Nota autorului

— Continuă. Ascult...

— Asta schimbă lucrurile. Elveţienii sunt, probabil, cea mai dură, cea mai dârză naţiune a Europei. Sunt de un realism brutal, într un fel în care, uneori, aş vrea să fim şi noi, în Marea Bri­tanie. Ar face ori­ce pentru a şi asigura supravieţuirea. Ştii despre serviciul lor militar. Ţara asta a fost permanent pe picior de război, începând cu o mie no­uă sute treizeci şi nouă. Şi încă mai este. De acum înainte trebuie să ne mişcăm ca şi cum am călca pe un câmp minat, pentru că asta vom întâlni în drum. Un câmp de mine...

— Bob, tu ai aflat ceva nou de când ai părăsit hotelul. Unde ai fost? De ce întorsătura asta bruscă în privinţa vizitării Clinicii Berna?

Newman se ridică şi începu să măsoare camera încăpătoare, aprinzându şi o ţigară şi vorbind. Sublinie fiecare remarcă cu un gest tăios al mâini stângi.

— Am început cu patru oameni care ar fi putut să ne spună ce se întâmplă, de fapt. Julius Nagy, Mason – englezul cu care m am întâl­nit scurt timp în bar, precum şi doctorul Waldo Novak, şi Manfred Seid­ler. Primii doi au fost omorâţi – poliţia este convinsă de acest lu­cru, deşi nu poate dovedi nimic. Ne rămân Novak şi Seidler...

— Vrei să te întâlneşti din nou cu Novak? De aceea ai fost de a­cord să ne întoarcem la Clinica Berna?

— E un motiv. Dacă aş putea să-l scot doar pentru puţin timp pe Novak singur, cred că mi ar spune mai multe – în special după episo­dul acela teribil, al morţii doamnei Laird. Sunt con­vins că e pe punc­tul de a claca. Apropo, ai pomenit de recepţia congresului medical. De ce doreşti să-l vezi pe Jesse înainte ca ea să aibă loc?

— Pentru a obţine mai multe informaţii de la el – dacă pot. Pen­tru a afla – din nou, dacă pot – care e situaţia lui reală. Apoi, la recep-ţie, îl voi înfrunta pe profesorul Grange. Ştim că va fi acolo. Nu încerca să mă opreşti, Bob, m am hotărât. Acum, con­tinuă ea tăios, ce e cu Seidler?

— El poate fi cheia acestei afaceri întortocheate. Mă sună aici la cinci şi ne vom întâlni cu el în seara asta. Ar fi mai bine să pregăteşti o valiză mică pentru amândoi, cu strictul necesar pen­tru o şedere pes­te noapte...

— De ce? întrebă ea bănuitoare.

— Seidler pare încă şi mai dornic de dezvăluiri decât Novak. Pre­su­punerea mea este că va aranja un loc de întâlnire la mare distanţă – în vreun loc în care noi abia să putem ajunge la timp după convorbi­rea cu el – conducând nebuneşte. Astfel, va spera că nu vom avea timp să alertăm pe altcineva. Aduce a om care nu are încredere în nimeni.

— A, apropo, Bob, spuse ea cu indiferenţă, Novak ştie că voi vizi­ta clinica astăzi. I am telefonat cât timp erai plecat. Am avut noroc. Căţeaua aceea bătrână şi nenorocită, Astrid, trebuie să fi fost liberă. La telefon a răspuns un bărbat care m a pus în legătură directă cu Novak. Mi a spus că Bruno Kobler e plecat undeva.

— Kobler nu e la clinică? întrebă imediat Newman.

— Exact. Nu e nici Grange. Novak m a întrebat dacă urmează să vii şi tu. Părea neliniştit că vei veni. Putem pleca în curând?

— După ce voi avea o scurtă întâlnire cu cineva, la bar. M am în­tâlnit cu el venind încoace. Unul dintre propriii tăi com­patrioţi – un anume Lee Foley...

— Şi cine ar fi el?

— Un asasin...

O lăsă în această stare, aducând o din nou la concluzia că ar fi mai bine să fie prudentă, dacă dorea să trăiască.

