Nicolae breban

— Cred că nici n-o interesează prea mult!... spuse cu dispreţ leneş tatăl ei.

— Bine... să lăsăm baltă! spuse doamna Vanina, deodată decisă şi strânse scrisorile răspândite pe studio, lângă fundul ei mare.

— De ce...?! făcu Grobei, cu oarecae apatie. Se văzu însă, apoi, când insistă să se continue lectura, că nu-l plictisiseră scrisorile sau voia, pur şi simplu, ca tactul său uluitor să marcheze absenţa logodnicei sale de la datorie. Acest lucru, această „bănuială" îi derută, îi fâstâci aproape pe cei doi bătrâni. Sărmanii bătrâni, perfizii bătrâni!

— ...Am trei teme dezvoltate până acum: „Individ-masă şi relaţiile lor", „Despre rezistenţe" şi „Libertatea, ca formă de religie". Imaginaţi-vă, am şi notele aproape complete, făcute de Petronela. Are un scris foarte fru­mos, ca orice ins care nu gândeşte; în special ovalele, la „o", „a", „e", „d", le face foarte bine, aproape le de­senează, din instinct, evident. Marele „D" îl face cum visam eu mereu să-l fac, iar „peul" îi reuşeşte de fiecare dată excelent. Sunt măgulit că-mi văd gândurile caligra­fiate atât de frumos. De exact. Nefiind un spirit sintetic, sărmana de ea, scrie tot ce aude. Cu religiozitate, pentru că mă iubeşte, spuse ea. Vax! Ea e de fapt într-o stare premergătoare iubirii, aceasta o face atât de docilă. Eu o las însă în confuzia ei, care-mi serveşte. Mie ca şi ei, aici generozitatea, umanitatea etc, nu-şi au rostul. Ne-potrivim.

Când viu de Crăciun vă voi arăta notele, transcrise tot de ea după câteva sumare corecturi ale mele...

— Le aveţi? întrebă Grobei.

— Nu! spuse Vanina, sunt la Olga, la Vatra-Dornei. Dacă nu s-au pierdut.

— Compilaţii!... aruncă Crăiniceanu.

— Din almanahuri... din diverse almanahuri! com­pletă Grobei şi cei trei râseră relaxaţi, uniţi, o familie deja, în ciuda ei, a logodnicei absente. Se râse pe seama mortului ca o măruntă răzbunare că se ocupau atâta de el, că era încă atât de prezent, de viu. Cine ştie poate pentru ultima oară! gândi Grobei, neliniştit, poate pen­tru penultima oară.

