ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa este cea
mai largă organizaţie de securitate de tip regional, numărând 55 de
state membre din Europa şi America de Nord şi singura din Europa
considerată un aranjament regional în sensul enunţat de Capitolul VIII
din Carta Naţiunilor Unite. Organizaţia are statut legal din punctul de
vedere al dreptului internaţional, iar deciziile sale leagă statele
membre doar la nivel politic, şi nu juridic. Toate statele membre au
statut egal, iar deciziile se iau prin consens*.
_______________
* Consiliul de la Praga, din 30 şi 31 ianuarie 1992, a instituit totuşi o
excepţie de la regula consensului, excepţie care stabileşte posibilitatea ca o
decizie sa fie luată fără participarea statului vizat de respectiva decizie, atunci
când se constată că acesta încalcă grav drepturile omului şi libertăţile fundamentale;
această regulă a „consensului minus unu” a fost invocată in iulie
1992 pentru a suspenda Iugoslavia din CSCE.
109
Activitatea sa presupune alerta timpurie, prevenirea conflictelor,
gestionarea crizelor şi reconstrucţia postconflict.
Deşi OSCE are (sub această denumire) o istorie de aproape un
deceniu, rădăcinile ei trebuie căutate către anii ’70 sau chiar mai devreme,
existenţa sa fiind indisolubil legată de perioada Războiului Rece.
După încheierea celui de-al doilea război mondial, în Europa
începe să se facă auzită ideea organizării unei securităţi paneuropene,
prima propunere concretă în acest sens fiind adresată de Uniunea Sovietică
în 1954 (aceasta propunea semnarea, de către statele europene, a unui
tratat şi crearea unei structuri instituţionale permanente). Statele din
Vest au respins însă această idee, iar în urma unor evenimente precum
invadarea Ungariei, degradarea situaţiei în Polonia sau construirea
Zidului Berlinului, concretizarea ei părea tot mai puţin posibilă.
Destinderea din anii ’60 permite sovieticilor să avanseze noi
propuneri asupra unei viitoare conferinţe a cărei încununare ar fi trebuit
să fie adoptarea unui text cu valoare juridică, menit să confirme
graniţele existente în Europa şi să pună bazele unei cooperări economice
Est-Vest.
După o perioadă de rezerve, NATO îşi anunţă, în 1969, disponibilitatea
de a participa la o astfel de conferinţă, impunând însă anumite
condiţii: participarea, cu drepturi depline, a SUA şi Canada, reconfirmarea
statutului legal al Berlinului, discuţii asupra dezarmării în Europa,
includerea unui capitol asupra drepturilor omului.
Începutul anilor ’70 pare fast acestui proiect şi, pe 22 noiembrie
1972, încep discuţiile de la Helsinki, încheiate pe 8 iunie 1973 şi a căror
consacrare a fost făcută prin documentul intitulat Recomandările finale
Dostları ilə paylaş: |