Americanul înalt, cu şuviţe albe, se ridică politicos când Newman traversă barul, în direcţia mesei sale. Băuse deja o băutură dintr un pahar înalt, plin cu gheaţă. Newman spuse că dorea un Scotch mare şi se aşeză pe banchetă, lângă Lee Foley, care era îmbrăcat cu un cos­ti­sitor costum bleumarin, o cămaşă crem şi o elegantă cravată albas­tră, cu mici carouri albe. La manşete avea butoni de aur.

— Locuieşti la Bellevue, Lee? întrebă Newman.

— Da, deocamdată. N am terminat treaba. Îşi ridică paharul. No­roc! Tocmai m a vizitat afurisitul ăla de poliţai federal, Beck. Mi a fost milă de individ – nu poate găsi motive să mă zvârle din ţară...

— Nu încă...

— Până atunci, voi fi plecat de mult...

— Mai ştii să zbori – pilotezi avioane?

— Numai avioane uşoare. Planoare, chestii de soiul ăsta...

— Ce zici de un charter Lear? sugeră Newman.

— Te apropii. Foley zâmbi cu zâmbetul său sec, care nu i se re­flecta în ochii albaştri ca gheaţa. Beck e preocupat de creşterea numă­rului cadavrelor, continuă el. Micuţul cu care am vorbit eu şi cu tine – acum un anume englez...

— Trei, corectă Newman. De curând a murit la Clinica Berna o americancă...

— Ştiu. Tot urcă, nu i aşa?

— Am impresia că această Clinică e un loc care necesită multă pro­tecţie, reflectă Newman. Ar putea să şi permită pe cineva foarte costisitor...

— Ai face bine să soliciţi slujba...

— Mai mult de ai tăi. M am gândit...

Foley îşi puse jos paharul, privindu l.

— Aminteşte ţi noaptea aceea când am colindat prin Reeper­bahn, în Hamburg... Eşti singurul om care a reuşit vreodată să mă bage sub masă...

— Noaptea în care tu ai colindat oraşul... Îl corectă Newman. Mai vorbeşti bine germana?

— Mă descurc. Bob, ştii ceva? Occidentul devine prea civi­lizat. Era o vreme când englezii nu se dădeau în lături de la nimic când era în joc supravieţuirea. Mă gândesc la Churchill care a ordonat scufun­darea întregii afurisite de flote franceze, la Oran, pentru a i împiedica pe nazişti să pună mâna pe o adevărată putere maritimă. Avea drep­tate, fireşte...

— Încerci să mi spui ceva, Lee?

— Doar să beau un pahar cu un vechi prieten, să schimb câteva observaţii la întâmplare...

— Niciodată în viaţa ta n ai făcut aşa ceva. Acum, trebuie să plec. Ne mai vedem, Lee...

Newman o lăsă pe Nancy la volanul Citroen ului, să con­ducă pâ­nă la clinică. Ea manevră maşina pe autostradă cu uşurinţa încreză­toare a unui şofer experimentat. Newman stătea cu ochii în oglinda laterală de pe partea sa, urmărind Audi ul negru din spatele lor, care menţinea distanţa. Agenţii lui Beck erau la datorie.

— Ne apropiem de intersecţie, avertiza el.

— Cine conduce maşina asta afurisită?

— Sper că tu – altfel, suntem la ananghie...

— Cum te ai descurcat cu tipul cu care te ai dus să te întâlneşti la bar? Cum îl cheamă?

— Lee Foley. Încă mă străduiesc să aflu de ce a vrut să mă vadă. E un nemernic cu sânge rece. O maşină ucigaşă, la fel ca acel Leopard 11 cu care ne am întâlnit. Ceea ce nu pot încă să decid este pentru cine lucrează. Dacă aş şti asta, aş putea să pun mâna pe ultima piesă a acestui joc de cuburi uriaş.

— Amândoi ne întâlnim cu persoane interesante, observă ea, pă­ră­sind autostrada. El verifică în oglindă. Da, Audi ul îi urma. În dimi­neaţa în care ai fost plecat, ca să faci Dumnezeu ştie ce, continuă Nan­cy, am băut o cafea în holul recepţiei cu un omuleţ care m a in­trigat – un alt englez. Părea atât de blajin, şi totuşi am simţit, sub această aparenţă, o personalitate foarte puternică. Tweed e numele său.