— ...S-a oferit să mă ajute şi în corespondenţă. Am acceptat, li voi dicta, am şi încercat, aşa că dacă la următoarele scrisori nu-mi veţi recunoaşte scrisul, nu vă alarmaţi, ha, ha. Am ajuns un adevărat om de stat... vă amintiţi serile lungi, când stăteam toţi trei şi la un moment dat Ştefi începea să caşte, ca un hipopotam în mâlul lui. Şi eu vorbeam, vorbeam şi voi mă asiguraţi că nu vi-e somn, să continui. Ştefi se prefăcea interesat, ca să mai poată destupa o sticlă, eu beam, mă prefăceam că mai vreau un pahar, ca să-l ajut în ochii tăi. Pentru asta vă iubesc, vă scriu, nu pentru că-mi trimiteţi bani, ca orice burghezi care vrea ca ruda sa să se realizeze, să intre în rândul oamenilor. Licenţa mea în drept va fi o victorie a voastră, de asta vă las să plătiţi, să vă deşertaţi sufletul vostru de filistin. Dar pentru serile de care vorbesc... uite, aproape mi se umezesc ochii! Cum voi putea dicta astea, acest fel de lucruri?! Pros­tii, prejudecăţi! Oaia mea mă venerează încât uneori mi se pare că sunt un fel de taur, de bou mistic, de mastodont, în orice caz un rumegător magnific, în stare să încapă în vizeta, în ferestruica admiraţiei ei, a admi­raţiei ei rumegătoare, în ochii ei rumegători, duioşi. Are însă o duioşie rece. Sunt curios de experienţa pe care o voi face curând: îi voi scrie lui Caius şi îi voi face portretul ei, bineînţeles, dictându-i tot ei. Voi vedea până unde merge rezistenţa umană, ilustrată atât de bine prin candoarea ei, prin prostia ei totală. Prostia e la fel de rară ca şi inteligenţa şi e, evident, o forţă teribilă, bine canalizată. Deştepţii, mediocrii şi submediocrii n-au cum să înţeleagă acest lucru. Dar ei sunt conduşi. Această lene, de a fi condus, această atrofie a simţurilor, această mediocritate de instinct. Cine e cel care „îl ghiceşte" pe adevăratul conducător, pe cel făcut să conducă, deşi el ignoră încă aceasta?! Pe adevăratul bărbat, pe cel mai tare decât toţi bărbaţii pe cel care suportă dispreţul său indiferenţa femeilor, care aleargă în cete, în herghelii... ele nu vor şi nu au dreptul decât la un urmaş, doi, zece cel mult. El însă are dreptul la milioane. Milioane de ouă umane. Aţi văzut vreodată vreo fotografie de pe insulele Guano, de unde se recoltează vestitul îngrăşă­mânt? Ei bine, eu am o astfel de poză, decupată dintr-o revistă, pe care am prins-o cu o pioneză în perete, între Atila şi Da Vinci: nişte stânci în mijlocul oceanului peste care zboară un nor de păsări, mii, zeci de mii. Alte mii stau agăţate de stânci, alte zeci de mii, invizibile, sunt ascunse în găurile lor, în stâncă. Sute de mii, milioane de păsări, care întunecă cerul scânteietor, aceasta e pos­teritatea Lui. Ouă şi păsări umane. — Dumnezeu a murit! spune Neitzsche. Foarta bine, în îocul îuî vom pune omul. Dar nu oamenii, nu Omul cu maju­sculă aşa cum crede nu ştiu ce nătărău cu pretenţii fals umanitare, ci pe un anumit om, omul, cel ce va conduce! Un oarecare om, ales în mod cu totul întâmplător. Cine poate descifra această întâmplare, ha?! Un tiran, cum ar spune un prost. Să spunem şi noi cu el: un tiran, de­oarece nu avem un alt cuvânt la îndemână: e cel mai puţin prost, cel mai puţin grosolan. Şi aceasta numai din foamea maselor de a-l înlocui pe el, din foamea maselor pentru un ideal, lucrul cel mai bun pe care-l au, pe care-l poartă în. pântecele lor de balenă. Cum să le refuzi? Te-ar nimici.

Ştiţi ce-am făcut în ultimele săptămâni? Am recitit câteva zeci, sute de basme, româneşti şi străine. Ce vrea poporul, care sunt reprezentanţii lui?! Făt-Frumos, Si-egfrid, Robin-Hood, Rubezal, Isus, Buffalo-Bill etc, etc., totul foarte amestecat, evident, uluitor de clar, de res­pingător, aş zice. Respingător ca adevărul, aş zice. Prostii!

