O critica a modernitatii din perspectiva intrebarii ce se pierde atunci c

82

chemat să o joace, potrivit naturii sale profunde - de ultimă şi cea mai virulentă mişcare anticreştină pe care a produs-o în ultimele trei secole civilizaţia occidentală - eliminarea completă a creştinismului dintre referinţele de orice tip ale lumii contemporane.

[19] Barocul a fost un extraordinar fenomen politico-teologic, în sine ignorat de istoricii artei ori de teoreticienii literaturii care i-au făcut voga. De obicei, cînd vorbim de baroc, nu avem în vedere decît forma, emfaza, jocul, exuberanţa liniilor şi iluzia volumelor, grandomania devoţiunii - într-un cuvînt, stilul. Or, înainte de a fi o realitate artistică - singurul tip de realitate care le mai poate atrage o oarecare atenţie oamenilor lipsiţi de simţ teologic -, barocul este una teologică şi politică. Barocul reprezintă ultima încercare de a concilia şi de a păstra împreună Renaşterea şi Evul Mediu: virtutea păgînă şi virtutea creştină, Vieţile paralele şi Imitatio Christi, Atena şi Ierusalimul, Antichitatea şi Creştinismul. Contextul în care se desfăşoară ceea ce Pierre Manent numeşte „proiectul clasic" (i.e., barocul) este acela în care „Renaşterea a pus capăt cetăţilor, [iar] Reforma Luterană a dezarmat religia în faţa puterii temporale"; un context politico-religios în care oamenii deveniseră în prea mare măsură cetăţeni pentru a fi şi buni creştini, dar rămăseseră într-o prea mare măsură creştini pentru a fi cu adevărat buni cetăţeni.¹⁶⁰ Barocul este epoca în care 'orgoliul ambiţiei păgîne' a fost pentru ultima oară pus laolaltă şi reconciliat cu 'umilitatea şi severitatea [religiei] creştine'.¹⁶¹ Este umanitatea care ştia şi accepta că există două mari versiuni ale 'vieţii bune', care avea o conştiinţă ascuţită a excelenţei celor două tipuri de 'scopuri înalte' propuse de Antichitate, respectiv Creştinism, şi care a făcut pentru ultima oară în istoria europeană efortul de a trăi simultan atît grandoarea păgînă a virtuţii cetăţeneşti, cît şi măreţia austeră a dispreţului creştin faţă de lume. Pentru oamenii inteligenţi, care erau conştienţi de semnificaţia a ceea ce trăiau, barocul fusese posibilitatea acelei magii suprapămînteşti de care vorbea Nietzsche în Antihristul - „Văd că e cu putinţă [...] o desăvîrşită magie suprapămîntească".¹⁶² Ce magie? Pentru Nietzsche,

¹⁶⁰ Pierre Manent, Cetatea Omului, I, IX, p. 36; I, VIII, p. 34

¹⁶¹ Ibidem, I, VIII, p. 34.

¹⁶² Nietzsche. Der Antichrist, § 61, p. 311. Antichristul, p. 68.