— Ce aţi discutat?

— I am spus despre Clinica Berna... În tonul ei era o urmă de sfidare, provocându l să i critice indiscreţia. El nu spuse nimic, ea continuându şi sporovăială. E un tip tare simpatic – deschis conver­saţiei. M a sfătuit să fiu foarte atentă...

— Ce a făcut?

— Ţi am spus adineaori. A explicat că, de vreme ce sunt străină, ar trebui să umblu cu grijă... Se uită la Newman... Că ar trebui să stau lipită de tine de acum încolo...

— Şi cum a venit vorba exact de subiectul Clinica Berna?

— N a fost nevoie să-l provoc. Este agent constatator al unei mari companii de asigurări. E ciudat, Bob, luna trecută o altă americancă, o anume Hannah Stuart, a murit în împrejurări asemănătoare celor ale morţii doamnei Laird. De ce întotdeauna femei?

— Şi eu mi am pus întrebarea asta. Prea multe întrebări fără răs­puns. Gata, am ajuns. Ia ţi inima în dinţi...

Sosiseră la poarta Clinicii Berna. Dar, de această dată, primirea de care se bucurară fu în surprinzător contrast cu cea anterioară. Din clădirea de la intrare ieşi un bărbat pe care nu l mai văzuseră, le con­trolă paşapoartele, gesticulă în direcţia porţilor, iar acestea se deschi­seră.

Nici urmă de paznici, de dobermani în timp ce străbăteau drumul ce traversa platoul golaş. În Thun, acesta părea întot­deauna mai înne­gurat, mai apăsător decât la Berna. Newman crezu că acest lucru pu­tea fi legat de munţii semeţi, care menţineau stratul noros.

— Novak mi a spus să parchez maşina pe partea laterală a clădi­rii principale, observă Nancy. Iar de data asta nu mai am aceeaşi sen­zaţie de a fi supravegheată...

— Poate că, fiind plecaţi Kobler şi Grange, ajutoarele lor au lăsa­t o mai moale. Sau poate că doar vor să ne dea impresia asta. Nancy, parchează maşina în zăpada proaspătă...

— Orice spui tu. Eu sunt doar amărâtul de şofer...

— Şi când cobori, încearcă să laşi cât mai puţine urme...

— Iisuse! Mai ai alte instrucţiuni?

— Ţi le voi aduce la cunoştinţă când mă voi gândi la ele...

Waldo Novak, cu părul blond fluturînd în vânt, ieşi din inte­riorul verandei de sticlă şi coborî cele şase trepte, pentru a i întâmpina. Sin­gur. Nici urmă de Astrid – cea cu vino ncoace.

— Vă duc direct la el, să-l vedeţi, îi spuse Novak lui Nancy în timp ce îşi strângeau mâinile. Păşi în urma lui Newman, lăsând o să intre prima, şi îşi cobori vocea până la şoaptă. Newman, la plecare, ce­re i doamnei Kennedy să treacă pe la toaleta femeilor. Asta îmi va oferi ocazia de a ţi spune ceva.

În spatele tejghelei era un recepţioner, un bărbat căruia nu i tre­ziră interesul. Nici urmă de stupidităţile completării formula­relor de vizită. Aceeaşi procedură, cu cartela de computer a lui Novak, permi­ţându le accesul pe coridor şi apoi în camera în care Jesse Kennedy stătea în pat, rezemat de un teanc de perne.

— Opreşte te puţin, avertiză Newman. Îşi scoase paltonul, aco­perind oglinda falsă. Scoase din buzunarul hainei un radio cu tran­zistori pe care îl cumpărase în acest scop. Îl porni la un volum mic, pe un post cu muzică, se aplecă şi îl plasă lângă grătarul din perete. Acest lucru anula efectul casetofonului ascuns. Se îndreptă. Conti­nuă...