Am încurcături cu lenjeria, zău, credeţi-mă! Pentru mine e prea complicat, de fiecare dată, să'le fac pachet şi să vi le expediez. Am găsit aici, pe cineva, care mi le spală, o femeie cu un picior equin, o alcoolică, care îmi ia foarte puţin. Am să fac economie la bere. Nu vă su­păraţi nu-i aşa? Am să notez de fiecare dată totul, iar cămăşile, numai cămăşile vi le trimit tot vouă. Restul-, ciorapii, prosoapele, feţele de pernă etc, vor fi riguros consemnate. Nu se va pierde nimic din fiinţa mea bur­gheză, vă asigur. Aproposito: să nu credeţi, că am să le dau tot Petronelei; nici gând! Din cauza mea, evident, nu din cauza ei. Ea le-ar spăla ca în vis, fără să ştie ce face, eu însă n-aş mai putea-o^ vedea în ochi, mi s-ar pă­rea că mă leg primejdios de mult de o... infirmă, de o imbecilă. (Aţi observat, ea e cea care scrie aceste rân­duri, la dictare. Nu vă neliniştiţi, nu e ia prima expe­rienţă! Mi-a explicat chiar ea, vrând să mă liniştească, ^că eu dau încă prea multă experienţă cuvântului scris. Pe care ea, ha, ha, îl dispreţuieşte leneş. Deşi citeşte, dar mi se pare numai atunci când eu dorm, aşteptând să mă trezesc)

...Sunt îngrozitor de singur, din cauza temperamen­tului meu, probabil, a marii mele personalităţi, a perso­nalităţii mele incisive. Şi am ore lungi, zeci de ore în care mă plictisesc îngrozitor. Stau atunci într-un fel de stare abulică, de parcă aş fi drogat. Stau întins în pat, în pijama, între somn şi trezie. Nu pot să dorm, să mai dorm (am în urma mea vreo 15—17 ore de somn) şi sunt incapabil să mă mişc, să fac ceva. Iau o carte în mână, o arunc, iau o revistă şi după câteva rânduri o arunc de asemenea. Sting veieuza (în cameră se face în­tuneric deşi sunt în plină zi, mi-am fixat hârtia albastră la fereastră, triplă!) şi încerc să dorm. în ciuda voinţei însă, a concentrării mele speciale, nu pot să dorm. Alu­nec însă într-un fel de somnolenţă, schlummer, cum zic nemţii, un fel de stare translucidă în care „văd" lucru­rile, obiectele lumii acesteia, viaţa mea, cu o ciudată claritate. Un fel de saturaţie de somn, o hipersaturaţie şi în care dorm totuşi, un fel de mâzgă luminoasă, un noroi fosforescent care-mi dă clarviziune...

— De-asta nu-şi trecea Mihi al nostru exămehaşele sale, dragul de el! râdea Crăiniceanu.

— He, he, he! râdea Vanina.

— Ho, ho, hă, hă! râdea şi Grobei, bine dispus de expresia comic-scârbită a fostului cumnat. — E entuzias­mat de marea lui voinţă! adăugă el, deşi de morţi, nu-i aşa... de mortuis...

Crăiniceanu făcu un semn vag cu mâna lui grasă, cu unghiile sale murdare de la bricolajele sale multiple, de la suavul găinaţ de golumbi.

— Trebuie să fi fost o frumoasă perecKe! spuse Va­nina, fosta lui soră, icnind de râs, cu oaia de Petronela şi... şi...

— ...Şi slăbănogul, plinul de voinţă Mihi-al-nostru, iubitul, scun^pul, dragul de el... marele om al viitoru­lui! He, he, he, he, he...

— Ho, ho, ho, făcea şi Grobei, bine dispus, cu sto­macul plin de cafea bună, călduţă, cozonac de casă cu miere şi sâmburi de măr, o lume de nebuni! O pereche nebunatecă, pe cuvântul meu! Ho, ho, ho...

Râdeau icnit, isteric, fără rost; se uitau unul la altul şi râdeau de mutrele lor caraghioase pe care le făceau citind rândurile lui Mihi-bacsi, de starea plăcută pe care o dă înserarea, vara îndeosebi, când ştii că urmează cina (mai era ceva tocăniţă de la prânz, „mama" le va face o sălăţică bună, cu ridichi, roşii, castraveţi, lămâie, o porţie babană, vor aduce fundul de lemn pe masă şi-şi vor tăia, fiecare cât va avea poftă, slăninuţă de anţărţ, cârnaţi subţiri, afumaţi, picanţi, excepţional de picanţi, o felie-două de şuncă, uscată, pigmentată, cu adevărat translucidă, mai era şi puţin pilaf, cine se înscria la...) şi râdeau, râdeau!

