Originea si evolutia limbii romane

Amintiri din copilărie

de Ion Creangă

Început în 1881, Amintiri din copilărie constituie, după aprecierea unanimă a criticilor şi istoricilor literari, opera de maturitate, capodopera marelui scriitor moldovean I. Creangă, fiind considerat "primul roman al copilăriei ţărăneşti". Deşi operă autobiografică, faptele, ideile, personajele nu sînt între totul reale. Rezultă că personajul principal al Amintirilor nu este scriitorul, ci Nică al lui Ştefan al Petrii, surprins şi descris din perioada copilăriei, de cînd a făcut "ochi" şi pînă ajunge "holtei, din păcate!".

Universul creaţiei sale îl formează satul natal Humuleşti. Pentru autorul Amintirilor din copilărie satul natal este locul cel mai important şi mai frumos din lume. Aşa se explică de ce fiecare început şi fiecare sfîrşit de capitol din cele patru ale Amintirilor cuprinde referiri directe la casa părintească, la oamenii, la frumuseţile şi rezonanţa istorică a locurilor care împrejmuiesc Humuleştii.

Capitolul I. Evocă frumuseţile satului Humuleşit "stau cîteodată şi-mi aduc aminte ce vremuri şi ce oameni mai erau prin părţile noastre, pe cînd începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă rădica băietaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din tîrg drept peste apa Neamţului; sat mare şi (răzăşesc) vesel, împărţit în trei părţi care se ţîn tot de una; Vatra Satului, Delenii şi Bejenii."; şi mîndria de-a aparţine prin naştere acestui sat vechi, răzăşesc: "Ş-apoi Humuleşti şi pe vremea aceea nu erau numai aşa un sat de oameni fără căpătîi, ci sat vechi, răzăşesc întemeiat în toată puterea cuvîntului; cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mîndre, care ştiau a învîrti hora dar şi suveica, de vuia satul de votale în toate părţile, cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporani ca aceia, de făceau mare cinste satului lor".

În continuare scriitorul evocă imagini din viaţa de şcoală: dascălul Vasile, calul Bălan, luarea cu arcanul la oaste, plecarea cu bunicul David Creangă din Pipirig la şcoala din Broşteni, întîmplarea cu rostogolirea stîncii peste casa Irinucăi. Din întîmplările relatate remarcăm elogiul adus părintelui "Ioan de sub deal" în calitatea lui de întemeietor de şcoală, prin chilia "durată la poarta bisericii pentru şcoală".

Partea a II.-a a Amintirilor descrie casa părintească din anii fericiţi ai zburdalnicei copilării: "Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti (...) parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie. Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile (mele) îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată şi copii şi copilele megieşilor erau de-apururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!". Apoi povesteşte peripeţiile cu uratul de Anul Nou, la cireşe, cu pupăza din tei şi la scăldat.

Partea a III.-a enumeră vestitele locuri din jurul Humuleştilor: "şi satul Humuleşti în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii ca alte sate; şi locurilecare înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire...; apoi istoriseşte întîmplări din vremea cînd era elev la şcoala din Fălticeni, împreună cu Oslobanu, Trăsnea şi Mogorogea, în gazdă la ciubotarul Pavăl, ascultînd cîntecele din fluier ale lui Moş Bodrîngă.

În partea a IV.-a Nică al lui Ştefan al Petrii nu mai este copilul care prinde pupăza pe ouă, care fură cireşe, ci este acum "holtei din păcate" iar satul natal îi apare ca loc al primelor iubiri. De aceea legătura cu satul său natal este acum mult mai strînsă: "Cum nu se dă scos ursul din bîrlog, ţăranul de la munte strămutat la cîmp, şi pruncul, dezlipit de la sînul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855, cînd veni vremea să plec la Socola, după stăruinţele mamei". Satul este văzut îndeosebi prin ceea ce impresionează sufletul său de flăcău (hore, petreceri etc, toate avînd ca fundal cîntecul de dor ce se revarsă din strunele viorii lui "Mihai scripcariul din Humuleşti" în "puterea nopţii").

Sufletul adolescentului Nică este acum mult mai deschis sensibilităţilor cromatice şi vizuale ale împrejurimilor satului natal: "Dragu-mi era satul nostru cu Ozana ceafrumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mîhnire cetatea Neamţului de atîtea veacuri! Dragi-mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile, şi băieţii satului, tovarăşii mei din copilărie..." şi scriitorul surprinde amărăciunea din sufletul copilului care se dezrădăcinează, se desprinde de paradisul copilăriei.

Impulsul creator al "Amintirilor din copilărie" este iubirea de casă, dragostea pentru universul mirific al copilăriei luminată de prezenţa părinţilor, fraţilor, consătenilor şi aureolată de farmecul locurilor natale.

Deşi în Amintiri scriitorul priveşte retrospectiv, cu ochii copilului de odinioară, lipsit de griji, preocupat de jocurile sale şi nu de neajunsurile oamenilor, sînt zugrăvite în această operă şi destule aspecte amare de viaţă rurală.