— Nu mi am respectat instrucţiunile, îi informă Novak. Domnul Kennedy nu este sedat, dar, pentru a mă acoperi, i aş fi foarte recu­nos­cător dacă ar lua capsula asta înainte de plecarea dumneavoas­tră...

— Înţelegem şi îţi mulţumim, răspunse Nancy, înainte de a şi trage un scaun şi a se aşeza lângă bunicul ei. Cum se poartă cu tine, Jesse? îl îmbrăţişă cu căldură, sărutându l pe amândoi obrajii. Acum, spune mi: ai, într adevăr, leucemie?

— Aşa îmi tot spun. Inclusiv Novak. Iisuse Hristoase! Nu cred un cuvânt. Ştii că o altă biată femeie a fost omorâtă alaltăieri noapte? Re­generarea celulară nu funcţionează, asta i treaba! Ei spun că, oricum, ar fi murit. Prostii! Dar am de gând să intru în miezul lucrurilor care se petrec aici, la fel cum am făcut cu spi­onul ăla în Arizona, acum zece ani! Chicoti. Acel agent C.I.A. cu siguranţă că ar face curăţenie aici...

— Vrei să spui că vrei să mai stai aici un timp? întrebă Nancy.

— Te cred. La început n am vrut să vin, dar acum că s aci, o să fac curăţenie. Stai să vezi de n oi face. Nu i nevoie să vă faceţi griji pentru Novak. El serveşte oricui informaţii atât de repede, încât pra­ctic coordonează propriul său serviciu de informaţii. Aşa i Novak? Vezi, e timid – nu i place vorbitul în faţa străinilor...

Astfel decurseră lucrurile timp de încă cincisprezece minute. Nancy – încercând să-l convingă să părăsească clinica, Jesse – in­sistând asupra faptului că trebuia să stea, să facă curăţenie, Novak, băţos în uniforma sa albă, cu stetoscopul bălăbănindu i se într o mână, iar Newman, ascultând în tăcere.

Deodată, Jesse, obosit de torentul neobişnuit al conversaţiei, spuse că dorea să tragă un pui de somn. Îşi luă capsula de ami­tal de sodiu, o înghiţi, deschise palma pentru a arăta că era goală, îi făcu cu ochiul lui Newman şi adormi rapid.

Novak stătea în faţa Clinicii, în zăpadă, singur cu Newman. Nan­cy fusese de acord cu sugestia lui Newman, fără vreun cuvânt de pro­test, cerându i recepţionerului să îi indice direcţia la toaleta femeilor.

— Acum, spuse Newman, ce voiai să mi spui? Ar fi bine să ne gră­bim, s ar putea să nu avem mult timp...

— Willy Schaub, şeful brancardierilor, de care ţi am spus atunci, la Thun. Ţi am dat adresa lui, din cartierul Matte. Se va întâlni cu tine mâine, la trei după amiază. Şi a luat zi liberă; ştie despre locul ăsta mai mult decât oricine...

— De ce a fost de acord?

— Bani. Două mii de franci l ar pune în mişcare. Poate ceva mai puţin. O să vrea bani gheaţă – cecurile pot fi urmărite prin bancă. Tu hotărăşti, Newman. Eu am făcut tot ce mi a stat în puteri. Şi plec când pot. Ce să i spun lui Schaub?

— Că mă voi întâlni cu el. Încă o întrebare, înainte să sosească Nancy. Pacienţii de aici – cât de bolnavi sunt?

— Avem cazuri de leucemie, scleroze multiple. Tot ce vrei. Toţi pacienţii sunt în stadiul terminal...

27
Basel. Aproximativ în acelaşi timp în care Newman şi Nancy îşi încheiau cea de a doua vizită la Clinica Berna, Bruno Kobler şedea în dormitorul său din hotelul Terminus, situat în faţa gării centrale din Basel. Venise cu avionul, iar acest hotel fusese ales datorită poziţiei sale strategice.

Manfred Seidler fusese văzut cumpărând un bilet până la Le Pont, orăşelul situat aproape de malul lacului de Joux, în munţii Ju­ra. De atunci îi pierduseră urma lui Seidler, din păcate, dar, dacă era cazul să aştepte, Kobler poseda aproape aceeaşi răbdare ca Foley. Îi vorbi lui Graf, cel mic şi îndesat, care stătea la fereastră aşteptând un semnal de la Hugo Munz, care conducea echipa din gară.