— Stătea ziua-n amiaza mare în pat cu o formida-milă voinţă!

— He, he, he!,

— Cu o mare încordare de voinţă, cu o excepţională...

— Hă, hă, hă! Ho, ho, ho...

— Şi virginala Petronela... absolut, dar ştii...

— Hi, hi, hi... hu, hu, hu!...

— Oaia mistică care... care lua note despre bătăliile lui Nelson... note amănunţite despre discursurile în faţa şifonierului!...

— Hi, hi, hi... hi, hi, hi... termină, Şţefi, zău... hi, hi, hi... zău, termină, te rog nu mai pot... Pentru numele lui... pentru...

— Ha, hă, hă, ho, ho, ho! mugea şi micul Grobei, obosit de râs şi mai adăugă şi el ceva, ceva răutăcios ininteligibil, dar se râse cu toate acestea, era în ei şi îi sălta, hurducându-i, şobolanul râsului, care alerga de la unul la altul. O veselă confederaţie.

— ...Ţiu o vastă corespondenţă, mai ales acum, de când dictez. I-am propus Petrqnelei, care îmi rezolvă o parte a lucrărilor secretariatului, să-mi dea voie să-i plătesc o masă pe zi, cea de prânz, cea mai substanţială. La început a refuzat, apoi eu mi-am impus voinţa. Tim­brele şi hârtia,:niă costă fo grămadă de bani... o gră^J madă de bani pe timbre! Am hotărât ca iarna aceasta s-o fac în pantofi! li voi căptuşi cu ziare, sunt destul de largi pentru aşa ceva şi banii de bocanci, pe care mi i-aţi trimis îi voi folosi pentru timbre. Mi-ajung, după un calcul aproximativ, până în martie, chiar până în aprilie, dacă... Să-mi mai trimiteţi cozonac cu mac, cum îl face Vanina, e inimitabil. îmi trimite şi Olga, dar al vostru e net superior, pe onoare! Să nu-i spuneţi asta ei, s-ar simţi vexată. Aproposito...

...Omenirea orbecăie, bâjbâie. E speriată de propria ei forţă. Omenirea dacă vrea să supravieţuiască trebuie să înţeleagă că s-a terminat definitiv perioada ei roman­tică, naivă, intuitivă. Trebuie să accepte, cu orice risc şi cu o bărbătească hotărâre ideea unei supremaţii umane, ideea unei Raţiuni conducătoare. Oricât ac fi aceasta de impulsivă, de empirică în hotărârile ei globale, de capricioasă, de năucită de propria-i forţă, va fi mult mai bine decât acest perimat, periculos instinct de gloată care ne poate împinge pe toţi, vinovaţi, nevinovaţi, fru­moşi şi urâţi etc, în nefiinţă. Urăsc nefiinţa din toată puterea voinţei mele şi voi lupta contra ei cu armele mele cele mai subtile, cele mai tăioase!

...Azi am fost la Decanat, de o săptămână e afişat un bileţel prin care sunt. ivitat la domnul Decan. Am fost primit azi, la orele treisprezece. Din păcate nu era decanul acolo, ci doar Petrescu Marius, prodecanul, agre­gat la catedra de istorie, un om gras, cărunt, cu palmele transpirate. Se plângea de faptul că instig studenţii. La ce anume? m-am interesat eu cu bunăvoinţă, lucru care i s-a părut cu siguranţă o formă mascată a obrăzniciei. N-a spus însă o vorbă, încerca să fie protocolar şi lim­pede. M-am amuzat grozav. I-am arătat că-l dispreţuieşte cu toată sinceritatea, cu toată căldura, cu toată polite­ţea, ca pe orice filistin. Lucru interesant (pentru acest motiv vă şi relatez episodul) nu a rămas insensibil ia afectarea mea vizibilă, formală. Mi-a declarat că ar tre­bui, pur şi simplu, deşi nu mai sunt un tinerel, să mă ia de guler şi mă azvârle afară. L-am privit zâmbind, râzând necontenit de prostia lui cultivată. I-am spus că e um Impostor, dar că nu are încotro, o uriaşă maşină so­cială l-a selectat în acel post şi că va rămâne, trebuie să rămână pe loc, în serviciu comandat cum se spune în armată, şi să-şi facă datoria de impostor, pentru so­cietate. S-a roşit, am crezut că-l loveşte pe loc şlogul.