83

Renaşterea fusese „reconsiderarea valorilor creştine", o încercare (zădărnicită de germani, prin Reformă) de a pune pe tronul papal valorile nobile, războinice, ale Antichităţii.¹⁶³ Din punctul meu de vedere, dimpotrivă, Bossuet este autorul baroc perfect: în el avem atît emfaza retorului antic - cu respectul de curtean faţă de grandoarea regalităţii absolute -, cît şi ardenta unui creştinism în permanenţă contrariat de lumea în care este condamnat să trăiască. Iar Poussin, cu religiozitatea sa păgîn-creştină, cu fineţea sa deopotrivă creştină şi antică, este pictorul absolut al acelui baroc teologico-politic la care mă refer şi pe care memoria culturală a modernităţii triumfătoare l-a uitat, ca pe o variantă de 'om modern' primejdioasă. Şi astfel, acel überirdischer Zauber va rămîne în modernitate ca un ideal pur mundan, realizat împotriva creştinismului, cu ajutorul acelor forţe pe care va părea, din ce în ce mai mult, că numai suprimarea lui le poate cu adevărat elibera. Terestrul, din acest moment, se va despărţi din ce în ce mai mult de religios, tocmai pentru a putea permite, aşa cum s-a crezut, realizarea feeriei moderne. Pămîntul, în această variantă mutilată de modernitate (singura pe care noi o cunoaştem şi o exaltăm), va rămîne complet despărţit de Cer. Pentru simţul teologic ascuţit al acelei variante de modernitate religioasă care a fost omul baroc, rezultatul acestei rupturi catastrofale va fi grotesc: principiul Pămîntului le va părea oamenilor supuşi acestei pseudomorfoze din ce în ce mai modern - pe măsură ce materialitatea însăşi va deveni mai imposibil de depăşit. În timp ce principiul Cerului ne va apărea nouă, modernilor, din ce în ce mai învechit, mai pre-modern-pe măsură ce ideea divinităţii va deveni din ce în ce mai dificil de imaginat. Acest rezultat grotesc este modernitatea noastră - un Pămînt fără Cer, dedat frenetic tuturor magiilor care fuseseră odinioară gîndite ceresc şi care acum circulă liber prin lume, asemeni unui Golem căruia nimeni nu îi mai poate şterge de pe fruntea mărginită litera fatală, cea care menţine moartea în adevăr.

¹⁶³ 163 Ibidem. Trebuie să nu uităm că, pentru Nietzsche, Renaşterea fusese o mişcare anticreştină, o încercare zădărnicită de a introduce valorile nobile (die vornehmen Werthe) în instinctele oamenilor inferiori — ceea ce, evident, Renaşterea nu a fost; căci, pentru Nietzsche, faţă de valorile creştine, valorile nobile erau nişte valori potrivnice (Gegen-Werthe).

84

[20] Simone Weil spunea undeva că drepturile noastre sunt faţă de această lume, dar obligaţiile noastre sunt din cealaltă. Suprimînd lumea de deasupra noastră, modernitatea ne-a lipsit de mediul natural de înrădăcinare al obligaţiilor, corelatul strict al drepturilor, şi ne-a lăsat la cheremul unei indefinite revendicări de drepturi, revendicare care a devenit nevroza modernităţii postmoderne. Datorită pierderii Cerului, pentru noi drepturile omului nu mai sunt în mod natural dublate de o cartă a îndatoririlor omului. Toată lumea ştie de 1789 -Declaration des Droits de l'Homme. Nimeni nu-şi mai aminteşte de faptul că în 1795 a fost emisă o Declaration des Devoirs du Citoyen. Pe prima o evocă toţi, pentru că pot revendica prin invocarea ei orice. Pe a doua, în mod convenabil, au uitat-o toţi, deoarece evocarea ei sugerează că drepturile au ca fundament responsabilităţile, lucru pe care nimeni nu doreşte să şi-l reamintească, azi.