— Seidler trebuie să se arate, spuse Kobler. Sunt sigur că are în­tâlnire cu cineva la Le Pont Şi mai avem oameni care aşteaptă la Hotel de la Truite...

— Nu cunosc Le Pont, răspunse Graf. Pe hartă pare un loc uitat de Dumnezeu...

— Aşa şi este – tocmai locul îndepărtat, unde Seidler s ar simţi în siguranţă să întâlnească pe acel cineva căruia urmează să i vândă mo­stra furată de la noi. Iar Hotel de la Truite e lângă gară...

— Trebuie să fi ajuns! Munz tocmai a semnalizat...

Kobler deschidea deja uşa dormitorului, îmbrăcându şi paltonul de astrahan. Făcu semn înspre sacul de voiaj de pe pat, reamintindu i lui Graf să nu l uite. Kobler nu avea de gând să care sacul, având în ve­dere ce conţinea acesta. Erau angajaţi servitori pentru a şi asuma ast­fel de riscuri. Kobler ar pune mâna pe armă doar când ar sosi mo­mentul s o facă. S ar putea ca nici măcar să nu o folosească – având în vedere că îşi angajase oameni pentru acoperire.

— Se urcă în trenul de ora două, îi informă Munz în timp ce gră­beau pasul în gara uriaşă. Poftim biletele, ar fi mai bine să vă grăbiţi...

— Prima staţie e Lausanne, presupuse Kobler, aşezându se pe lo­cul său de la clasa întâi, alături de Munz.

Graf urcase în vagonul în care stătea Seidler.

Kobler studie mersul trenurilor pe care îl luase cu el. Dădu din cap, răsfoind paginile în căutarea legăturilor, în timp ce trenul pără­sea staţia, apoi se uită la Munz care şedea ţeapăn pe banchetă.

— Relaxează te, avem de aşteptat până îl surprindem singur. Ar putea să dureze ore. Facem o treabă simplă, ca şi cum am curăţa gu­noiul...

Privi pe geam în timp ce trenul prindea viteză, străbătând subur­biile. Nu regretă că pleca – oraşul Basel era un teritoriu ostil, locul de acţiune al doctorului Max Nagel, principalul opo­nent al Clubului Gold. Kobler nu avea de ce să se teamă. În acel moment, Nagel se afla în alt tren, cu destinaţia Berna.

Cu cinci vagoane mai în faţă, Manfred era un ghem de nervi. Des­chise un nou pachet, aprinse cea de a patruzeci şi una ţigară din acea zi, în timp ce se gândea la scena petrecută în apartament, înainte de plecarea sa.

Erika se întorsese în grabă de la birou în timpul pauzei de masă, ca să i gătească dejunul. În timp ce mâncau îi spusese că pleacă. Ea păruse îngrozită.

— Trebuie? Aş putea să mi iau o pauză de masă mai lungă. Nagel a plecat la Berna...

— În ce scop?

Nu prea era interesat

— E ciudat. A trebuit să i fac o rezervare la Bellevue Palace. Par­ti­cipă la un soi de recepţie a unui congres medical. Nici măcar nu e doctor. Niciodată nu l am văzut mai ursuz – e preo­cupat de ceva...

— Probabil să pună la cale vreo afacere care îi va aduce un milion sau două milioane. Erika, s ar putea să nu mă întorc până mâine, aşa că să nu începi să ţi faci griji...

— Ştii că o să mi fac până când te văd din nou în siguranţă. Un­de te duci? Ce e toată treaba asta? Sunt îndreptăţită să ştiu şi eu câte ceva, nu i aşa?

— Nu are importanţă unde, îi spusese el. Mă duc să mă întâlnesc cu acel corespondent străin englez, Robert Newman. Daca dă în vileag cazul Terminal, el poate să mi ofere protecţie. Nu, nu mă mai întreba altceva. Mulţumesc pentru masă...

