi simplu, stârnind praful în urma sa, fericit de râsetele batjocoritoare din ur­mă. Dar unde?! El care se jucase nepermis de... incon­ştient de mult de... bah! Se jucase oare?! Era el într-adevăr liber să... libertatea nu-l aştepta, oare, de-abia de acum înainte cum se spune... valul acesta de căldură, pa­nica asta greţoasă, cum au gravidele, nu era oare.înce­putul, anunţul libertăţii... de care el, personal, nu simţea nici cea mai mică nevoie... dar, ce?! îl întreba Cineva... pe el?! Era împins, fusese împins din ce în ce mai aproape, în timp ce el râdea încă cu — Hă, hă, hă-ul său, cu:

— Ho, ho, ho,-ui său imbecil, cu râsul său grosolan de provincial semidoct, apt de-un fanatism-de mâna a doua. Da, iată, asta fusese capacana:

• 
  Un fanatism de mâna a doua! Şi, deodată,., cineva făcuse un fals, mărunt... cineva înlocuise cărţile... o carte! Un careu de aşi când... o chintă nobilă, orbitoare, când el aspirase, modest, pe Dumnezeul lui, ia una „la as", cea mai jecmănită, cea mai potrivită cu el, cu trupul lui descărnat, cu glumele sale imbecile, dezlânate,, bănăţeneşti... cineva schimbase servietele, ace­leaşi, negre, cu trei închizători subţiri, nichelate, cineva se amuzase şi... şi... sustrăsese uşor, fin... cu o eleganţă ima­terială... flou, flou... aşa, ca o respiraţie a unei flori de seră... o trişerie fină, suavă... da-da, în capcana aceea pe care o zidise chiar ei: — Fanatismul său diletant, amator, de-a doua mână! aceasta fusese iscusita capcană, creată de el! Şi în această capcană, gata construită, „excelent" constru­ită (oho, pentru asta fusese suficient de pedant, ca un adevărat provincial!) cineva... ceva, cum să spun, făcuse trişeria aceea simplă... naivă, prefect... cum să-i spun... nevinovată! — Ce glumă de prost gust, domnule... de-un uriaş prost gust! Nu-i acesta destinul, spunea cineva, dacă cuvântul acesta are vreun înţeles şi cu siguranţă că nu are... — O glumă de un uriaş prost gust! Să ne închinăm, să ne prosternăm cu umilinţă în faţa Lui, al Prostului Gust cel Colosal! Noi care scâncim ca nişte căţeluşi, uitaţi pe-afară, pe culoar, la discreţia şobolanilor casei: — Mărire Ţie, Doamne, Mărire Ţie! Şi încă ne rugăm pentru Curata, prea bine cuvântată, Măria noastră Doamnă... de Dum­nezeu Născătoarea... cea care naşte mereu, fără încetare, în toate chinurile, în chinurile atroce, pe Dumnezeu... pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut!... Ce fraze, ce amestecă­tură de fraze, ce punch de fraze, ce semidoct era capul său!... Cu lecturile sale din reviste, almanahuri, ha, ha!...
  
