Nota autorului

Jan dădu din cap înţelegător, iar cizmele scârţâiră în zăpada în­tă­rită în timp ce se duse, cu încetineală dureroasă, în partea din spate a furgonetei. Seidler aprinse o ţigară pentru a şi linişti nervii. Erau atât de aproape de reuşită, încât nu îndrăzni să l privească pe Franz. Ştia că făcuse o greşeală psihologică subli­niind cuvintele cutia de lemn. Dar, ca şi în călătoriile anterioare, el risca enorm presupunând că oamenii nu sunt niciodată suspi­cioşi în privinţa a ceva ce se află sub nasul lor. Lângă cutie se afla şi containerul de carton, mult mai mare, pe care Jan nu tre­buia să l cerceteze.

Forţându se să nu privească înapoi, uitând că geamul era des­chis, trase adânc un fum din ţigară când îl auzi pe Jan răsucind mânerul şi ridicând capacul portbagajului. Slavă Domnului că acel mâner nu era îngheţat! Se auzi un scrâşnet când Jan trase afară cutia, urmat de sunetul divin al închiderii portbagajului.

O lumină fulgeră în stânga sa, prin geamul deschis. Proba­bil, ie­şi­se cineva cu o lanternă din ghereta de pază. El continuă să priveas­că fix înainte. Singurele sunete în întunericul din zori erau datorate ticăitului motorului şi şuieratului ştergătoarelor în fulguiala liniştită, menţinând curate două arce de cerc pe suprafaţa parbrizului.

Se auzi zgomotul bocancilor sfărâmând crusta grea de zăpadă. Jan reapăru la geam, cu pomeţii şfichiuiţi de vânt. Puşca încă atârna pe un umăr, iar cutia se balansa îndemânatic pe celălalt. Expresia îi era neutră când se aplecă şi vorbi.

— Până data viitoare...

— Procedăm la fel, replică Seidler şi zâmbi, strivind ţigara în scru­mieră.

Un gest mărunt, indicând faptul că această tranzacţie era înche­iată.

Jan dispăru înăuntrul gheretei în timp ce Seidler ridică gea­mul – Dumnezeule, era îngheţat bocnă! Ar fi norocos să se dezgheţe în tim­pul rămas pentru a ajunge la Viena, cu ajutorul încălzitorului de mică putere. Braţul barierei rămase cu încăpăţânare coborât de a curme­zişul traseului lor. Franz eliberă frâna, dar Seidler îl opri.

— Pentru numele lui Dumnezeu, aşteaptă! Fără semne de nerăb­dare...

— De obicei, nu se întâmplă aşa. Până acum ar fi trebuit să fim departe. Simt că ceva nu e în regulă...

— Gura! N ai văzut căscatul lui Jan? La ora asta sunt pe jumă­tate adormiţi. Au fost de serviciu toată noaptea. Nu se întâmplă nicio­dată nimic în locul ăsta uitat de Dumnezeu. Sunt plictisiţi de moarte. S au complăcut într o stare de inerţie per­manentă...

Seidler îşi dădu seama că vorbea prea mult. Începu să se întrebe dacă nu cumva încerca să se convingă singur. Privi hipnotizat de bari­era orizontală. Aceasta începuse să se clatine. Hristoase! Tensiunea începea să l cuprindă.

Bara nu se clătina. Se ridica. Franz eliberă frâna. Renault ul lunecă înainte. Se aflau dincolo! Făcură o oprire scurtă, din nou, cât timp un oficial austriac privi fără interes la paşaportul german al lui Seidler, iar apoi străbăteau străzile micului oraş Gmund.

— Ţi ai dat seama că ai fost fotografiat la punctul de fron­tieră? remarcă Franz în timp ce accelera pe autostrada dintre Gmund şi îndepărtata Vienă.

— Despre ce dracu' vorbeşti?

— Ai fost fotografiat de un bărbat în haine civile. N ai văzut bli­tzul declanşându se? Avea un aparat foto ciudat, cu un obiec­tiv mare...

— Un civil? tresari Seidler. Eşti sigur? A ieşit cineva cu o lanternă din gheretă de pază...