I. Creangă îi admiră pe harnicii ţărani humuleşteni, gospodari vestiţi, care "nu-s trăiţi ca în bîrlagul ursului, ci au fericirea de a vedea lumea de toată mîna", fiind ei aşezaţi pe drumuri umblate. Ei erau însă "răzăşi fără pămînturi, nevoiţi să-şi cîştige existenţa mai mult din confecţionarea şi vînzarea sumanelor.

Sărăcia în care se zbăteau mulţi ţărani este evidentă în prezentarea gospodăriei Irinucăi "toată averea Irinucăi erau cocioaba, doi boi, un ţap şi două capre slabe şi rîioase".

La ţară existau puţine şcoli şi cele care funcţionau erau create de particulari, care adesea urmăreau numai beneficii personale, cum era cazul catihetului Conta de la Fălticeni. Şcolile nu aveau localuri proprii ca în cazul scolii din Humuleşti. Copii trebuiau să plătească taxe mari şi din această cauză mulţi rămîneau pe dinafară. Statul nu era preocupat nici de pregătirea cadrelor didactice. Învăţătorii erau improvizaţi din dascălii bisericilor, din preoţi sau călugări "care şi ei se mirau cum au ajuns profesori". Acestia nu le explicau niciodată nimic, îi învăţau mai ales rugăciuni şi cîntece religioase. Nu existau manuale, învăţau pe cărţi bisericeşti (ceasloave) şi cînd exista cîte un manual şcolar, acela era aşa delimitat (gramatica lui Trăsnea) sau de greşit, că mai rău încurca pe copii. Elevii neavînd o bună îndrumare didactică erau obligaţi să memoreze fără a înţelege ceva. În şcoli se folosea bătaia (Sfîntul Niculai şi Calul Bălan).

Călugării şi preoţii sunt aspru criticaţi, ei formau o categorie de privilegiaţi. Pe preoţii noştri din sat nu-i încape cureaua de pîntecari ce sînt, căci "popa are mînă de luat, nu de dat; el mănîncă şi de pe viu şi de pe mort". Clericii transformaseră biserica într-o tarabă, un mijloc de îmbogăţire sigură şi rapidă.

Este apoi criticată recrutarea în armată (prinderea cu arcanul a lui bădiţa Vasile); şi lipsa de grijă a statului faţă de sănătatea publică, lipsa oricărei asistenţe medicale la Humuleşti "medic" era moş Vasile Ţandură, iar descîntecele ţineau locul tratamentelor.

Umorul în Amintiri din copilărie
Umorul este o formă a rîsului, o manifestare a bunei dispoziţii. La I. Creangă umorul este alături de oralitate trăsătura dominantă a Amintirilor din copilărie. Umorul la Creangă este unul sănătos, de origine populară.

Principalele categorii ale umorului sînt: umor de situaţie (izvorît din fapte, situaţii, întîmplări: prinderea muştelor cu ceaslovul, molipsirea de rîie de la caprele Irinucăi, aplicarea poştei la tălpi, bătaia dintre Mogorogea şi Pavăl, întîmplarea de la scăldat, vînzarea pupăzei etc); umor de caracter (izvorît din felul de a fi al unor personaje: Mogorogea, moş Chiorpec, Trăsnea, popa Buligă - zis şi Ciucălău etc); umor de limbaj (izvorît din folosirea de locuţiuni, zicători şi proverbe, menite a provoca rîsul: "îs mai aproape dinţii decît părinţii", "se ţine ca rîia de om", "au tunat şi i-au adunat", "milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima"; ori expresii ca: "va-i nevoie", "calea - valea", "bine - rău").

Sursele umorului le reprezintă întîmplările hazlii, buna dispoziţie a autorului, (Nică face haz de necaz), prezenţa glumei în mijlocul lucrurilor celor mai serioase "Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvîntul, de joi pînă mai apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă de feliul meu; şi nu mă laud, că lauda-i faţă; prin somn nu ceream de mîncare; dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi dea alţii; şi cînd era de făcut ceva treabă, o cam săream de pe-acasă"; ironia "Moş Luca de te-a întreba cineva, de-acum înainte, de ce trag caii aşa de greu, să-i spui că aduci nişte drobi de sare de la ocnă şi las' dacă nu tear crede fiecare"; autoironia "În sfîrşit, ce mai atîta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un bot cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci şi nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac ca anul acesta, ca în anul trecut şi ca de cînd sînt, niciodată n-am fost".

Limbajul Artistic este de o frumuseţe şi originalitate inimitabilă. Farmecul incomparabil al stilului lui I. Creangă vine din frumuseţea limbii neamului românesc. Mijloacele lingvistice folosite dau impresia de oralitate prin folosirea maximă a interjecţiilor onomatopeice (ha! ha! ei! tuşti! zbîrr!) a expresiilor onomatopeice şi a verbelor imitative (haţ! a horăi, a găbui).