• 
  ...I-am spus PetFonelei că poate să se culce la mine, în nopţile în care are dificultăţi cu mătuşa ei, sau ce dracu e. îşi pune o pilotă pe jos, pe covor, un cearceaf peste pi­lotă şi ea peste cearceaf. Doarme pe jos, dar doarme to­tuşi, eu, evident, nu pot să-i ofer patul meu. Somnul, la mine, voi ştiaţi, este esenţial. Somnul e forţa mea, somnul e chiar semnul forţei mele. între noi e masa şi în acest fel avem totuşi, am mai bine zis, senzaţia izolării. Mi-a pro­pus ca în nopţile când rămâne la mine să doarmă pe jos, să tragem un fel de perdea, a adus ea însăşi un fel de stambă, care să... Prostii, am interzis aceste maşinaţiuni! Toate acestea ne-ar scoate de sub aparenţa provizoratului! Provizoratul este chiar forma libertăţii. Când doarme la mine, doarme pur şi simplu pentru o noapte, în cel mai perfect, spontan provizorat, exact aşa cum ar trage la un hotel de mâna a treia, ajunsă la o oră târzie, undeva, în­tr-un orăşel. Unul din hotelaşele acelea suspecte, de lângă gară, ha, în felul acesta eu îmi păstrez liniştea iar ea nu trebuia să umble pe străzi sau să doarmă undeva, într-un gang, pe o saltea veche, la nişte cunoştinţe, cum i s-a în­tâmplat în vreo două rânduri. Mătuşa ei sati vara mamei ei sau dracu ştie ce e, nu-i permite să intre în casă seara, după ora zece. E absolut inflexibilă, or, noi tocmai seara. avem cel mai mult de lucru. Temele mele, corespondenţa mea vastă, articolele etc. Am început şi un jurnal, evi­dent, un jurnal intim, genul ăsta îmi inspiră greaţă. Nu, un jurnal de lucru, deschis. Dealtfel, la mine totul, chiar şi actele cele mai intime, mai involuntare, cum ar fi căs­catul, scărpinatul, respiraţia în somn, între două coşmare domestice, totul e public, poartă pecetea oficialităţii. Caut un câine, o javră, o corcitură, orice, ceva pe care să-mi revârs tandreţea. Pentru asta, sărmana Petronela nu e potrivită, în ea mai tresar unele resturi, sechelele de umanitate. (S-o vedeţi cum mă priveşte când îi dictez rândurile astea: exact ca o oaie! Adică, cum: mă pri­veşte total indiferentă, aşa cum trebuie, să nu-mi dis-turbe câmpul vederii mele. Pentru asta am ales-o, pentru asta. mai ales, o păstrez. Puterea ei este indiferenţa faţă de ea însăşi atunci când eu, Stăpânul, am nevoie^de ea. Punct.)
  

...E iarnă plină, toată lumea aşteaptă Crăciunul anului de graţie una-mie-nouă-sute-douăzeci şi şapte! Ce ne va aduce 1928?! Mie, personal, nimica. Eu nu aştept nimica de la el, mie, fiecare zi îmi aduce ceva, pe mine însumi. Deşi, voi ştiţi, eu am cultul revelionului. în mijlocul mi­zeriei generale, a haosului, a văicărelilor, a speranţelor băbeşti, eu rămân posomorât, indiferent. — Cea mai ab­jectă celulă din mine e speranţa! Trebuie ucisă, lichidată rapid, cu toate mijloacele! E o idee pe care am dictat-o de curâ'nd, pentru jurnal. Sau, dacă vreţi, speranţa mea seamănă cu Petronela, femeia-oaie: calmă până la im­becilitate, inteligenţă până la apatie, stumpf, cum spun nemţii, oarbă, cu găuri în loc de ochi. O formă vie în care .pot locui eu, domnul Eu-însumi! Uneori, îmi contemplu uniforma mea de ofiţer. Doamne, ce frumoasă, ce „chipeşă" e! O scot din dulap, o privesc, ridicând-o în sus, pe umera­şul ei, aşa cum ovreii bijutieri ridică vreun briliant în lu­mină, mă opresc cu ea în faţa oglinzii, mi-o mulez pe trup aşa cum fac femeile când probează o stofă încă în metraj. Petronela, ca un adevărat câine de vânătoare, a „simţit-o", uneori, când sunt ocupat cu altceva, o scoate, o perie, i-a pus levănţică etc. Odată, când am lipsit, a călcat-o, ea în­săşi. Pentru o intelectuală e foarte dibace, nu a apărut nici o cută în plus. Voi .îmbrăca-o poate, de revelion, în acest moment solemn. I-am promis că voi lăsa-o să mă ajute, exact aşa cum ajuţi un episcop. Apoi va trebui să plece, chit că stă pe undeva pe afară. Dar nu, va merge pe la prietenii ei, o grămadă de lume o iubeşte şi va bea acolo, împreună cu ceilalţi. Eu voi sta singur şi voi scrie, mânu proprio, e un moment prea grav ca să dictez. în jurul meu, la câţiva metri şi kilometri de mine, lumea va urla, va râde, va bea, va mânca, se va veseli. în felul acesta nu voi fi singur.