A fost la un pas de un gest extrem. A făcut apoi un efort uriaş de stăpânire, s-a ridicat, s-a dus ia geam şi s-a şters cu batista. S-a întors apoi şi, încă în picioare, mi-a spus că nu-l păcălesc. Că, spre deziluzia mea, e mai puţin prost decât îmi închipui. Mi-a spus că sunt inteligent, „aveţi o inteligenţă feroce!", chiar aşa s-a exprimat" şi mi-a propus să lăsăm deoparte orice duel stupid şi să discutăm, dacă sunt în stare. Ha! Ce vorbă! Un om cu nervi puternici,, un om pentru care mai există şanse! Am fost tentat o clipă să mi-l fac discipol, dar am renunţat aproape imediat. Ar fi fost din partea mea o lipsă de instinct, de nerealism. Nu i-am dăruit nici măcar un sfert din vreo idee de-a mea. Era un câine filistin care nu merita nici măcar să-l scuip. Am discu­tat despre istorie, despre factologie în istorie, despre misticismul istoriei, pe scurt o discuţie ipocrit-inteligen-to-jegoasă despre un fel de cocoktail de idei cărora el le zicea filozofie a istoriei. Un ins plin de prejudecăţi, care voia să mă convingă.că nu are prejudecăţi. Atunci eu i-am făcut elogiul. Prejudecăţii, al prejudecăţii virile, voi îmi cunoaşteţi teoria. S-a prefăcut încântat, măgulit chiar, şoarecele! Aceasta va fi pierzania lumii burgheze, a lumii filistine: felul ei de a se privi în oglindă, poza ei în orice situaţie, poza ei reuşită, aş. spune, poza ei continuă. Ultimul dintre ei, chiar când se află la closet, se mişcă de parcă ar fi faţa unei adunări sau a unei camere de luat vederi. Asta-i şcoala engleză, pasămite! Dacă aş fi fost mai tânăr, mai slab, individul acesta ce părea cult şi inteligent m-ar fi sedus suficiept ca să vreau să mi-l apropii, să fac prozelit... Aşa, i-am arătat tot dispreţul meu, evident, cu aceeaşi eleganţă cu care el îmi arăta „aprecierea lui scârboasă". Mi-a propus . să ne mai vedem, să-l vizitez, să ieşim împreună şi tot zarzavatul. Să facem adică un fel de alianţă! Mi-a spus că e cucerit de inteligenţa mea originală, de farmecul meu puţin... sumbru! Chiar aşa s-a exprimat! Are dinţi foarte frumoşi pe care ţi-i arată, pe gratis, când vrei şi când nu vrei. Dracul să-l ia! Unul din tipii ăia care s-au născut goi puşcă, cu manşete scrobite la mâini. Am înâlnit undeva o frază foarte reuşită despre această specie, o frază plină de instinct de clasă ...Era unul din acei indivizi etcetera, etcetera, atât de îngrijiţi şi de bine mirositori încât ai certitddinea că şi rahatul lor e parfumat sau aşa ceva! Ha, ha, ce spuneţi nu-i aşa că vi l-am descris exact?!