— Nici vorbă de lanternă. Un blitz. L am văzut cu coada ochiului. Tu priveai drept în faţă.

Seidler – un bărbat trecut de patruzeci de ani, cu o coamă de păr şaten închis, zvelt, faţă osoasă, nas lung iscoditor şi ochi precauţi – că­zu pe gânduri. Ceea ce îl îngrijora era referirea la un civil. Până a­tunci, întotdeauna fuseseră numai gărzi în uniformă. Da, aceasta era, cu siguranţă, ultima cursă. Abia se relaxase la gândul acesta confor­tabil, când Franz mai spuse ceva ce îl tulbură.

— N o să te mai ajut niciodată, scrâşni bătrânul.

Îmi convine de minune, gândi Seidler, apoi privi tăios în stânga lui. Franz privea fix înainte, dar expresia lui indica infa­tuare, condes­cendenţă. Seidler cunoştea acea expresie: Franz se felicita pentru vreo şmecherie pe care intenţiona să o pună la cale.

— Regret să aud asta, replică Seidler.

— Treaba aceea, de la frontieră, continuă Franz. Am fost sigur că schimbaseră garda. E doar o problemă de timp până să o schimbe cu adevărat. Jan nu va fi acolo să şi primească rachiul şi să ţi dea cale liberă. Vor scotoci maşina...

Se repeta, vorbea prea mult, subliniind excesiv motivele hotărârii sale. Şi, pe lângă asta, surâsul afectat. Mintea întor­tocheată şi ageră a lui Seidler începu să caute motivul real. Mâna sa dreaptă, adânc înfundată în buzunarul paltonului, în căutarea căldurii, simţi cuţitul cu resort pe care îl purta întotdeauna în compartimentul pe care îl cususe în interiorul buzunarului.

Bani! Franz se închina lor. Dar din ce sursă putea el să obţină mai mulţi bani decât generoasa sumă pe care Seidler i o plătise întotdeauna? Drumul spre Viena trece printr unele din­tre cele mai singuratice şi pustii ţinuturi aflate la vest de Siberia. Netede ca o masă de biliard – o monotonă masă de biliard acoperită de zăpadă – câmpurile golaşe, lipsite de copaci se întin­deau pe ambele părţi.

Era încă întuneric când trecură printr una din cele mai nelocuite aşezări dintre Gmund şi capitala austriacă. Horn con­sta dintr o singură stradă, mărginită de clădiri vechi, masive, cu aspect de fermă. Porţi duble uriaşe, de lemn închideau ermetic intrările în curţile de dincolo de ele, intrări suficient de largi, încât să îngăduie accesul căruţelor ticsite cu fân şi trase de boi.

De ce dracu' putea să fie capabil Franz? Seidler, un opor­tunist prin excelenţă, un om ale cărui antecedente şi caracter indicau că se călăuzea întotdeauna după instincte, cercetă pro­blema sub toate aspectele. Era un locuitor al Europei Centrale, un Mittel European, tatăl său fusese un german sudet din Cehoslovacia antebelică, iar mama, cehoaică.

Seidler vorbea cinci limbi – ceha, germana, engleza, franceza, ita­liana. Cehii – şi Seidler era în cea mai mare măsură ceh – au talent la limbile străine. Această însuşire, adăugată reţelei de legături pe care o crease de a lungul Europei  împreună cu înclinaţia sa tipic cehă spre lipsa de scrupule – îi permisese să trăiască bine.

Înalt de un metru optzeci, etala o mică mustaţă şi avea darul de a sporovăi în toate cele cinci limbi. În timp ce se apropiau de Viena, era încă preocupat de problema lui Franz. Mai avea şi o altă problemă: a­vea un program strict pentru marfa din interiorul containerului de carton ce se odihnea în spatele Renault ului. Avionul îl aştepta la ae­roportul Schwechat. Lucrătorii săi erau formalişti în privinţa punc­tualităţii. Să rişte puţin timp pentru a l verifica pe Franz când vor ajunge la Viena?