Aşezat în tren, regreta ca nu i spusese mai multe. Se uită în sus, la plasa de bagaje în care îşi depusese cele două valize. Una conţinea câteva dintre ziarele pe care i le adusese Erika, cealaltă, mostra. Va fi dificil pentru oricine să înşface două valize, când va străbate peronul. Şi nu va şti care din ele conţine mostra. Tre­buie să te gândeşti la ast­fel de mărunţişuri.

Seidler se agită neliniştit, trăgând adânc din ţigară. Dăduseră dru­mul la instalaţia de încălzire, iar el dorea cu ardoare să şi dea jos jacheta. Dar era imposibil. Era prea conştient de prezenţa Luger ului de 9 mm în tocul de piele de la subsuoara stângă.

Berna. Beck stătea la masa de lucru din biroul său, uitându se la Gisela, care tocmai răspundea la telefon. Ea lăsă jos receptorul şi se întoarse, ca să i vorbească şefului ei.

— Era Leupin. Newman şi doctoriţa Kennedy tocmai părăsesc Cli­nica Berna. I a localizat cu binoclu şi a transmis informaţia prin ra­dio...

— Mulţumesc. Gisela, vreau să faci o rezervare la Bellevue Palace pentru trei dintre oamenii noştri. Îi vreau acolo în timpul recepţiei con­gresului medical, de mâine. Profesorul Grange va fi acolo. S ar pu­tea să mi fac şi eu apariţia.

— Lucrurile se lămuresc, nu i aşa?

— Ca de obicei, intuiţia ta e bună, Gisela. Singura piesă care încă lipseşte e Manfred Seidler. Vulpea se bagă în vizuină, dar mai şi iese. Când o va face, vreau să fiu acolo, înainte de a pune militarii mâna pe el. Trimite un nou mesaj. Seidler trebuie găsit cu orice preţ...

Newman o înfurie pe Nancy după ce îl părăsiseră pe Novak şi se apropiau de Citroen ul parcat. Ea dorea doar sa se îndepărteze de acel loc – era prea întristată de atitudinea lui Jesse.

— Dă mi voie să verific maşina, avertiză Newman. Aşteaptă aici...

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu!

— Să fiu sigur că nu a umblat nimeni la ea.

Se uită după urme proaspete de paşi, după orice semn pe care l ar fi făcut cineva inteligent, folosindu le propriile urme, încă încrus­tate în zăpadă. Controlă capota în locul în care, la venire, lipise o can­titate mică de zăpadă, zăpadă care îngheţase imediat, în locul în care capota se ridica. Zăpada era neatinsă. Descuie maşina şi o invită pe Nancy să urce pe locul din dreapta.

— De data asta eu conduc, o informă el, aşezându se la volan, iar ea se trânti lângă el.

— Nu ţi place cum conduc? izbucni ea.

— Adu ţi aminte ultima dată – plugul de zăpadă...

— Poate că ai dreptate. De ce toată agitaţia asta legată de cineva care ar fi umblat la maşină?

— În caz că au pus o bombă, îi spuse el cu brutalitate, con­ti­nuând să aplice politica de a o speria.

— Iisuse! Vrei să ai de a face cu o epavă umană?

Nu şi mai spuseră nimic unul altuia pe durata călătoriei de în­toarcere la Berna, care decurse fără evenimente. Luară un prânz în­târziat în cafeneaua de la Bellevue Palace, care era liniştită, astfel că putură să vorbească nestânjeniţi. Nancy aduse în discuţie subiectul după cafea.

— Următorul obiectiv este Seidler?

— Exact. Nu uita să faci bagajul cu obiectele pentru noapte. Am presimţirea că vom avea nevoie de ele...

— Era primul lucru pe care aveam de gând să l fac. Cel puţin, de data asta mi se permite să te însoţesc...

— Nancy, te rog să taci...

Petrecură întreaga după amiază rămasă în dormitor, în even­tua­litatea că Seidler telefona mai devreme. Newman cumpărase în urmă cu câteva zile o hartă rutieră pe care o studie în timp ce Nancy îşi az­vârli pantofii, se întinse în pat şi încercă să doarmă. Era sigură că va rămâne trează, iar ţârâitul telefonului o trezi cu brutalitate. Newman înşfăcă receptorul, harta era întinsă pe celălalt pat.