I-am declarat, cu seninătate, că e exact produsul unei vechi civilizaţii, a unei vechi culturi, o încântare pentru ochi: că e exact tipul prin care se va distruge omeni­rea, ha, ha! Că e putred până în măduva oaselor, că sunt convins că pe linia sa ascendent-masculină nu mai are, de trei generaţii încoace până la el, nici un ins cu o fărâmă măcar de virilitate. I-am spus că stră-stră-buni-cul lui, cu siguranţă, er.a un impotent, un onanist în cel mai bun caz! Ha, ha! Să-l fi văzut pe domnul prodecan cum gâfâia, cum îşi holba ochii! A înghiţit în sec însă şi mi-a răspuns „civilizat". Spunea că încearcă un fel de bras-de-fier al ideilor, al conversaţiei, cu mine, că vrea să mă depisteze sub crusta de pachiderm, de teri­bilism, sub care mă ascund etc. Că în ciuda camuflaju­lui meu, inteligenţa mea nativă, virilă, transpare la su­prafaţă. Că nu se lasă păcălit de aerele mele de anar­hist etc, etc. Ce spuneţi?! Până la urmă, evident, am încetat să-l mai insult, profund îngreţoşat de manierele sale incorigibile. Un tip teribil de speriat! Doamne, ce de inşi speriaţi în jurul meu! Cu toţii gâfâie de frică, cu toţii tremură şi se gudură în faţa mea numai pentru că simt, pentru că-mi simt indiferenţa mea faţă de ceea ce-i înspăimântă pe ei, şoareci burghezi nenorociţi! Mi-e milă şi mi-e scârbă, acelaşi sentiment pe care l-am avut într-o dimineaţă, când am descoperit pe cearceaful pe care dormisem urme de şoareci, rahat şi şoareci. In ju­rul trupului meu frumos, gol, antic!

I-am dăruit totuşi ceva... un fleac, ceva la care nu mai ţineam de mult, unul din acele obiecte pe care nu. te hotărăşti să-l arunci definitiv şi-l înghesui atunci, undeva, într-o debara. I-am povestit cum am scăpat de unul din ultimele lesturi ale filistinismului meu: de cultul prieteniei! Să-l fi văzut cum holba ochii, şori­celul! Cum, cum...?! a spus, foarte aţâţat, deodată, lestul prieteniei?! Foarte interesant şi... şi... da, da... puţin macabru! Şi a râs ca să-mi arate că suntem egali, că mă înţelege. Un prost! I-am vorbit nepăsător despre Caius, ultimul meu mare prieten, pe care, acum, reu­şesc să-l ţin la distanţă, scriindu-i zilnic. L-am întrebat, mereu nepăsător, privind pe geam, dacă ar avea puterea să-şi jignească mortal pe cel mai bun prieten...?!

— La ce bun? m-a întrebat, privindu-mă cu ochi­şorii vii.

Am dat din umeri şi n-am catadicsit să-i răspund. El voia un răspuns raţional. Ca să mă amuz i-am vor­bit despre „teama de conflict" de care suferă, sursa exemplar al acestei societăţi imbecile, nu-i aşa... A laşităţii societăţii contemporane, iar el, ca un ilustru râs, evident, puţin nervos. A început să se obişnuiască cu limbajul meu violent şi asta-mi displace. Am început cu adevărat să mă plictisesc şi atunci... şi atunci...

Crăiniceanu se ridică şi, pufnind greoi pe nări ieşi afa­ră. Vanina, zâmbi uşor, fără să-l privească pe viitorul» ei ginere ce stătea tolănit aproape indecent pe dormeuză, în faţa ei, citi mai departe:

— ...I-am vorbit despre Istorie, numai ca să-mi cla­rific pentru mine însumi nişte idei. Când dictez, când vorbesc în faţa cuiva, am observat asta, gândesc mai repede, mai concis. Să-l fi văzut pe domnul profesor agregat, prodecan, cum mă asculta, cu bălaie curgându-i stins pe gulerul său de celuloid. Ah, ce bale distinse, academice!...