Când Franz opri Renault ul în faţa clădirii Westbanhof, gara prin­ci­pală către vest, primele licăriri ale unei lumini palide, melancolice, se strecurau prin negura densă lăsată asupra Vienei. Aici se trans­borda întotdeauna Seidler în propria sa maşină, care îl aştepta parca­tă. Nu era indicat să l lase pe Franz să l ducă la aeroport – cu cât ştia mai puţin în privinţa destinaţiei finale a mărfii, cu atât mai bine.

— Uite ţi banii. Nu i prăpădi pe băutură şi pe femei focoase, spu­se Seidler cu voită batjocură.

Remarca era cu adevărat foarte nostimă – ideea că Franz Oswald ar cheltui bani grei pe femei, în loc de a i cheltui în cârciumă. Bătrâ­nul luă plicul burduşit şi îl introduse în buzunarul interior. Mâinile sale băteau nerăbdătoare pe volan, gest ce nu îi era caracteristic, ob­servat de Seidler când se duse în partea din spate a maşinii, deschise portbagajul şi înşfăcă containerul mare de carton de mânerul din frânghie groasă. Trânti capota portba­gajului, veni în faţa parbrizului şi spuse:

— S ar putea să am un alt gen de treabă. Care nu implică riscuri. O treabă în Austria, minţi el. Ţinem legătura...

— Tu eşti şeful.

Franz eliberă frâna, fără a privi spre cel care îl angajase, şi maşi­na se puse în mişcare. Seidler văzu cu totul întâmplător. Pe bancheta din spate, un pled în carouri, şifonat, se ridicase pe jumătate, dezvă­lu­ind ceea ce ascundea. Seidler îngheţă. Franz furase una dintre mos­trele de marfă.

În timp ce Seidler grăbea pasul, muncitorii matinali se revărsau spre ieşirile gării de după peretele uriaş de sticlă şi în josul treptelor. Se crease un ambuteiaj chiar la ieşirea din piaţă, iar Renault ul lui Franz era blocat.

Alergând la Opel ul său parcat, Seidler descuie uşa, îndesă con­tainerul de carton pe bancheta din spate şi se aşeză la volan. Era pre­ocupat să nu intre în panică. Introduse întâi cheia în con­tact, porni motorul şi ţâşni în momentul în care Franz părăsea piaţa, cotind pe Mariahilferstrasse. Clădirile de un cenuşiu mohorât se conturau în întuneric pe măsură ce Seidler înainta. Se părea că Franz se îndrepta spre centrul oraşului – departe de locuinţa sa.

Seidler era cuprins de o furie rece şi, conducând cu o sin­gură mână, pipăi din nou cuţitul cu resort din buzunarul său secret. Acum se explica rânjetul satisfăcut de pe faţa lui Franz. Vindea una dintre mostre. Singura nedumerire a lui Seidler era cu privire la identitatea cumpărătorului.

Seidler şedea uluit în Opel ul său parcat, preocupat de ceea ce tocmai observase. Un bărbat sobru, cu o înfăţişare energică şi o mus­taţă cazonă îl aştepta pe Franz. În faţa Ambasadei britanice!

Seidler îl urmărise pe Franz cum ieşise din Renault ul său, du­când micul container de carton când îl întâlnise pe englez. Acesta din urmă îl luase de braţ, introducându l în clădire. Acum Seidler era cel care bătea darabana pe volan, privindu şi ceasul, gândindu se la ae­ro­nava ce aştepta la Schwechat, ştiind că tre­buia să aştepte ca Franz să iasă.

Acesta ieşi zece minute mai târziu, fără container. Se urcă la vo­la­nul Renault ului, fără a privi în direcţia lui Seidler, care stătea aple­cat pe volanul maşinii, purtând o beretă neagră pe care Franz n o vă­zuse niciodată. Ceva în felul de a merge îi sugeră lui Seidler că Franz era foarte satisfăcut de vizita sa la Ambasada britanică. Renault ul se puse în mişcare.