[21] Ca şi 'nostalgia infinitului', în care Henrik Steffens vedea nota definitorie a stării sufleteşti romantice şi în care noi, azi, am putea descifra complexul psihologic iscat în cultura europeană post-iluministă de pierderea lui Dumnezeu, la fel şi în 'nemulţumirea' ori 'disconfortul' omului modern, despre care vorbea Freud în legătură cu efectul civilizaţiei asupra naturii umane,¹⁶⁴ am putea desluşi o urmare a sentimentului de vinovăţie pe care omul modern l-a contractat, durabil, faţă de faptul că nu îşi mai face datoria. Cum ar fi spus Carlyle - „un ecou întîrziat al creştinismului". Instinctele noastre sunt mai tenace şi supravieţuiesc mai mult decît ideile noastre. Ideea de datorie creştină a murit. Instinctul că trebuie să-ţi faci datoria creştină încă mai supravieţuieşte. Dar cum? Nu vizibil, nu acceptat, ci ascuns, acţionînd fără ca lumina conştientei să îl identifice ca atare. Pe vremuri, omul ştia ce are de făcut şi mulţumirea sa venea din sentimentul că şi-a făcut datoria. Astăzi, el nu mai îndeplineşte deloc vechea datorie. Şi se întîmplă două lucruri: (a) la nivelul conştientei (ideile), are impresia că s-a eliberat şi că abia acum viaţa sa e liberă şi fructuoasă; dar, într-un mod ciudat, această mulţumire e mai degrabă o exaltare maniaco-depresivă, nu un sentiment durabil; (b) la nivelul subconştientei (instinctele), are sentimentul că nu-şi face datoria, ceea

¹⁶⁴ Sigmund Freud, Das Unbehagen in der Kultur, 1930.

85

ce îi dă o profundă nemulţumire latentă, fără obiect şi difuză; în mod global, omul modern are entuziasme şi exaltări, articulate pe un fond mocnit de nemulţumire. El nu îşi face datoria faţă de instinctele sale încă creştine - aceasta este problema sa, iar modul în care încearcă să o rezolve nu face decît să o accentueze: cu cît mai mare este eliberarea sa de creştinism, cu atît îşi devalorizează mai mult datoria. Ceea ce ne lipseşte este sentimentul împlinirii personale: iar aceasta nu se poate obţine decît făcîndu-ţi datoria. Or, datoria nu poate fi cu adevărat îndeplinită decît într-o societate ierarhică. Ceea ce ne lipseşte, politic vorbind, este o autoritate legitimă, adică una care să nu fie strict umană. Aici e de găsit neputinţa cea mai radicală a democraţiei. Ea face imposibil, în principiu, nu abuzul conducătorilor (cum se susţine), ci reduce doar posibilitatea, strict umană, de a-l prelungi indefinit. În acelaşi timp, prin postularea unui model de societate strict uniform şi mecanic, în care toate relaţiile dintre oameni sunt esenţialmente orizontale, democraţia face cu neputinţă naşterea, în cadrul ei, a unei autorităţi legitime. Căci numai ceea ce este legitim e acceptat de noi aşa cum ne acceptăm fiinţa: împreună cu defectele, reuşitele şi scăderile ei. Restul, tot restul, e acceptat de noi ca o convenţie. Faptul că azi totul pare a nu fi decît 'construit' şi doar 'imaginat' (pînă şi sexul a ajuns să fie 'inventat' de un subiect, aşa-zisul 'subiect' istoric), se explică prin absurda lipsă de legitimitate la care ne-a condus eliminarea lui Dumnezeu din orice referinţă rezonabilă a vieţii pe care o împărţim cu semenii noştri.

[22] MODERNITATEA & RESCRIEREA TRECUTULUI. Modernitatea, pe care toţi am fost obişnuiţi să o primim ca pe o aubaine şi ca pe o delivrance, s-a înstăpînit peste minţile şi sufletele noastre nu fără o sumă de falsificări, unele deja împlinite şi, ca să spun aşa, inamovibile, iar altele în curs de naturalizare. În ordine istorică, prima 'falsificare' majoră a fost aceea prin care opinia publică europeană, fireşte, cea luminată, a ajuns să fie convinsă că Viaţa omului era inadmisibilă şi intolerabilă - poore, nasty, brutish, and short - în oricare din societăţile care au precedat modernitatea.<sup>165

165</sup> Vezi incredibila reluare de poncifuri antimedievale din cartea unui profesor cu siguranţă extrem de bine informat asupra falsităţii factuale a acestor afirmaţii: John Carroll, Humanism, pp. 6-7. Imprejurarea că le reia în

86

Ideea că istoria decentă începe cu epoca modernă este prima prejudecată a modernităţii: este, într-un sens, prejudecata fondatoare. Cîteva alte prejudecăţi decurg în mod natural.