...Am recitit de curând „Antichristul" lui Nietzsche. Magnifică operă! Nu sunt de acord cu ea, deşi eu însumi sunt ateu, dar spiritul ei, curajul ei, huliganismul ei, aş zice, sunt formidabile! Cum spune el, în scurta prefaţă:

— Doar poimâinele îmi aparţine! Unii se nasc postum. Asta mi se potriveşte şi mie. Sau, mai departe (par. 14): ...Altădată, conştiinţa umană, spiritul, erau dovada unei origini nobile, dovada originii divine a omului. Pentru a perfecţiona omul, i s-a recomandat să-şi tragă simţurile în sine. ca şi broasca ţestoasă, să întrerupă legăturile ce-l ţi­neau de tot ce e material, să-şi poprească „lutul muri­tor": va rămâne din el, atunci, esenţialul, se spunea, „Spiritul pur". Noi însă şi aici am intuit just: o tot mai mare „luciditate", „Spiritul" înseamnă pentru noi doar simptomul unei relative imperfecţiuni a organismului, ca o încercare, tatonare, orbecăire, ca o lene, la care se cheltuieşte neînchipuit de multă energie nervoasă, noi ne­găm că se poate realiza ceva desăvârşit, atât timp cât ră­mâi în limitele lucidităţii. „Spiritul pur" e o curată prostie. Fără nervii şi simţurile noastre, fără „învelişul nostru muritor" nu ne putem decât înşela — atâta tot.

Ce spuneţi?! Iată, un adevărat epicurean un adevărat Dyonisos. Deşi el îl neagă pe Epikur. Ascultaţi: Epikur e un decadent tipic şi eu am descoperit primul aceasta. Teama de suferinţă — chiar de cea mai infimă particulă a durerii — nu putea să ducă decât la o religie a iubirii... (par. 30)... Vedeţi?! Elogiul simţurilor, al suferinţei! Ca şi mai jos (par. 21)... Creştinească este ura contra Spiritu­lui, contra mândriei, contra libertăţii, contra independenţei Spiritului (libertinage des Geistes), creştinească este, deci, ura împotriva simţurilor, împotriva bucuriei simţurilor, împotriva bucuriei în general!...

Şi acum un pasagiu la care ţiu deosebit de mult, pe care l-am citit cu voce tare, oglindindu-mă în tăblia mată a şifonierului, în timp ce prostănaca de Petronela lua note, deşi ce citeam fusese scris şi gândit încă o dată. As­cultaţi:

— Dacă echilibrul existenţei îl căutăm nu în imanent, nu, în viaţă, ci în transcedent, în nimic, atunci i-am ră­pit vieţii absolut orice echilibru. Marea minciună despre nemurirea personală întunecă orice raţiune, orice natură umană în instinctul ei pozitiv, vital optimist. Să trăieşti astfel încât să nu mai aibă nici un sens că trăieşti, devine acum sensul vieţii... Otrava învăţăturii: „Drepturi egale pentru toţi", creştinismul a semănat-o cel mai bine. Creş­tinismul a aţâţat, din cele mai dosnice cute ale relelor instincte, un război mortal contra onoarei şi a simţului distanţei dintre indivizi, adică contra premizeî oricărei înnobilări umane, contra grandorii culturii — el şi-a făurit din ura maselor arma principală contra noastră (aus dem ressentiment der Massen), împotriva a tot ce e distins, ve­sel, generos, pe pământ, împotriva norocului nostru ome­nesc... Şi să nu subapreciem fatalitatea care s-a strecurat din creştinism în politică. Nimeni nu mai are azi curajul privilegiilor, curajul drepturilor de stăpân, a sentimentul lui onoarei faţă de sine şi egalii săi, dreptul la cultul dis­tanţei (zu einem Patos der Distanz...) Prin minciuna ega­lităţii sufletelor, aristocraţia sentimentelor a fost îngro­pată sub tot ce e materie, material; şi dacă ideea „privi­legiului maselor" face sau va face revoluţie, creştinismul este acela, să nu ne îndoim defel, prejudecăţile creştine vor fi acelea care vor transforma orice revoluţie într-o baie de sânge şi crimă. Creştinismul este ridicarea a-tot-ce-mişună pe pământ împotriva a tot ce are înălţime, nobleţe: Evanghelia celor „de jos" — înjoseşte!...