Senzaţia de oralitate e provocată şi de mulţimea expresiilor specifice limbii vorbite (vorba ceea, hăt bine, pace bună) a zicerilor tipice (toate ca toate, de voie de nevoie) a întrebărilor şi exclamaţiilor (ori mai ştii păcatul, grozav s-a spăriat, ce-i de făcut?). Alteori în text apar versuri popurale sau fraze rituale: La plăcinte înainte / Şi la război înapoi. Decît la oraş codaş ? Mai bine-n satul tău fruntaş. Deosebită este şi folosirea cuvîntului "mai" "ce mai de pomi s-au pus în ţintirim (mulţi). Alteori e folosit ca abverb "mai rămîneţi cu sănătate". Caracterul de oralitate provine şi din folosirea dativului etic:"si-am căzut în Ozană cît mi ţi-i băietul"; sau folosirea unor expresii ori locuţiuni populare: "încaltea", "ca mai ba", "a cu-i a cu".

Orală e şi sintaxa frazei. Autorul lasă cuvintele să se înşire după o ordine a vorbirii şi nu a scrisului, unde topica e mai controlată: "şi hărsita de mătuşa nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului; cît pe ce să puie mîna pe mine", "şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, pînă ce dam cînepa toată palancă la pămînt". De asemenea majoritatea frazelor se leagă între ele prin conjucţia coordonatoare copulativă "şi" "Şi cînd învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă. Şi citea la ceaslov, la psaltire şi Alexandria mai bine decît mine, şi se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte.

Comparaţiile sunt din limbajul popular: "cum nu se dă scos ursul din bîrlog... aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti"; "doi cai ca nişte zmei".

Epitetele sunt adesea regionalisme sau creaţii lexicale proprii: călugării o adunatură de zamparagii "duglişi", "mîine, poimîine aveam să ne trezim nişte babalîci gubaci", - dac-ar şti el ghilhănosul şi ticăitul, de unde am pornit astă noapte".

Arta literară constă în "modul spunerii" în hazul povestirii. I. Creangă îmbină cu măiestrie modurile de expunere:

Naraţiunea sau relatarea în direct a naratorului, e însuşi firul povestirii. Pe firul acestei povestiri se pot distinge momentele subiectului mai ales în partea a IV.-a.

Descrierea apare în două momente ale acţiunii, cînd evocă universul copilăriei şi cînd îşi întoarce privirea înapoi, spre munţii Neamţului, din vîrful codrilor Paşcalilor.

Dialogul ascunde conflictul, dezvăluie sufletul personajelor, gîndurile, sentimentele, temperamentele, înviorează acţiunea, o propulsează.

Monologul interior apare în noaptea dinaintea plecării, în ceasul disperat al întoarcerii spre sine, a Eului înfrînt: "zicînd în sine-mi cu amărăciune: ce necaz de capul mieu".
Apostol Bologa
Apostol Bologa este personajul principal al romanului „Pădurea spânzuraţilor”, primul erou din literatura română întruchipat de intelectualul ce trăieşte o dramă de conştiinţă.

Eroul principal se conturează în trei ipostaze importante: cea de cetăţean, cea de român şi cea de om.

Apostol Bologa este fiul aprigului avocat Iosif Bologa ce fusese doi ani întemniţaţi, şi al Marie, care avea pentru copilul ei o „dragoste idolatră” şi al cărui suflet era plin de credinţă, reproşându-şi chiar daca nu cumva îl iubeşte mai mult pe odrasla mai mult decât pe Atotputernicul”. Astfel copilul Bologa La vârsta de 6 ani are o viziune pe care mama sa o interpretează cape un semn divin şi îşi dirijează copilul spre calea preoţiei . Acesta dezvoltă din Bologa un caracter fricos, îndoielnic. Dar tatăl întors din armată dezvoltă din Apostol un caracter tenace , accentuând latura patriotică în educarea lui, cuvintele lui emblematice fiind „să nu uiţi nici odată că eşti român. Astfel Bologa primeşte din partea părinţiilor lui o educaţie contradictorie care părea solidă. Elev la liceul din Năsăud trăieşte un experienţă tristă prin moartea tatălui său considerând că la pierdut pe D-zeu . „ Am pierdut pe D-zeu, îl fulgeră prin minte”.

Student la facultatea de filozofie din Budapesta este dornic de cunoaştere dobândind stima profesorilor pentru inteligenţa sârguinţa şi curajul opiniilor, aici caută certitudini crezând că ştiinţa îi poate oferii un „adevăr absolut”.

Se logodeşte cu Marta Dansa şi din orgoliu dar şi din dorinţa de cunoaştere se înrolează pe front convins că războiul „este un adevărat izvor de viaţă cel mai eficace element de selecţiune(…) pentru că numai războiul este adevăratul generator de energii” .

Romanul debutează cu scena spânzurătorii lui Svoboda în care se conturează ipostaza de cetăţean. Toată această ipostază poate fi plasată sub formula „ omul nu este nimic în afară de stat”.