'Ştiinţa Evului Mediu nu a avut nici un rol în naşterea ştiinţei moderne' - această prejudecată a dominat pînă azi şi, de fapt, continuă să domine orice programă şcolară care se consideră progresistă. E de la sine înţeles că modernii sunt superiori celor vechi în toate domeniile care ţin de raţiune. Leo Strauss ne-a arătat că punctul de vedere adoptat de filozofia politică modernă, care a pornit de la respingerea de către Machiavelli a tradiţiei filozofiei politice clasice, ne-a făcut incomprehensibile operele filozofice ale Antichităţii.¹⁶⁶ Allan Bloom a ilustrat această teză a lui Strauss arătînd cum John Rawls, un reprezentat tipic al acestei moderne „lack of education", a scris A Theory ofJustice cea mai influentă lucrare de filozofie politică a secolului XX din exact această perspectivă: noi, modernii, ştim mai bine; abia noi am înţeles cu adevărat despre ce este vorba.¹⁶⁷ În această serie de falsificări instinctive, este sarcina studiilor feministe să ne facă ilizibile şi, mai ales, inacceptabile uman marile opere literare ale secolelor precedente, inculcîndu-ne ideea că pînă acum am fost traşi pe sfoară de reacţionari care au complotat la oprimarea celor slabi. Claude Habibl¹⁶⁸ relatează cazul unei studente bine impregnate de noile gender studies, care, studiind la universitate romanul Le

ciuda informaţiei la zi furnizate de istoricii de specialitate este cu siguranţă de acelaşi tip cu faptul, în sine stupefiant, că opinia dominantă între istoricii generalişti privind efectele revoluţiei industriale este şi azi cea falsă - aceea care susţine că sistemul de fabrică a ruinat prosperitatea păturilor sărace. Probabil că, în ambele cazuri, decisivă este convingerea acestor autori că 'adevărul moral' al anumitor afirmaţii este mai puternic decît falsitatea lor materială manifestă şi, deci, că există minciuni, 'moral' justificate, mai 'adevărate' decît adevărul. În cazul lui John Carroll, 'adevărul moral' este convingerea sa subiectivă că „Evul Mediu a fost într-adevăr o epocă a întunericului'; în cazul istoricilor care susţin că revolutia industrială a produs un dezastru umanitar în Anglia începutului de secol XIX, 'adevărul moral' constă în convingerea lor subiectivă că există un rău intrinsec al sistemului de piaţă, care nu poate fi diminuat decît prin sugrumarea liberei sale funcţionări. În primul caz este vorba de anticreştinism latent, în al doilea de stîngism latent.

¹⁶⁶ Leo Strauss, Natural Right and History, pp. 178 şi 161 sq.; vezi, în româneşte, Cetatea şi omul, „Introducere", pp. 9-20.

¹⁶⁷ Allan Bloom, Giants andDwarfs, pp. 315-345.

¹⁶⁸ Claude Habib, «Bloom et le feminisme», p. 799.

87

Rouge et le Noir al lui Stendhal, a exclamat despre madame de Rënal: „Ce vacă!" Fireşte, potrivit noilor prejudecăţi care decurg din principiul fundamental al feminismului -'genul' e o invenţie a raporturilor de putere -, doamna de Rënal nu avea educaţia ideologică a feministelor eliberate şi, deci, modul în care eroina lui Stendhal îşi trăia iubirea nu mai poate în nici un fel constitui pentru noi un exemplu al suferinţelor eterne ale iubirii, ci, eventual, numai o ilustrare a prostiei acelor femei din trecut care ignorau feminismul feminităţii lor. În fond, ne învaţă noile programe şcolare feministe, toate societăţile de pînă acum au falsificat raporturile de 'gen', deci trebuie fie să le corectăm din punct de vedere ideologic, fie să le izgonim din educaţia copiilor noştri. Este morala sultanului confruntat cu biblioteca din Alexandria: dacă biblioteca conţine cărţi care spun ce spune Koranul, atunci este inutilă şi trebuie să o distrugem; dacă biblioteca conţine cărţi care spun altceva decît spune Koranul, atunci ea este dăunătoare şi trebuie să o distrugem. Grila feministă de lectură a operelor umanităţii ne învaţă ce îl învăţa şi pe Lenin schema marxistă de interpretare a istoriei ca luptă de clasă: la ce moştenire culturală trebuie să renunţăm pentru a ne situa de partea punctului de vedere 'progresist'.¹⁶⁹