Acestea şi încă altele... Vedeţi, vreau să repet: sensul acestor lucruri nu mi-e totdeauna familiar, chiar de altă părere. Dar stilul, acest fel atât de bărbătesc de a gândi, acest fel reacţionar, dacă vreţi, ultra-reacţionar, cu­rajul lui de a gândi singur, într-o mare izolare etc, etc, toate acestea mi-l fac, dacă nu simpatic, oricum interesant, notabil, bemerkenswert... mai aîes că eu nu sunt împotriva creştinsimului al cărui ev mediu, pe mine, mă umple de... reverie, de uimire. Nu renaşterea ci evul mediu mă absoarbe, îmi absoarbe atenţia. Aici e vorba însă de creştinism ca sursă, izvor puternic al urii contra oricărei individualităţi, a ideii de individualitate umană, această sechelă a antichităţii. Coaliţia maselor îm-potrvia unui singur individ etc. Toate acestea dealfel eu le-am extins în tema mea despre „Relaţia individ-masă". Acolo mă aplec cu mai multă indiferenţă, nepărtinire, asupra relaţiilor posibile, probabile care se nasc între om, un oarecare om care se simte împins, din pricim necunos­cute şi indiferente voinţei sale, în afara turmei umane şi ceilalţi, între un om bolnav de individualitate, tot mai bolnav, un „animal bolnav de spiritualitate" şi ceilalţi, cei sănătoşi.

...Caius îmi scrie că îi este frică de operaţie. V-a scris şi vouă?! Mi-e dor de el, uneori mi-este un dor nebun, ca după o femeie, aşa, cum să spun, niciodată întâlnită, cine­va, ceva înecăcios, care trebuie să vie, o promisiune făcută de destin într-un moment de zăpăceală, de indiferenţă, ha. Atunci îmi strâng dinţii şi îi frec unii de alţii, ca un ali­gator de Nil, ca un caiman ce-şi scoate botul său ascuţit din mâlul sfânt. Orice, dar el nu trebuie să afle nimic sau cât mai puţin. Eu nu pot să-mi permit să atârn de nimeni, nici măcar de vreun sentiment de-ai meu care m-ar uma­niza, cum spune Mihaela. (V-am vorbit despre Mihaela, urâta, fioros de urâta Mihaela, pe care o văd numai din plăcerea care mi-o face urâţenia ei, din siguranţa recon­fortantă că nu o voi dori-o niciodată, din plăcerea care mi-o face mechanteria, chiar insultele ei, răutatea ei colo­sală uneori ce se potriveşte atât de bine cu figura ei hâdă şi pe care mi-o aruncă cu voluptate în cap aşa cum, în evul mediu, câte unui trecător târziu i se arunca de un­deva, de sus, un vas cu urină peste plete etc.) Cu această ocazie am constatat, un adevăr simplu şi relativ vechi, că ura e mai stabilă decât iubirea, e mai greoaie, are un echi­libru mai stabil. Ca şi indiferenţa. Noi care intrăm într-un j secol al indiferenţei, trebuie să studiem ura, ca să ne cu- t noaştem, să ne putem aproxima, prevedea viitorul. Viitorul nostru şi al copiilor noştri. Mi-e dor de Alba, de Baia-Mare, de toate orăşelele provinciei pe unde am răscolit praful cu picioarele mele de copil, deloc nevinovate, har Domnului, mi-e dor de provincie, într-un cuvânt, de pro­vincie şi de provincial. Voi mă puteţi înţelege mai greu pentru că trăiţi acolo, în ţara minunată, promisă, nu aveţi relieful acestei noţiuni, a acestei abstracţiuni. Visez la valorile provinciei, la marile ei valori, la marele ei curaj, curajul lui Don Quijote. Provincia nu e numai ridicolă; ea e şi curată, ea e o fecioară care a fost violată în prima tinereţe, maltratată de un beţiv în prima ei tinereţe şi poartă actului sexual o ură incarnată. Fecioară încă pe ju­mătate — desfrânată pe jumătate. Iată o imagine posibilă a provinciei „respectabile" în care trăiţi şi parcă vă văd ochii scânteind, o clipă, ha, ha. Dar să ştiţi că acesta nu e felul meu de a se vedea lucrurile, chiar aşa este, şi va trebui să vă resemnaţi cu aceasta. Cu atât mai mult cu cât eu iubesc această imagine, atât de modernă, o să spuneţi. Fleacuri! Ce mă interesează aici este ideea curăţeniei ce trăieşte în păcat, ideea ispăşirii unui păcat făcut de alt­cineva. (Nu e toată Biblia aici, Vechiul Testament, evident, dar şi originea lui Iisus, un profet ce are, adâncă intuiţie să sufere pentru ideile sale, la fel de nesărate şi de utopice ca oricare altele, de atunci şi de acum, dar sângele, nu-i aşa, propriul său sânge le face verosimile, suspecte, nu-i aşa?!) Iată, astfel văd eu, astfel .este provincia: ispăşind o neînţelegere brutală, dureroasă, ispăşind un viol, un viol de natură sexuală în primul rând, un viol asupra unei fecioare. O alienare tipic „modernă", pentru că femeia, în ultimele secole s-a distanţat sensibil, în propriii ei ochi mai ales, de obiect, de animalitate. Femeia-socială, evi­dent, nu un exemplar sau altul. Şi atunci, nu-i aşa, in­fracţiunea e profundă, agresiunea e aproape totală, asupra psihicului ei cu stătu nascendi, asupra embrionului ei mortal în plină dezvoltare. De aici ura ei, a provinciei, bineînţeles, ura ei virilă, dură, aptă să înfrunte orice re­zistenţe. (Vezi tema mea „Despre rezistenţe"). Aceasta e provincia şi noi trebuie să resuscităm valorile ei, încrederea ei stângace, de prost gust, în ea însăşi (ca o pârghie a gândirii!), chiar prostul ei gust. Evident, nu: prostul gust, ci prostul ei gust, două concepte total diferite. Prostul gust, în sine ca şi Dumnezeu (în sine) sunt fade. Voi fi poet într-una din aceste zile şi voi compune Q dată, o apo­logie a Provinciei, în care judecăţile şi conceptele vor fi abil ascunse în metafore, chiar în rime, în banalităţi. In aşa fel ca să vă şocheze, voi care trăiţi în provincie, voi care nu iubiţi provnicia mea, pe voi pe care vă şochează provincia, această şcoală a caracterelor, a eroilor.