Seidler porni la rândul său când Franz întoarse pe o stradă late­rală îngustă, pustie, flancată de clădiri vechi de locuinţe, înalte. Şiruri de trepte duceau în jos, spre subsol. Privind în oglinda retrovizoare, Seidler acceleră, depăşi Renault ul lent şi se propti pe diagonală în bordură. Franz apăsă brusc frâna şi opri la câţiva centimetri de Opel. Ţâşni din maşină şi alergă, târându şi picioarele pe pavaj, în direcţie opusă.

Seidler îl ajunse din urmă în mai puţin de o sută de metri, pe partea opusă unui şir de trepte ce ducea într unul din subsoluri. Apucă umărul lui Franz cu mâna stângă şi îl răsuci. Zâmbi şi spuse repede:

— Nu ai de ce să te sperii... Tot ce vreau să ştiu este cui i ai dat cutia... După aceea, în ce mă priveşte, poţi să te duci dracu­lui... A­du ţi aminte, am spus că asta a fost ultima cursă...

Vorbea când înfipse, de jos în sus şi cu toată puterea, lama cuţi­tului în pieptul lui Franz. Fu surprins de uşurinţa cu care cuţitul pă­trunse în corpul omului. Franz horcăi, tuşi o singură dată, dădu ochii peste cap şi începu să se prăbuşească. Seidler îl îmbrânci sălbatic cu mâna înmănuşată, iar Franz, cu cuţitul înfipt în piept până la plasele, căzu pe spate în josul treptelor de piatră. Seidler fu, de asemenea, sur­prins de lipsa zgomotului: zgomo­tul cel mai puternic fuse când Franz, la jumătatea treptelor, izbi pardoseala cu ceafa. Sfârşi, prăbu­şit pe spate, pe pietrele ce par­doseau subsolul.

Seidler privi în jurul său, coborî iute treptele şi pipăi interi­orul scurtei lui Franz, scoţându i portofelul burduşit, deşi plicul cu banc­note austriece pe care el i l dăduse era încă în interiorul aceluiaşi buzunar. Scoase un ghemotoc de bancnote elveţiene de câte cinci sute de franci. La prima vedere păreau să fie douăzeci. Zece mii de franci elveţieni. O comoară pentru Franz.

Motorul unei maşini care se apropia îl avertiză pe Seidler că era timpul să plece. Îşi băgă bancnotele în buzunar, cu mâna înmănuşată, şi urcă în fugă treptele înapoi la maşină. Abia demarase când văzu în oglinda laterală luminile de semnalizare ale maşinii ce se apropia. Acceleră, luând o curbă, şi uită de maşină, preocupat acum să ajungă la aeroportul Schwechat.

Căpitanul "Tommy" Mason, oficial desemnat ca ataşat militar la Ambasada britanică din Viena, se încruntă văzând Renault ul fără şofer, parcat oblic faţă de bordură, şi uşa de la subsol deschisă.

Depăşi cu dificultate vehiculul, apoi opri şi stinse motorul maşi­nii sale.

Ticăitul motorului Renault ului îl întâmpină pe strada altfel tăcu­tă. Cu remarcabilă agilitate, ieşi din Fordul său Escort, alergă să pri­vească în josul subsolului, fugi înapoi la Ford, porni din nou motorul şi demară în trombă.

Ajunse la timp ca să vadă stopurile Opel ului ce intra pe o arteră principală. Îl ajunse repede din urmă şi se menţinu în urma lui, la un interval acceptabil. Nu avea rost să l alarmeze pe celălalt. Primul lu­cru de dimineaţă şi tot restul...

Mason observase prima oară Opel ul parcat în faţa Ambasadei când avusese întrevederea cu Franz Oswald. Privind întâmplător din spatele perdelelor ferestrei de la cel de al doilea etaj, văzuse maşina şi şoferul, care purta una din acele caraghioase berete franţuzeşti, aple­cat pe volan.

Francezii, măcar o dată, le făcuseră o favoare. Nu prea îi văzuse zilele astea.