Cuvîntul de ordine al modernităţii a fost ruptura cu trecutul. Dacă e să luăm cazul revoluţiei carteziene, Etienne Gilson a făcut deja demonstraţia datoriilor lui Descartes faţă de gîndirea scolastică.¹⁷⁰ Or, nici un 'progresist' autentic (caricatura autorizată - Homais, farmacist) nu a precupeţit vreo nuanţă pentru a execra 'gîndirea' scolastică (ghilimele aparţin 'progresiştilor'). În privinţa datoriilor ştiinţei moderne faţă de gînditorii secolului al XIV-lea şi, în general, faţă de filozofia naturii creată în interiorul tradiţiei aristotelice,¹⁷¹

¹⁶⁹ Literatura feministă: poporanism de gen. Literatura 'negritudinii' (faptul de a fi negru, văzut ca o problemă de ideologie): narodnicism rasial. Cu lipsa de fantezie atît de specifică celor recenţi (pentru a-i situa intelectual performanţele culturale, Vianu obişnuia să spună despre Călinescu că 'e recent în filozofie'), trebuiau şi americanii să treacă prin gafele care au sucit minţile europenilor acum, deja, două secole.

⁷⁰ Etienne Gilson, Index scolastico-cartesien, 1913.

¹⁷¹ Edward Grant, The Foundations of Modern Science in the Middle Ages - în special cap. 8, pp. 168-206.

88

demonstraţia a fost amplu realizată de Pierre Duhem,¹⁷² dar rezultatele cercetării sale nu au fost acceptate de curentul istoriografic dominant,¹⁷³ între altele şi deoarece istoria ştiinţei s-a instituţionalizat după al doilea război mondial avînd ca dogmă de bază teza revoluţiei ştiinţifice (susţinută de Koyré împotriva lui Duhem): această dogmă pretindea că ştiinţa modernă s-a născut împotriva tradiţiei, iar naşterea ei s-a produs numai şi numai pentru că tradiţia a fost în fine ucisă. Este lucrul împotriva căruia Colingwoodl¹⁷⁴ ne avertizase, referitor la alt context disciplinar, încă din 1939: acela că propaganda 'insistentă şi fanatică a celor care în secolul al XVIII-lea îşi spuneau 'les philosophes' s-a dovedit de multe ori mai puternică decît adevărul.

Rezultatul final este, într-un fel, epitomizat de sloganul lui Jeremy Bentham: „Trecutul nu ne este de nici un folos". Dacă e să spunem adevărul corect, atunci putem minţi ori falsifica în numele lui: tenacitatea opiniei false că medievalii ar fi crezut, în ignoranţa lor întunecată, în realitatea unui Pămînt plat - opinie a cărei falsitate a fost în mai multe rînduri demonstrată,¹⁷⁵ dar care continuă să circule, neamendată de opinia generală, în cărţi cu enorm succes de bursă (e.g., Daniel Boorstin, The Discoverers, recent tradusă şi la noi)¹⁷⁶ -,

¹⁷² Pierre Duhem, Etudes sur Leonard de Vinci, 3 volume, 1906-1913; Idem,Le Systeme du Monde, 10 volume, 1913-1959.