...Umilinţa, adevărata umilinţă nu se poate naşte de­cât în provincie. (Creştinismul nu s-a născut în provincia imperiului Roman?!) Mi-este atât de greu, de dificil, de a fi umil, eu care sunt încă atât de pătruns de conştiinţa marilor mele calităţi, atât de prosteşte convins, aş zice. Cu cine mă asemăn ca să fiu umil?! Evident, numai cu mine însumi. Să nu fiu ipocrit în umilinţă. Să nu fiu ironic în umilinţă. Din toate părţile năvăleşte asupra mea umorul, ironia, acest dizolvant al personalităţii, această calitate anti-provincială. Când am să fiu bătrân şi decrepit voi face jocuri de cuvinte, ca Shakespeare. Trebuie să-mi păstrez răutatea, indiferenţa posomorâtă (nu ironică) ca să pot lupta contra celui mai mare flagel al lumii: mila faţă de tine însuţi. Arma copiilor, bătrânilor, femeilor. Nu am nimic contra ei, ea e necesară, profund necesară, altfel n-ar exista în economia naturii umane. Să trăiască şi să fie sănătoasă! Ce s-ar face omenirea, acea „biată omeni­re" de care vorbesc atâţia ticăloşi, cinstiţi, fără ea!... Dar la mine, în mine, ea trebuie să piară, această abjecţie. Pfui! Cum să-mi mai fie milă, cum să simt măcar simpa­tie faţă de acest trup pe care l-am târât în atâtea depra­vări, în acest spirit plin de turpitudine, apt de atâtea vii­toare laşităţi etc. Să nu credeţi că exersez creştinism, aici! Nu-nu, aş zice chiar dimpotrivă. Dar reperele mai exacte sunt în altă parte, în scrisorile către voi nu vă tri­mit decât franjurile gândirii mele, aşa cum Vanina taie marginea arsă a prăjiturii când o scoate din bloder, din cuptor. Marginea aceasta arsă se dă copiilor şi inconştien­ţilor. Poftim!