Vanina oftă adânc şi simţind "că merceologul o priveşte întrebător spuse:

— Asta a fost una din bolile sale cele mai... cele mai necruţătoare... incorigibile! Oricât am încercat noi s-o ascundem, ea ieşea la lumina zilei şi-l făcea... ridi­col, pe bietul Mihi. Ridicol şi, spre sfârşit chiar niţel odios! Da... megalomania asta bolnăvicioasă pe care, Doamne iartă-mă, nu ştiu de la cine din familia noastră a moştenit-o... Tatăl nostru a fost un om atât de corect, de politicos... politicos, dar deloc umil! Lumea se pur­ta cu el amabil, cu... milă chiar şi el, Mihi, nenoro­citul, credea că-şi impune voinţa, personalitatea şi alte prostii de felul acesta! Doamne-Doarnne, ce viaţă chinuită, un infern pentru ei şi pentru noi, pentru Olga, care l-a divinizat, pentru mine... chiar şi pentru Petro-nela care... în simplitatea ei, i s-a devotat!

— Petronela asta! spuse Grobei, tuşind încurcat, este ea chiar o... aşa o... înapoiată... o femeie mai...

— Nici pomeneală! replică categoric Vanina. — Astea sunt gogoriţele lui! E o femeie foarte inteligentă, sen­sibilă... de bun simţ! Un om foarte curat! E adevă­rat, după moartea lui, ea nu şi-a mai regăsit echilibrul! (în ochii Vaninei sclipi o clipă triumful). Duce o viaţă de călugăriţă şi s-a dedicat... o vede foarte des pe Olga, de asta s-a şi transferat în apropiere de Vatra-Dornei ca să...

— S-a făcut târziu... spuse Grobei, întinzându-se fără jenă, căscând, uitându-se la ceas.

— Ţi-e foame? tresări Vanina şi—1 privi. Avea mereu în ochi vinovăţia, fiicei sale, ultima care trebuia mări­tată. Cineva trebuie să poarte vinovăţia; Crăiniceanu era afară, meşterind la Hanibalul lui, iar Lelia înota în braţele lui Cârstea, se lăsa turtită de frumosul cen­taur. Vinovată era ea, deci, mama, fosta soră a săracului megalomanului Mihi. Ieşi în grabă, lăsând scrisorile res­firate jpe pat, murmurând că în maximum un sfert de ceas va fi gata cina. Grobei se răstură literalmente pe dormeuză, căscând şi întinzându-se, cu piciorul drept re­zemat de marginea înaltă a fotoliului. Era alb, livid la faţă, de nesomn, de oboseala voiajurilor sale, de absenţa Leliei, poate, absenţă pe "care o ascundea cu atâta eroism, jalnic, disperat. Un eroism scâncitor, ca un căţeluş uitat afară în ploaie, în vânt, singur pe pământ, în ceaţă şi furtună, fărǎ o vorbă bună.

Se aplecă, într-o doară, deasupra scrisorilor, împrăş-tiindu-le neglijent cu mâna. Citi o frază de ici, un sfârşit de frază de dincolo. Se ridică dintr-o săritura în picioare şi începu să se plimbe nehotărât prin camera mare, drep-trunghiulară, cu tavanul înalt, cum sunt în provincie. Cum sunt în provincie... Se uită la ceas, fără să vadă nimic. înghiţi de cfouă ori în sec, absolut din întâmplare, şi se gândi: — Doamne, mult mai durează şi pregătirile astea pentru cină!... Nu-i era foame, însă strânse din maxilar, turtindu-şi parotida, cu o senzaţie execrabilă.