Eroul va fi obsedat de conştiinţa datorie dar lumina triumfătoare, izbăvitoare din ochii lui Svoboda cât şi din discuţia ulterioară de la popota ofiţerilor va răsturna scara de valori a personajului şi va intra treptat într-o criză morală. Încearcă să se convingă că a procedat corect dar va începe să simtă un sentiment de culpabilitate faţă de o crimă mascată cu grijă.

Astfel se apropie din nou de ipostaza de cetăţean obsedat de datorie.

Pe front este viteaz , decorat şi captat în Curtea Marţială şi participând astfel la condamnarea lui Svoboda.

Momentul în care află că va fi mutat pe frontul din Transilvania va genera în sufletul lui adevărată imposibilitate morală, de a lupta împotriva propriului său neam.

Acum se conturează a doua ipostază a eroului cea de român. Apartenenţa lui la naţiunea română va traversa acum conştiinţa eroului.

Pentru a traversa situaţia limită a existenţei sale Bologa va încerca să distrugă reflectorul rusesc crezând ca în acest fel ca răsplată nu va fi trimis pe frontul din Transilvania.

Generalul Kark refuză rugămintea lui Bologa şi emite ipoteza unei viitoare dezertări.

Ia hotărârea de a dezerta dar este rănit şi internat în spital iar confruntarea cu moartea îl îngrozeşte.

Îi mărturiseşte lui Varga că ideea dezertării nu l-a părăsit pentru că: „Lege, datorie, jurământ sunt valabile numai până în clipa când îţi impun o crimă faţă de conştiinţa dată, nici o datorie din lume nu are dreptul să calce în picioare sufletul omului”.

Repartizat la coloana de muniţii din spatele frontului contribuie indirect la crimă faţă de propriul neam.

Rupe logodna cu Marta dar găzduit de groparul Vidor se îndrăgosteşte de Ilona care-l cucereşte prin sinceritatea sentimentelor ei.

Este chemat din nou la Curtea Marţială şi pus în situaţia de a judeca 12 ţărani români învinuiţi pentru trădare. Pentru a doua oară se conturează ipostaza de român. El hotărăşte pentru a doua oară să dezerteze şi de această dată o şi face deşi era conştient că sublocotenentul Varga îl urmăreşte. Pleacă într-o noapte să treacă linia frontului dar se rătăceşte şi este prin de o patrulă chiar în sectorul lui Varga, care-l arestează.

Este judecat şi condamnat la moarte. Acum se conturează ipostaza lui de om.

Condamnat la moarte eroul se caută pe sine însuşi, se eliberează de teroarea ideilor pure de zbuciumul sufletesc generat de sentimentul de culpabilitate de povara nesincerităţii şi a crimei de existenţa neautentică şi falsă. Asistăm astfel la un adevărat proces de purificare de împăcare a eroului cu sine cu întreaga umanitate cu sine. „Acuma mi-e sufletul liniştit iubirea îmi ajunge căci iubirea îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe D-zeu viaţa şi moartea”

În momentul spânzurări, ca şi Svoboda la începutul romanului, „Apostol îşi potrivi singur ştreangul cu ochii însetaţi de lumina răsăritului”. Moare „în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului: Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol…”

Apostol Bologa moare ca un erou al neamului său, din dragoste pentru ţara sa, pentru libertate şi adevăr, pentru triumful valorilor morale.

Bacovia - Cuptor

Poezia monocorda bacoviana are o determinanta constanta in simbolismul si mesajul sau: recurenta sentimentului mortii, al degradarii si al neantizarii lumii, urmata de dezintegrarea si pierderea eului liric. In acelasi spirit, poemul "Cuptor", aparut in volumul de debut al poetului George Bacovia, "Plumb" din 1916, este o poezie de atmosfera citadina macabra, din care eul liric incearca sa evadeze si sa se salveze.