¹⁷³ H. Floris Cohen, The Scientific Revolution (1994) este un exemplu cu totul amuzant de extremism istoriografic: el susţine cu patimă ideologică teza că ştiinţa modernă s-a născut împotriva tradiţiei ştiinţifice a Evului Mediu şi nu putea apărea decît datorită prăbuşirii sistemului intelectual medieval (vezi modul pamfletar şi arogant în care tratează contribuţia lui Duhem: pp. 45-53). Pentru un punct de vedere nuanţat discontinuitist, dar nu mai puţin clar anticontinuitist, vezi sinteza realizată de David C. Lindberg, The Beginnings of Western Science, capitolul „The Legacy of Ancient and Medieval Science", pp. 355-368.

¹⁷⁴ R. G. Collingwood, O autobiografie filosofică, pp. 87; 130.

¹⁷⁵ Ultima dată, decisiv, de Jeffrey Burton Russell, Inventing the Flat Earth: Columbus and Modern Historians, 1991.

¹⁷⁶ Daniel J. Boorstin, Descoperitorii, 2 volume, 1996. O adevărată avalanşă de inexactităţi şi prejudecăţi referitoare la Evul Mediu creştin este de găsit în vol. 1, la pp.132-146 sau în vol. 2, pp. 8-49 (titlurile subcapitolelor sunt tipice pentru literatura de propagandă: „Temniţa dogmei creştine", „Reîntoarcerea pămîntului plat"). Pentru a-i face totuşi dreptate lui Boorstin, inexactităţile sale nu decurg numai din poziţia sa anticreştină (uşor de documentat: spre pildă, vol. 1, pp. 132; 135; vol. 2, p. 19 etc.), ci şi din ignoranţă - cum este atunci cînd susţine că Nicolaus Copernic era, ca

89

poate fi explicată numai prin convingerea că există prejudecăţi care, datorită justificării lor 'morale', sunt mai adevărate decît adevărul 'material' al faptelor. Concluzia este: noi trebuie să ne rupem de trecut, pentru că noi suntem de fapt rupţi de trecut. - Dovada faptului că eram deja rupţi de trecut este că tocmai am făcut-o.

În toată splendoarea ei indiscutabilă, modernitatea a pus problema depăşirii radicale a oricărei idei de tradiţie, în termenii practici ai redefinirii naturii - termeni pe care formula „Gott ist tot" i-a consacrat definitiv. În temeiul principiului activ, modernitatea NU ESTE încheiată şi NU SE POATE încheia decît negîndu-i presupoziţia de bază, care este negarea lui Dumnezeu.

Din modernitate se iese nu prin postmodernism, care nu este decît una din infinitele pseudomorfoze posibile ale modernităţii (situaţie ridicolă: nu poţi să ieşi din ceva de ordinul unei catedrale prin ceva de ordinul unui canal colector), ci prin regăsirea lui Dumnezeu - sau, în termeni filozofici, prin redescoperirea faptului că principiul de transcendenţă este un principiu natural de manifestare a lumii. Despuiat de orice referinţă accidentală, principiul modernităţii este „Gott ist tot". Acest principiu este atît de tare, atît de absolut, atît de ameţitor, încît nu e de mirare că, într-o primă instanţă, acest deicid a fost resimţit conştient doar ca un paricid de circumstanţă - în fond, cui îi mai păsa de tradiţie? On etait tout áfait las d'elle et de tous ses domestiques! Dar triumful modernităţii, în mod evident, nu se rezuma deloc la o victorie împotriva valeţilor. Stăpînii înşişi erau vizaţi, iar furia iraţională nutrită de Revoluţia Franceză împotriva lui Dumnezeu nu face decît să dovedească, şi prin amploarea sîngelui vărsat, acest lucru.