Umbla cu mâinile strânse, aproape crispate, la spate. Plictisit, cu mâinile crispate, cu ochii vagi. Era mereu alb, livid, la faţă, şi faţa sa călătorea, ieşea din obscur în lumina galbenă a veieuzei, ascunsă perfect. El însuşi ignora toate astea. Era distrat, plictisit, îşi închipuia că-i era foame, că aştepta ora cinei. Crăiniceanu fugise afară, la golumbii, la Hanibalul său, poate, mai ştii (Vanina insinuase şi, asta), poate stătea chircit, acolo, în fostul coteţ electrificat şi citea unul din policier-urile sale; — Aboulez le fric!... Fiche-moi le câmp! — Ne faites-pas le bébé, vous n'êtes pas au cinema, mon chou!.,. Fiche-moi la paix!... Qu' este-ce que tu fabrique-là, petite-rutaine...?! ..On ne peut pas être plus mort que ca!... Foutu le câmp!... Cest par la qu'il ete le flanc a ses adversaires... deux tipes â gueulle patibulaire... ii a foutu le câmp... c'est de la gomme!... fiche-moi la paix!... fous-moi le câmp!...

Da, el fugise afară, la liceenismele sale, cu mult mai tânăr, mâi iresponsabil decât „tânărul" Grobei care, aproa­pe fără să-şi dea seama când, îşi asumase obligaţii atât de colosale, de... colosale. Vanina însăşi fugise la cră-tiţele ei... mai era puţin pilaf de la prânz, o porţie, poate chiar două, de cârnaţi uscaţi, de casă, piperaţi, tăiaţi pe un fund de lemn, şi un pahar de vin de stru­guri... Lelia fugise şi ea, fugea şi ea mereu, dracu ştie unde. Era lăsat singur, absolut, scâncitor de singur, să se plimbe încolo şi încoace ca un om matur, între fe­reastră şi dormeuză, ocolind măsuţa pe jumătate aşa cum îl văzuse pe tatăl său, în primii aburi ai copilăriei sale, plimbându-se: — De la fereastră la perete şi înapoi, de le fereastră la perete şi înapoi, ,1a dracu!... Aerul de seară de vară zăngănea- uşor în jurul, lui, în jurul trupului său descărnat: corsetul aerului de vară. Un val de căldură bruscă îi urcă din viscere, din plex spre gât, clavicule, planşeul gurii, orbite. O panică scurtă zigzagă prin el, ceva total imbecil, lipsit de rost. Un bufeu idiot. Se redresă din mers, uitându-se peste umăr la starea sa de adineaori, animalul acela necunoscut, violent, care se răsucise în el. Din ordinul cui...?! Din ordinul cui trăia ceva în el? Al sfântului Ignaţiu, poate, he, he!... Grobei dădu din umeri, nervos, strângându-şi mâinile " • una-ntr-alta, la spate, cu faţa albă, ca un crin, în întuneric. Deschise uşor gura, buzele, ca să poată respira mai în voie. Privi în sus, în întunericul plafonului, cu o jalnică speranţă: — Doamne, dacă e cu voia Ta... fă să treacă acest pahar de la mine! Dacă nu e cu voia Ta, fă să... acest pahar, de la mine, servul Tău... servus servorum Dei... sluga slugilor... Facă-se voia... numai voia Ta! şi el privi distrat în sus, în plafonul gri, sperând imposibilul, deşi buzele sale erau mai înţe­lepte decât el, mai ipocrite. El mai spera încă să... să... scape... pur şi simplu, chiar şi prin fugă... lu-ând-o la fugă! Unde?... Unde?... Mă rog, undeva în afara trupului său, unde locuia ceva care nu asculta numai de el însuşi, dacă... dacă vreodată cineva ascul­tase de el însuşi, numai de el însuşi!... Umilinţă, mai mul'tă umilinţă, îşi aduse el aminte un rând de nu ştiu unde, mai multă vocaţie a umilinţei, mai mult exerci­ţiu... al umilinţei!... — Eu nu sunt decât cel ce vor­beşte în pustiu... în deşertul din inimile voastre... din urechile voastre!... Eu nu fac decât să anunţ... să-L vestesc pe El... eu, care nu sunt vrednic să-i dezleg... nu, eu nu sunt El, eu nu am venit decât să...