„...Ce este greu? Astfel se întreabă cărăuşul-Spirit, astfel îngenunchează el, asemănător cămilei şi vrea să fie bine încărcată". Iată o formă a egoismului, a adevăratei megalomanii: provocarea suferinţei, forţarea limitei fizi­ce şi nervoase, existenţă pe limită. Fără nimic acrobatic în gesturi, fără auto-compătimire, fără nimic spectaculos: o posomorâtă indiferenţă. Sunt urmărit tot mai mult de o vizită (făcută de copilul de nouă-zece ani, care-am fost, care mai sunt) la un bâlci, la „o panoramă", la un panopticum. Priveam, ca toată lumea „adultă", prin nişte ocheane unde se vedeau ,,în relief", câmpul de bătaie de la Aus-terlitz (chiar aşa cum a fost), câmpul de bătălie de la Phi-lippi, lupta de la Trafalgar şi imaginea antipatică a lui Nelson, Alexandru Macedon la masă, înconjurat de der­bedeii săi, moartea „reală" a lui Sardanapal etc, după cum vedeţi teme de cel mai bun-prost-gust ale picturii scorţoase, academice universale. Dar atunci, ele m-au emoţionat pentru că era exclusă ideea de artă şi acolo, ca şi din mintea mea teribil de vie. Apoi am trecut prin faţa unor mese de o curăţenie suspectă pe care se găseau cilindri de sticlă conţinând foetuşi, monştri embrionari şi organe genitale bolnave. Istoria şi boala, aceasta mă urmăreşte acum, dar nu în noţiuni abstracte, ci aşa cum vi le-am descris un pic cam grăbit mai sus, în imaginile lor de bâlci, deci fantastic de reale. De concrete, de res­pingătoare. Astfel de bâlciuri văd că se împuţinează (oho, lumea a devenit vai, mai rafinată, mai tehnică, mai proas­tă), dar şi dacă ar fi la fel de numeroase ca pe vremea copilăriei mele provinciale, adultul dizgraţios care am ajuns acum (cu ajutorul lui Dumnezeu, he, he!) nu ar mai vedea acelaşi lucru dacă s-ar apleca la ocheanele acelea de sticlă. Trebuie deci să-mi păstrez acele imagini, recoltate odată în mine, păstrate prin nu ştiu ce noroc, dezgropate printr-o întâmplare pe care nu încerc să mi-o explic. Imaginea aceasta a istoriei şi a bolii aş fi vrut să i-o povestesc, să i-o trec acelui Petrescu Marius, prodeca­nul, care se străduia (şi reuşea) să pozeze într-un tip lip­sit de prejudecăţi, dacă nu l-aş fi dispreţuit atât. (Cât tre­buia!) După asta ţiu minte că am vizitat menajeria î Bah! Vax! Umanitatea acelor animale în mizerie şi mur­dărie nu-mi mai spunea nimic. Blana lor năpârlise, ochii lor se umanizaseră, erau umezi de autocompătimire! Spectacol de gradul doi, de gradul trei. Faţă de sexele acelea bolnave, încremenite în alcool, şancru în faza pri­mă, secundă, sifilis în faza primă, secundă! Sexul feminin, bolnav, sexul masculin, bolnav! Iată ceva care m-a şocat cu adevărat, ceva care mă şochează tot timpul, de vreme ce am regăsit intactă această imagine în coteţele memoriei mele împuţite. Ce ştim noi, ce ne formează, ce ne „educă", ce lucruri ne construiesc?! Ştim noi spre ce suntem împinşi?! Am auzit că există o meserie nouă: piloţi de încercare, cei care pilotează modele noi de avi­oane, încă neintrate în fabricaţie, cu comenzile neverifi­cate la anumite solicitări de viteză, presiune dinamică etc. Iată ceva care mi se potriveşte, ha. Dacă n-aş fi atât de ocupat aş face câteva luni această meserie execrabilă, probabil foarte prost plătită. Voi mă întrebaţi mereu cum stau cu examenele: foarte bine — adică foarte prost. Nu vă faceţi griji, se va rezolva şi asta. Timpul însă mi-este foarte preţios, nu pot să-l părăduiesc pe... în sfârşit, nu vreau să vă amărăsc cu aceste detalii! Basta!...