Moartea este o prezenta deprimanta in peisajul citadin, acei cativa morti din oras fiind un focar al morbiditatii care infecteaza intreaga lume. Prezenta mortii nu e sugerata, ci este exprimata direct, este cunoscuta si, precum in fata fatalitatii, acceptata drept realitate cu o resemnare trista. In prima secventa poetica, eul liric bacovian renunta la ipostaza aproape tipica a insinguratului si incearca sa se salveze prin acea iubita, un ultim refugiu si o ultima speranta de salvare de la pieire. Constatarea mortii omniprezente provoaca depresia si o disperare paradoxal calma, controlata, insa inecata in tristete. Stigmatul mortii se extinde si asupra celor vii, care se misca descompusi, in decorul infiorator al cadavrelor in putrefactie. Acest simbol central al cadavrului tese in jurul sau o plasa morbida si infecta a mortii chinuite, a mortii blestemate, o tortura pentru fiinta umana care isi ispaseste pacatele inca inainte de a muri. Fiintei umane ii este ridicat un piedestal, acel catafalc, insa nu pentru a fi preamarita. catafalcul acesta este un catafalc al condamnarii si al chinului. Speta umana e sortita pierii in mediul sau urban, citadin, in care esenta naturii sale este pierduta. S-ar putea face o conexiune cu ideea de desacralizare a lui Eliade. Omul si-a pierdut radacinile si legaturile cu arhaicul, implicit cu natura si cu viata plina de seva, mediul pe care si l-a creat este profan si murdar, il ucide pe creatorul sau incetul cu incetul. Insa in viziunea bacoviana, exprimata in a doua secventa poetica, conditia primara a fiintei umane nu este pierduta intru totul. In ultimele zbateri ale vietii, natura de fiinta creata a omului se reafirma, cei vii nu intra in catalepsie si in uitare chinuita, ci lutul lor asuda. Moartea este deci nu numai un blestem, ci si o purificare. Dezumanizarea si desacralizarea sunt descompuse de moarte, iar lutul primar, lutul biblic redevine conditia in care omul se afla neajutorat in fata sortii sau in fata lui Dumnezeu, care acum a ales moartea pentru creaturile sale. Atmosfera poemului se aseamana cu plagile abatute asupra Egiptului, moartea si mirosul pestilential al cuptorului bacovian se alatura in anatema lor broastelor, intunericului si molimelor lui Moise. In acest cadru apocaliptic, eul liric bacovian, sub semnul depresiei si disperarii, isi vede propria iubita deformata de topirea acida a organicului, sanul ei este mai lasat, frumusetea paleste si se descompune. Dar, in ultima strofa a poemului, depresia mortificarii citadine nu este deplin profunda, iar eul liric renunta la resemnarea sa intr-o ultima zbatere, apeland la iubita sa, la refugiul sufletului sau si cerandu-i ajutorul. Dorinta sa ca parfumuri sa fie turnate pe covoare si ca fata sa se acopere cu trandafiri este un strigat ascuns de revolta impotriva mortii. Parfumurile tari ar trebui sa fie antidotul impotriva mirosurilor pestilentiale ale mortii, iar rozele, atat prin culoare, cat si prin constitutie, ar trebui sa improspateze ofilirea organica a lumii. Prin iubita, prin jumatatea fiintei sale cosmice, eul liric incearca sa se elibereze din universul mortii, se zbate disperat si trist sa rupa cercul macabru al mortii. Insa incercarea esueaza precum in "Plumb", fiindca moartea este conditia finala si absoluta a fiintei umane, conditie care nu poate fi combatuta, cu atat mai putin evitata la nesfarsit. Cadavrele continua sa se descompuna in acelasi oras, citadela a mortii si a sfarsitului.

Discursul poetic este construit in jurul simbolului central al cadavrului. Cadavrul este moartea intrupata, intruneste boala, mizeria, putrefactia, degradarea. Este un simbol apocaliptic, cu atat mai macabru, cu cat nu are valente doar vizuale, ci si olfactive si auditive. Imaginile vizuale ale mortii devastatoare sunt similare tablourilor eschatologice ale lui Hieronymus Bosch, cadavrele descompuse, corpurile inca vii care deja se descompun, precum acei zombie fara pace, evoca o imagine haotica a pieirii lumii. Imaginile olfactive potenteaza atmosfera disperata. Mirosul de cadavre devine sufocant si apasator, reduce spatiul deschis al citadinului pana provoaca senzatia de claustrofobie. Mirosul mortii impregneaza totul in jur, moartea e mai mult decat o certitudine, este un blestem si o molima de care nu se poate scapa. Imaginile auditive pun in contrast ultima farama de viata cu morbidul. Vocea eului liric este ultima voce umana din lumea care moare, el vine sa spuna, simplu si omeneste, unei alte fiinte presupus vii, ca lumea moare. Constatarea este deprimanta si dezolanta prin simplitate si prin disperare. Acestei voci umane i se opune colcairea mortii, colcaire murdara si putrezinda, precum o sfaraire a descompunerii chimice. Moartea, candva un spectru amenintator, este o prezenta organica devoratoare. Recurenta sintagmei "sunt cativa morti in oras" amplifica angoasa si teama de acest spatiu morbid, este ca o repetitie transeatica pe care omul ce si-a pierdut mintile o rosteste neincetat, pierdut. Viata, cu florile sale proaspete, simboluri ale fecunditatii si ale reinvierii, sau cu parfumurile sale revigorante, nu este indeajuns de puternica in fata mortii ce descompune si devoreaza si numai prin simpla prezenta.

Atmosfera morbida este ingreunata de o caldura sufocanta, care inlesneste putrefactia. Lumea a devenit un cuptor imens in care organicul se topeste, este un holocaust care condamna fiinta umana, este un iad care pedepseste definitiv. Dar focul, simbol al purificarii, nu este prezent. caldura aceasta este o caldura umeda, asudata, bolnavicioasa, infectioasa. Atmosfera este claustrofoba si disperanta, iar insemnul mortii omniprezent si definitiv.