[23] Modernitatea s-a instalat printr-un deicid care a implicat, evident, o atentă şi partizană rescriere a istoriei. Inevitabil, perdantul absolut a fost, datorită legăturilor sale cu creştinismul - religie abhorată de filozofii iluminişti ai modernităţii -, Evul Mediu. Deoarece şi Renaşterea îl bîrfise, iar umanismul părea o religie de substituţie convenabilă, singura tradiţie recentă adoptată de modernitate a fost Renaşterea, din care a fost accentuat raţionalismul,

astronom, un simplu amator ori cînd reciclează legenda anchetării brutale a lui Galileo Galilei de către Inchiziţie (vol. II, pp. 11; 47).

90

anticlericalismul şi revival-ul păgîn. Renaşterea neoplatonică, hermetică, kabalistică şi religioasă, fireşte, nu au fost preluate.¹⁷⁷ Acestea au rămas să fie redescoperite la începutul secolului al XX-lea, de erudiţi. Datorită constrîngerilor anticreştine, tradiţia modernităţii a fost prima tradiţie din istorie care s-a impus moştenitorilor ca fiind istorică fără a fi, în acelaşi timp, şi organică. Temporalitatea a făcut parte din definiţia ei încă de la început. Dar nu ca un timp care lucrează înăuntrul lucrului cu scopul de a scoate din el, după maturizare, pîrga, ci ca unul care vine din afara lui, rectificîndu-l cu scopul de a face din el ceva care să funcţioneze potrivit unui plan prestabilit. Temporalitatea asociată operaţiilor modernităţii este cu necesitate mecanică, dacă prin mecanism înţelegem metafora cognitivă şi operaţională cea mai puternică, cea mai eficace, cea mai ofensivă şi cea mai perdurabilă a timpurilor noi.

[24] O dată ce ai intrat în modernitate, nu există epocă a modernităţii, deoarece ea pur şi simplu nu se poate închide prin mecanisme interne. Din punct de vedere ontologic, modernitatea este deja încheiată: ea nu poate ieşi din condiţia strict bidimensională în care a intrat atunci cînd şi-a luat în serios definiţia „Gott ist tot".

Spre pildă, postulatul Antichităţii fusese 'există zei'. Închiderea Antichităţii în Ev Mediu s-a obţinut prin afirmaţia 'există un zeu, care este Dumnezeu', iar modernitatea s-a separat din Evul Mediu prin axioma 'lumea poate fi gîndită complet fără a mai presupune existenţa vreunui Dumnezeu, indiferent că este vorba de Dumnezeul filozofilor ori de cel al devoţilor'. Din momentul în care diferenţa ontologică a putut fi complet eliminată - prin verificarea tehnică a faptului că nu există nici o deosebire de manipulare între fiinţă şi fiinţe, între 'este' şi 'a fi ceva determinat' -, nu s-a mai putut în genere gîndi vreo axiomă ontologică care să ne scoată din acest tip de lume.

Modernismul a fost caracterizat prin spiritul de avangardă - care postula faptul că avangarda constituie depăşirea definitivă a trecutului, considerat intrinsec fals şi inferior -, iar postmodernismul, prin contrast, ar fi fost caracterizat prin reconcilierea cu trecutul, în ideea că nimic de fapt nu a fost vreodată cu adevărat depăşit, în istorie. Dar nu raţiunea slabă înlocuieşte raţiunea tare, cum s-a spus,

¹⁷⁷ E adevărat, nu fuseseră incluse nici în tradiţia oficială.

91

destul de triumfător, ci ideea raţiunii tari că raţiunea slabă este mai nimerită decît raţiunea tare pentru a caracteriza anumite situaţii. Modul în care raţiunea slabă este propusă pentru a se substitui raţiunii tari ţine în continuare de universalitatea raţiunii tari. Pensiero debole, deci, este încă un moment al raţiunii tari şi nu detronarea acesteia prin strategiile complet noi ale unei noi raţiuni înţelegătoare.