— La telefon Newman...

— Manfred Seidler. Voi spune doar o dată...

— Vei repeta dacă nu pricep. Dă i drumul...

— Le Pont, în munţii Jura, lângă lacul de Joux. Îl ştii?

— Da...

— Ne întâlnim la ora nouăsprezece douăzeci şi opt fix. La gară. Voi fi în trenul care ajunge la nouăsprezece douăzeci şi opt...

— Pentru numele lui Dumnezeu, n o să reuşesc. Nu ţi dai seama că acum e ora cinci?

— Dacă eşti interesat de informaţiile pe care le pot furniza – fără detalii prin telefon – adu două mii de franci elveţieni – bani gheaţă. Parchează ţi maşina la mică distanţă de gară, dar nu la vedere. Voi du­ce două valize.

— Am nevoie de mai mult timp. În munţii Jura e zăpadă. Drumul va fi infernal...

— Nouăsprezece douăzeci şi opt. Nu voi aştepta. Vii sau nu?

— Vin...

La celălalt capăt al liniei se auzi un declic. Seidler întrerupse legătura. Newman aşeză receptorul în furcă şi îşi privi din nou ceasul. Examină iute harta, în timp ce Nancy se aplecă peste umărul său.

— Reuşim? întreba ea.

— Dacă urmam traseul acesta, am putea. E o scurtătură al naibii de bună...

Degetul său urmă un traseu din Berna, de a lungul autostrăzii N12, înspre lacul Geneva. Degetul trecu pe autostrada N9 – urmând o direcţie aproximativ paralelă spre vest, până la lac, unde întâlnea cea de a treia autostradă, NI. Într un loc numit Rolle, între Lausanne şi Ge­neva, pe malul lacului, Newman trasă o rută de a lungul unui drum ce urca în munţii Jura şi se oprea la Le Pont.

— E mult de ocolit, obiectă Nancy. Sunt două laturi ale unui triunghi...

— Totuşi, e singura modalitate de a ajunge acolo la timp – pe au­tostrăzi. Am mai condus în regiunea Rolle, aşa că drumul îmi e cunos­cut. Va fi infernal când vom ajunge în regiunea înzăpezită. Haide, fe­tiţo. Iau eu valizele. Slavă Domnului că am umplut rezervorul la în­toar­cerea din Thun...

Aşteptau liftul când Nancy îi spuse lui Newman să o ia înainte la maşină, ea urmând să vină după el.

— Mi am uitat portmoneul, explică ea când veni liftul, şi New­man, murmurând ceva, păşi înăuntru.

Lausanne Gare. Seidler cără cele două valize din cabina tele­fonică înapoi, pe peron. Avu o senzaţie de uşurare – Newman avea să vină. Se duse în grabă la restaurant, unde aveau să fie mulţi oameni în timp ce el aştepta trenul următor.

Urma intenţionat o rută ocolitoare, pentru a se asigura că nu era urmărit Acum trebuia să aştepte trenul Cisalpin, expresul de Paris ca­re mergea fără opriri până la gara de frontieră Vallorbe.

De aici, făcea cale întoarsa cu un tren local care pleca de la Val­lorbe la 19:08 şi ajungea la Le Pont la 19:28.

Berna.

— La telefon Leupin, şefule. Newman tocmai a părăsit hotelul, cărând două valize. Le pune în spatele maşinii – a Cit­roen ului. Aş­teptaţi, logodnica lui se zoreşte să l prindă...

— În regulă, Leupin, îşi linişti Beck subordonatul. Am pregătit alţi şase oameni pentru asta – ca rezervă. Şase oameni cu încă trei maşini. Se pot juca de a depăşirile, ca să fim siguri că nu şi dă seama ce facem. Prima dată îl urmăriţi tu şi Marbot. Succes...

Beck lăsă jos receptorul şi oftă, privind la Gisela. Ea îi aduse o nouă ceaşcă de cafea. Se prefigura o noapte grea: Beck era îmbrăcat cu cămaşă cu mâneci scurte, indiciul unui lung asediu.