Poemul "Cuptor" este specific simbolismului, atat prin procedeele prezente (sinestezia, repetitia ce duce spre muzicalitate, recursul la simboluri poetice), cat si prin tipicul bacovian, prin caracterul monocord, care decreteaza moartea ca fiind certitudinea finala si, mai mult, ii da viata, daca se poate folosi acest paradox de exprimare, iar sentimentele depresive ale eului liric sunt accentuate.

BACOVIA

1. 
   INTRODUCERE
   

Bacovia se proiectează pe scena lui provincială, care ţine loc de teatrum mundi, când ca un ecou docil al spaimei universale, ca victimă mută şi neputincioasă în faţa tiraniei societăţii şi a neantului, când ca un revoltat împotriva destinului sau cel puţin ca spirit lucid, întâmpinându-şi condiţia cu o demnă resemnare. De aici dubla faţă a poetului. Pe de o parte, aceea de siluetă umilă, terorizată, ori de personalitate complet anulată, retrogradată la stadiul unui ghem de nervi al unui obiect dezafectat, al unei umbre fantomatice; pe de altă parte, aceea a insului afişând masca sarcasmului şi autoironiei, spre a-şi acoperi plânsul intern şi a preîntâmpina riscul complacerii în poza damnatului. Dincolo însă de aceste posturi cutremurate, transpare chipul unui solicitat deopotrivă de nostalgia comuniunii senine cu natura şi umanitatea, dar şi de ardoarea profetului, blestemând lumea lui „a avea” în numele lumii lui „a fi”. Traversând în fulgere scurte un orizont opac, astfel de accente dau geamătul bacovian timbrul neaşteptat al apelului viril la împotrivire şi încredere în metamorfoza fericită a omului ca fiinţă socială, dacă nu şi ca fiinţă muritoare.

Poet al eşecului şi al speranţei resuscitate din cenuşă, G. Bacovia se apropie şi se desparte de creatorii apocalipselor moderne.

S-a spus că e, prin formaţie, un simbolist, dar îşi depăşeşte epoca, aparţinând poeziei române moderne. E legat strâns de oraşul natal Bacău, unde s-a născut în 1881, ca fiu de comerciant. Numele său adevărat era George Vasiliu. Studiile elementare şi secundare le-a desfăşurat în oraşul de pe Bistriţa; studiile superioare, de drept, la Bucureşti şi Iaşi, cu licenţă. Nu a profesat avocatura, ci a fost mic funcţionar, trăind din greu şi dedicându-se poeziei. A fost hărţuit mereu, de boală - fapt reflectat în versurile sale sumbre.

În 1928, se căsătoreşte cu Agatha Cristescu şi se mută la Bucureşti, unde soţia sa era profesoară.

A debutat in "Literatorul" lui Macedonski, însă primul volum "Plumb" apare în 1916, premiat de Ministerul Artelor. Celelalte cărţi poetice apar destul de rar: "Scântei galbene" (1926), "Cu voi" (1930), "Comedii în fond" (1936), "Stante burgheze" (1946). Versurile sale sunt profund originale, creând aşa numita atmosferă bacoviană. Capodoperele bacoviene sunt: "Plumb", "Decembrie", "Lacustra", "Cuptor", "Nervi de primăvară", "Amurg violet", "Alb", "Vocale".

2. 
   SENTIMENTUL MORŢII Moartea în aspectul ei cel mai fizic, mai cadaveric, îşi impune în poezia bacoviană prezenţa cu autoritatea de care beneficia în viziunile medievale.În oraşul bacovian, fără a se prinde în horă macabră, populaţia este bântuită sau cel puţin adiată de ceea ce el numeşte „aerul morţilor”
   

Ascultam acele poveşti,

Deşi nu era vremea lor –

Cum nu-nţelegi când priveşti

Aerul morţilor.(Controversă)

înregistrând simptomele acestei morţi universale, Bacovia îşi avertizează iubita asupra etapelor descompunerii. Într-o poezie ca Renunţare, el se şi consideră pur şi simplu un cadavru.

În grădina moartă,

Am sărit aseară peste zidul mort –

Pasul meu, încet, se oprea în loc –

Conştient de soartă, de durere orb,

În grădina moartă

A sosit un mort.

Morţi întrezărea şi Eminescu. Însă la Eminescu , cel puţin acela din Mortua est şi Melancolie, iubita îşi părăseşte făptura ca să retrăiască o existenţă selenară, iar poetul însuşi, oricât de încredinţat ar fi de pieirea insului, socoteşte principiul vieţii inalterabil, de vreme ce sufletele se reîncarnează în alte existenţe.

3. 
   NATURA
   

Prezentă aproape în fiecare poezie, natura concurează oraşul. Solidară cu materia inertă a zidurilor, materia vie împărtăşeşte întru totul destinul cetăţii. Vegetaţia, copacii, iarba, florile declină ca şi zidurile, sub presiunea aceloraşi forţe dezagregate.