Nu găsise nici un motiv să şi alarmeze vizitatorul care, spre sur­prin­derea sa, îşi respectase promisiunea. Încă şi mai sur­prinzător, poate chiar puţin alarmant, fusese conţinutul cutiei de carton. Când vizitatorul îl părăsise, Mason se gândise că n ar fi rău să l urmărească pe individ, mai cu seamă că Beretele Negre păreau să fie, de aseme­nea, implicate în următoarea afacere. Nu puteai spune niciodată unde puteau duce astfel de lucruri. Tweed, de la Londra, spusese odată ceva în genul acesta. Ciu­dat cum persistaseră în memorie spusele lui Tweed, aruncate într o doară.

Mason, treizeci şi trei de ani, înalt de un metru şaptezeci şi cinci, ochi adormiţi, mustaţă îngrijită, voce tărăgănată, dar cu vorbă tran­şantă, folosind cât mai puţine cuvinte posibil, era aproape o caricatu­ră a funcţiei sale oficiale. Ambasadorul, în cursul unei petreceri date la scurtă vreme după sosirea acestuia

În oraşul valsului, îi acceptase umorul sec, punându l pe seama sosirii sale recente.

— Ştii, Mason, dacă mi s ar cere să arat cuiva o imagine a unui ataşat militar britanic tipic, aş arata o poză de a dumitale...

— Domnule, replicase Mason.

Mason fu curând sigur că individul din Opel se îndrepta spre ae­ro­port, doar dacă nu cumva îşi continua drumul spre graniţa cehă şi, mai departe, spre Bratislava – Doamne fereşte! Dar orice om care lăsa cadavre în subsoluri la această ora, merita puţină atenţie. Un sfert de oră mai târziu îşi dădu seama că prima sa pre­supunere fusese înte­me­iată. Din ce în ce mai straniu. Ce zbor putea oare să prindă înainte de ora la care cei mai mulţi oameni nici nu şi au pregătit micul dejun?

Seidler conducea peste limita legală de viteză, privindu şi ceasul la intervale dese. Franz Oswald era doar cel de al doilea om pe care îl omorâse vreodată – primul fusese într un accident – şi reacţia persista. Era cutremurat, iar gândurile îi erau absorbite de un singur lucru – să ajungă în siguranţă la bordul aeronavei.

Vama nu era o problemă. Din nou, timpul era vital – ofiţeru­lui de serviciu îi fusese deja plătită o sumă substanţială. Când era vorba de lucruri esenţiale, cel care îl angajase – atât de grijuliu cu banii – nu ezita niciodată să pună la dispoziţie fondurile nece­sare. Ajungând la aeroport, depăşi clădirea principală şi îşi con­tinuă drumul spre pistă. Josef, care nu ştia nimic, aştepta să ducă maşina închiriată înapoi, la Viena.

Seidler sari din maşină, dădu din cap către Josef, ridică con­tai­ne­rul mare din portbagajul Opel ului şi merse rapid spre char­terul ce aştepta. Scara era deja pregătită. Un om pe care nu l văzuse niciodată stătea la scară, întrebându l în franceză:

— Tipul coletului?

— Terminal.

5
Londra. 10 februarie 1984. 8ºC. Tweed, scund şi rotofei, de vârstă mijlocie, privea pe fereastra biroului său de la cartierul general S.I.S., din Park Crescent, când Mason sună de la Viena.

Privea prin lentilele ochelarilor săi cu ramă de baga spre Regent Park, peste grădinile Crescent. În lumina umedă a dimineţii, mici mă­nunchiuri de raze aurii se strecurau prin verdeaţă. Culoarea galben  şo­fran a primăverii timpurii. Era ceva ce indica ultimele rămăşiţe ale iernii. Telefonul de pe biroul său sună.

— Convorbire internaţională cu Viena, îl informă centralista.

Tweed se întrebă când fusese Viena o convorbire locală. Îi spuse­se să i facă legătura şi se aşeză în scaunul său turnant. Apoi schim­ba­ră obişnuitele parole preliminare de identificare. Mason părea gră­bit, ceea ce era neobişnuit.

— Am ceva pentru dumneavoastră. Nu vă pot spune la telefon...

— Mason, de unde vorbeşti? întrebă Tweed tăios.

— Dintr o cabină telefonică de la Oficiul Central de Poştă, din cen­trul Vienei. Telefonul Ambasadei e cuplat la centrală. Abia am pi­cat de la aeroportul Schwechat – acesta este...