...Vă iubesc foarte mult, dragii mei, rudele mele dragi! Când dictez aceste rânduri am ochii plini de la­crimi! Voi care nici nu mă iubiţi de fapt, voi care mă iu­biţi cu ură, voi care mă iubiţi, de fapt! Cum să vă ex­plic?! Evident, nici nu e nevoie, natura a avut grijă de aceasta! Ştim sigur că ne iubim fără să scoatem o silabă! Ochii mei s-au umezit inutil, voi mă credeţi şi fără asta, voi sunteţi obligaţi să mă credeţi! Şi eu, chiar şi eu omul cel tare, monstrul, chiar şi eu sunt obligat, sunt încă obli­gat aşa cum sunt obligat să mă,ţin încă în viaţă, să mă agăţ încă de ea, de balonul ei umplut cu aer cald, de Zeppelinul ei ce mă duce peste frumoase privelişti de groază! Atârnat de Zeppelinul meu, vă salut, vă fac un semn cu mâna, rudele mele dragi, voi, cuibul meu care mai păstrează putoarea fostului meu trup tânăr, mirosul meu distinct, unic. După ce ne recunoşteam noi?! Nu cumva după acest miros, cum îşi recunoaşte fiecare înger păzitor clientul său, pacientul său, animalul său sălbatec închis într-o cuşcă sordidă sau cum vreţi să-i spuneţi?! Uneori, o să râdeţi, stau şi mă miros, îmi miros mâinile, braţele, pieptul, picioarele, atât cât ajung, în înţepeneala mea umană. Sunt teribil de curios cum miros eu... cum mă mirosiţi voi...?! Voi care mă recunoaşteţi fără greş, de fiecare dată şi vi se umezesc ochii. Ca şi mie, nu numai la mirosul meu, la mirosul vostru, dar pur şi simplu la amintirea, la senzaţia abstractă a acelei putori, miros. Cel mai greu lucru de pe lume, mai greu decât să cuce­reşti cetatea Troiei sau a Ştiinţei, mai greu decât să scrii „Hamlet" este să-ţi aminteşti un miros anume. Mirosul, damful unei flori, al unui animal-uman. Cum e oare, dom­nule dragă, cum era? Şi ridici capul, cu năsucul în vânt, doar-doar te-o ajuta ceva-cineva şi ţi-o trimite, gratuit, din zăpăceală, mirosul dorit pe la nări, o secundă. Unii, se zice, aspiră cu plăcere, cu voluptate, chiar, mirosuri pu­trede, de fecale. Nu mă miră. în miros, acolo, mai suntem copii, candizi, dacă asta poate fi un scop, o ambiţie. Dar despre altceva vreau să vă vorbesc...

...Vă iubesc, credeţi-mă, voi şi Olga, sunteţi cuibul meu, acolo unde pot să-mi ascund capul, pliscul şi să tac, să dorm în propriul meu gunoi. Acolo unde pot să visez toate îmbâcselile în care plutesc, fără teamă, fără ruşine, fără nici un fel de regret. Acolo, unde pot cu adevărat, să nu regret nimic, absolut nimic. Unde sunt îmbrâncit de iubirea voastră, hrănit cu viermi şi muşte încă vii, som­nolente, acolo unde voi îmi deschideţi pliscul cu lovituri scurte dureroase, neîncrezători în raţiunea mea şi bine faceţi! Raţiunea mea nu face doi bani! Instinctul raţiunii mele este mare, raţiunea mea este egală cu a unei muscu-liţe, cu a unui viermişor! Probabil! După câte ştim noi despre musculiţe, după câte nu ştim noi despre ei! Să ne rămână departe, nu vrem să ne încărcăm şi cu psihologia lor complicată, ha. Vă iubesc cu... voioşie, cum să spun, cu o iubire veselă, voioasă, cu o iubire demnă de voi, demnă de instinctul vostru sănătos cu care mă îngrijiţi, cu care-mi purtaţi de grijă. Cine m-ar mai iubi pe mine, voi înşivă nu m-aţi iubi dacă n-aţi fi rudele mele, dacă nu m-aţi iubi de fapt. Cine, altcineva, mă mai poate iubi, mă va iubi vreodată cineva...?! Mă va înţelege, deci, pentru că voi mă înţelegeţi, acesta e paradoxul. Nu e de fapt nici un paradox, nu e decât jegul gândirii mele. Aş vrea să vă fac un dar, de câteva zile mă tot gândesc la asta: ce să vă dăruiesc, să cumpăr ceva, să mă despart de un obiect la care ţin. îmi chinuiesc mintea să-mi dau cont ce şi-ar dori Ştefi, tu, parcă am auzit odată... aşa, că ar vrea să fumeze din lulea şi... sau că ar vrea o cuşcă... un papagal, aşa ceva... sau... o să râdeţi, până la urmă ştiţi la ce concluzie am ajuns: Vanina şi tu mi-aţi făcut atâtea reproşuri şi pisălogeli în scrisorile voastre că nu vă trimit totuşi rufele acasă, la spălat, că se deteriorează, că se pierd etc, încât mi-a dat prin cap că cel mai nimerit cadou ar fi... să vă trimit rufele mele murdare, ca şi până acum! Doamne, Doamne, la ideea asta, am vrut să râd, am vrut să mor de râs! Chiar şi acum râd, când dictez acestea, râd aşa cum râde un câine care se îneacă cu ceva. La fel de distins!... La fel de distins, dracu să mă ia!...