Anotimpurile predominante sunt toamna şi iarna care, o dată instalate, par a nu se mai clinti, instituind un climat de eră primordială. Ploaia, vântul, zăpada bat continuu, mai rar în rafale violente.
Scârţâie toamna din crengi ostenite

Pe garduri bătrâne, pe streşini de lemn,

Şi frunzele cad ca un sinistru semn

În liniştea grădinii adormite.
O palidă fată cu gesturi grăbite

Aşteaptă pe noul amor…

Pe când, discordant şi înfiorător.

Scârţâie toamna din crengi ostenite

(în grădină)

Tăcerea, constituie un alt motiv interior al poeziei bacoviene, nu reprezintă însă decât extrem de rar o simplă invitaţie descriptivă, o notă a cadrului exterior. Îndeplinind aceeaşi funcţie ambivalentă, de intensificare a depresiunii şi, chiar dacă mai rar, de împăcare cu sine şi promisiune a unui nou orizont, ea cuprinde semnificaţii variate.

4. 
   MUZICA
   

Cât de profundă îi era pasiunea muzicală o certifică prezenţa, în repertoriul lui poetic a diverselor instrumente, alcătuind o adevărată orchestră, instalată pe podiumul lumii. În sensul propriu al cuvântului, ca ansamblu simfonic, orchestra acţionează mai rar. Numai într-o singură poezie o întâlnim în formaţie restrânsă.

Orchestra începu cu-o indignare graţioasă.

Salonul alb visa cu roze albe –

Un vals de voaluri albe.(Alb)

Frecvent apare şi ruda ei săracă, fanfara, prezentă în parcurile de duminică sau sâmbătă seara: „În oraş suspină un vals de fanfară”. De aici sunt trimise, ca din spatele unei săli de concert, ecouri stinse.
BALTAGUL
Caracterizarea lui Nechifor LipanOier. Sotul Vitoriei Lipan, ucis de cei doi tovarasi ai sai: Bogza si Cutui, pentru a pune stapanire pe cele trei sute de ori ale sale. Cioban „foarte priceput in mestesugul oieritului” si foarte avut. In podul casei sale din Magura, dupa moartea lui se aflau: saizeci de piei de oaie, o suta de miel, saizeci de burdufuri cu branza si nouazeci de papusi cu branza afumata.

Numele lui adevarat era Gheorghita, dar la patru ani imbolnavindu-se si slabind foarte mult, i s-au facut „sfintele masle” i s-a schimbat numele „ca sa nu-l mai cunoasca bolile si moartea”, in Nechifor. A ajuns un barbat falnic, „indesat si spatos” cu mustata neagra si ochii cu sprancene aplecate; „om vrednic si fudul” care „nu se uita la parale numai sa aiba el toate dupa gustul lui” cum era cunoscut de crasmarii din muntii prin care trecea. Vitoria stie ca era „om cu hartag la chef”, „cu mare curaj” si ca „nu-i putea sta nimeni impotriva”. Purta mereu la el un baltag. „De hoti nu se temea, avea stapanire asupra lor”. Odata, isi aminteste Vitoria au fost atacati de niste hoti, dar oierul „si-a lepadat din cap caciula, si-a scuturat pletele, si a inhatat baltagul.” Atat le-a zis: „Mai slabanogilor, eu pe voi va palesc in numele tatalui si va pravalesc cu piciorul in rapa.” Hotii s-au facut nevazuti. Trebuie sa fi fost omorat prin viclenie, „de prieteni” gandeste Vitoria Lipan. Avea si obiceiul „sa-si abata calul in preajama muierilor si sa poposeasca langa ele.” Vitoria, care aflase acest lucru de la ciobanii varstnici „care erau oameni cuminti si impacati cu Dumnezeu”, il intampina mereu zburlita, iar Nechifor o domolea cu o „bataie” si-o „bataie ca aceea” ori „o mama de bataie”. Plecand de la Dorna de unde a cumparat cele trei sute de oi, a fost omorat de cei doi tovarasi care il insoteau pentru a-i lua turma. A fost omorat intre satele Sabasa si Suha si aruncat intr-o rapa cu cal cu tot. Personajul secundar traieste doar din amintirile Vitoriei Lipan si din reconstituirea evenimentelor facuta de aceasta.

Caracterizarea Vitoriei LipanVitoria Lipan este personajul principal al romanului „Baltagul” de Mihail Sadoveanu. Ea este o femeie simpla de la tara, nestiutoare de carte dar cu frica de Dumnezeu si dotata cu destula intelepciune, abilitate si spirit de observatie, reusind sa se descurce in situatii dificile si reusind pana la urma sa descurce itele incurcate ale acestei crime, dovedindu-se a fi un adevarat detectiv particular. Era o taranca simpla de la poalele Tarcaului, sotie de oier dar nu a oricarui oier, ci a unuia priceput, pe nume Nechifor Lipan. Avea o infatisare placuta, era inalta cu ochi caprui si par castaniu si isi iubea sotul, copii si gospodaria de la poalele muntelui. Ar fi visat sa se mute in locuri cu conditii de trai mai blande dar ca si bradul sau ca orice muntean, ea isi are originea la poalele muntelui si viata cu toate ca era aspra, era totusi placuta pana in momentul intrigii: disparitia sotului ei.