— Ştiu unde este. Treci la subiect...

Tweed era, din nou, neobişnuit de tăios. Dar simţise o pre­cipitare maximă în vocea interlocutorului său. Sub aparenţa funcţiei de ataşat militar, Mason era omul S.I.S. În Viena. Bri­tanicii învăţaseră, în sfâr­şit, de la colegii lor sovietici – care nu erau niciodată ceea ce păreau în cadrul ambasadelor.

— Am ceva pentru dumneavoastră, ceva destul de înspăimântă­tor. Nu voi specifica la acest telefon. O să l aduc cu mine când voi veni la Londra. Esenţialul este că un avion charter marca Lear, cu însemne elveţiene a părăsit Schwechat cu o jumătate de oră în urmă. Flerul îmi spune că avea destinaţia Elveţia...

Tweed ascultă, fără să întrerupă. Mason revenise la concizia sa tipică. Scurt, propoziţii succinte. Nici un cuvânt irosit. Cât timp îl as­cultă, Tweed nu făcu nici o însemnare pe notesul din faţa sa. Când Mason termină, Tweed îi puse doar o întrebare înainte de a întrerupe legătura.

— Cât durează zborul din Viena până în Elveţia?

— O oră şi zece minute. Deci, aveţi mai puţin de patruzeci de mi­nute, dacă apreciez bine. Şi încă ceva, e şi un cadavru la mijloc...

— Ne vedem în Londra.

Tweed aşteptă un moment după ce aşeză receptorul, apoi îl ridică din nou şi ceru un ton. Formă 01041, codul Elveţiei, urmat de 31, co­dul oraşului Berna, urmat de încă şase cifre. Luă legătura cu Wiley, ataşatul comercial al Ambasadei britanice la Berna, în mai puţin de un minut. Vorbi repede, explicând ce voia.

— ...deci, alertează l pe omul nostru din Geneva şi pe amicul din Zürich...

— Nimeni n ar avea timpul necesar să ajungă la aeroport ca să organizeze o supraveghere, protestă Wiley.

— Nu i adevărat. Cointrin e la zece minute de centrul Gen­evei. Ajungeţi în douăzeci de minute, cu o maşină rapidă, din Zürich la Kloten – abia au terminat noua şosea. Iar tu poţi să verifici aeroportul Belp...

— Trebuie să i dau bice...

— Dă i drumul, îi spuse Tweed şi întrerupse legătura din nou.

Oftând, se ridică în picioare şi se duse la peretele cu harta Euro­pei de Vest. Mason îl depăşea pe Wiley. Poate trebuia să i schimbe între ei când Mason va veni. Viena era o apă liniştită, dar Berna înce­puse să se tulbure. Şi de ce era neglijat Belp? Nici chiar Howard nu avea probabil idee că Berna avea propriul său aeroport la cincispreze­ce minute distanţă pe autostrada cu patru benzi dintre Thun şi Lu­cerna. Plus trei curse săptămânale de la Belp la Gatwick. Studia harta când şeful său, Howard, năvăli în birou. Fireşte fără să bată la uşă.

— Se coace ceva interesant? întrebă vioi.

Howard avea toate legăturile necesare, trecuse prin toate şcolile şi universităţile folositoare, care, închizând cercul, îi ofereau toate facilităţile. Capabil şef administrativ, nu prea avea imaginaţie şi nu îşi asuma riscuri. Tweed fusese auzit – indispus fiind – numindu l în particular "cap sec".

— Posibil la Berna, replică Tweed, nemaicontinuând.

— Berna? se îmbăţoşă Howard. Te ai blocat pe Terminalul acela. Ce naiba înseamnă cuvântul – dacă o însemna ceva?

— N am idee dacă înseamnă ceva. Doar că continuăm să recep­ţio­năm zvonuri din surse diferite. Hotărâse să nu i pome­nească lui Howard referirea pe care o făcuse Mason în legătură cu "cadavrul implicat". Era prea devreme să l întărâte pe Howard.

— Sper că nu mobilizezi prea mulţi oameni în chestia asta, co­men­tă Howard. Terminal, repetă el. Ar fi o idee să suprave­ghem aero­porturile. Se leagă: aeroport, terminal...

— Am făcut o deja.

— Bravo. Ţine mă la curent...

Wiley telefonă la Park Crescent la ora 4 p.m. fix. Se scuză că nu telefonase mai devreme. Linia telefonică a Ambasadei fusese deranjată aproape toată ziua. Tweed presupuse că, în realitate, el aşteptase pâ­nă când toata lumea, inclusiv ambasadorul, plecase acasă. Era ora 5 p.m. la Berna, deoarece Elveţia era cu o oră înaintea Londrei.

— Am avut noroc, îl informă pe Tweed. Sau, cel puţin, aşa cred. Dacă acesta era avionul care te interesa... Descrise aeronava, iar Tweed mormăi ceva şi i spuse să continue. Un pasager a debarcat şi a încărcat un container mare de carton într un camion ce aştepta. Un camion acoperit cu husă. Inscripţionată pe lateral cu cuvintele Che­mie­konzern Grange AG...

— Un moment, ca să notez. Aşa, acum continuă...

— E o poveste ciudată. Am urmărit camionul – pasagerul a călă­to­rit într un taxi, în spatele şoferului, pe autostrada ce duce la Berna. A cotit pe un drum ce ştiam că se înfundă, aşa că am aşteptat. Sub pretextul că mi s a defectat maşina am stat în ger, cu capul sub capotă. Dumnezeule, era frig...

Mason ar fi lăsat deoparte acest amănunt. Tweed aşteptă, răbdă­tor de această dată. La ora patru după amiază aprinsese deja lumini­le. Afară era aproape întuneric, iar maşinile ce tre­ceau pe strada prin­cipală aprinseseră, de asemenea, farurile. Tweed simţi o urmă de de­za­măgire în privinţa raportului primit până atunci. N ar fi putut spu­ne de ce.

— După aproximativ un sfert de oră o furgonetă mică a apărut de pe acelaşi drum lateral. Aproape că o pierdusem – apoi l am localizat pe acelaşi pasager, aşezat alături de şoferul furgonetei. Am urmărit maşina care s a îndreptat spre oraş. Am pierdut o datorită traficului de la periferie. Ciudat este că pot să jur că a trecut mai târziu pe lângă mine, în sens opus – departe de oraş...

— Şi, ce i cu asta?

— Aşteaptă. Am observat denumirea scrisă pe lateral. Sunt al dracului de sigur că era aceeaşi în ambele dăţi...

Tweed scria numele, când Howard intră în birou, din nou fără să bată la uşă. Tweed mâzgăli cel de al doilea nume în timp ce Howard ocoli masa de lucru ca să privească peste umărul său – alt obicei e­ner­vant. Îi mulţumi lui Wiley şi aşeză receptorul.

Tweed nu se îndoia de faptul că Howard făcuse una dintre desele sale vizite la centrala telefonică pentru a vedea dacă se petrece ceva. Ştia, de asemenea, că Howard rămânea deseori noaptea târziu, pentru a putea astfel să şi bage nasul prin birourile oamenilor săi, după ple­carea acestora. Acesta era motivul pentru care Tweed încuia tot ceea ce era de interes, lăsând pe masa de lucru doar însemnări banale.

— Ceva nou? se interesă Howard.

— Nu sunt sigur. Nu m am hotărât încă, dar s ar putea să fie ne­cesar să plec eu însumi la Berna. După câte ştiu, suntem ocupaţi pâ­nă peste cap. Keith Martel e plecat într o misiune şi e cu mâinile le­gate...

— Fără justificări, comentă sec Howard şi îşi zornăi mărunţişul din buzunar. Îţi place la Berna. Ceva nou? repetă.

— Mason a raportat azi dimineaţă că avea ceva pentru mine – ceva destul de înspăimântător au fost exact cuvintele pe care le a folo­sit. Cred că i a fost livrat la Ambasadă. Îl ia şi ni l aduce în câteva zile, aşa că trebuie să fie important – poate foarte serios...