Obisnuita cu lipsa lui, cand in vara la munte la stana, cand iarna la ses, ramanea adesea singura, invartind fusul sau suveica, avand grija de gospodarie si de copii dar acum cu toate ca facea aceleasi treburi ale casei, gandul ei zbura la sotul care, plecat la Dorna sa cumpere oi, nu s-a mai intors. S-a gandit mult timp ca-l ademenise o alta femeie ca si alta data sotul ei totusi s-ar fi intors chemat de dragostea ei. Dupa mult timp, convinsa de multitudinea de semne primite, s-a gandit c-a ramas vaduva si ca sotul ei doar mort poate fi de nu se mai intoarce acasa la cei dragi si la gospodaria lor de la poalele muntelui.

Ca o buna crestina tine post, se roaga si se sfatuieste cu parintele Daniil care incearca prin toate metodele sa o convinga ca gandeste gresit si ca probabil in cateva zile sotul ei se va intoarce. Se duce la Manastirea Bistrita unde isi lasa fiica Minodora in siguranta si se roaga Sfantei Ana ca sa-si gaseasca linistea, alinarea si pe sotul ei, viu sau mort, cum il va gasi.

Dupa ce pleaca de la manastire, trece pe acasa pentru a randui totul si lasand casa cu toata treburile facute. Avand curaj si vointa sa-si gaseasca sotul, pleaca impreuna cu fiul ei Gheorghita pe urmele lui Nechifor Lipan.

Ea vinde branza si pieile ramase in urma sotului pentru banii necesari acestui lung si greu drum.

Muntenca darja si curajoasa pleaca la drum pe timp de iarna in cautarea omului drag. Strabate aceleasi carari si drumuri de munte pe care Nechifor le strabatuse cu cateva luni in urma.Rabdatoare la greu dar cu mintea limpede urmeaza calea sotului popsind din han in han si din crasma in crasma strangand mereu vesti despre el. Avand o limba ascutita si fiind destul de abila stie cim sa intrebe si sa descopere oamenii in ceea ce priveste cautarile ei. Fiind femeie desteapta nu expune lumii punga cu bani pentru a nu fii urmarita si jefuita de catre oamenii rai. Pe unde trecea, dadea dovada de ingeniozitate spunand ca merge la Dorna pentru a strange bani de la niste datornici. Umbland mereu cu rabdare ajunge si la Dorna, locul unde a fost incheiata afacerea cu cele trei sute de oi. La Vatra Dornei afla ca Nechifor a dat o suta de oi la doi gospodari care-l rugasera pentru ca ei nu mai gaseau iar apoi au plecat toti trei spre Neagra.

Afland de la Iorgu Vasiliu ca la hanul lui nu au mau ajuns decat doi oieri pentru Vitoria Lipan nu mai exista nici o indoiala in ceea ce priveste decesul sotului ei si foarte mahnita si suparata pleaca alaturi de Gheorghita spre locul unde disparuse Nechifor, si anume intre cele doua sate, Sabasa si Suha. In final Vitoria il gaseste mort implinind ritualul mortii si isi reia preocuparile gospodaresti, caci datoria fata de mort si-o facuse.

La masa cu Calistrat Bogza da dovada de rabdare si de ingeniozitate, neacuzandu-l pe Bogza de nimic ci lasandu-l pe acesta sa se incrimineze singur. In ceasul mortii criminalului Vitoria da dovada de om cu suflet bun, nepurtandu-i pica desi acesta ii rapise sotul cel drag.

Vitoria Lipan este un Hamlet feminin, care banuieste cu metoda, cerceteaza cu disimulatie, pune la cale reprezentatiuni tradatoare si cand dovada s-a facut da drumul razbunarii.

Drumul Vitoriei Lipan

La noua martie se impartaseste preotului din sat: „se curatise de orice ganduri, dorinte si doruri in afara de scopu-i neclintit.”

Mai sta pana se implinesc cele douasprezece vineri de post negru si pe zece martie, dupa ce i-a lasat lui Mitrea grija gospodariei, pleaca cu Gheorghita cu sania si doi cai in cautarea lui Nechifor Lipan. Pana la Calugareni este insotita de negustorul David care-i platise 38.000 lei pentru niste branza si cojoace. Intaiul popas il face la Bicaz, la hanul lui Donea apoi la Calugareni la casa lui David, a carui „balabusta” spune „intr-o limba straina’ ca Nechifor a trecuta asta-toamna pe la ei si ca a plecat noaptea la drum cum ii era obiceiul, ca un om neinfricat.

La plecare ia masuri de precautie: schimba banii „ca sa nu se simta ce are la ea”. Ajung pe un viscol la Farcasa, unde gazduiesc la Mos Pricop, fierarul, isi potcovesc cei doi cai si afla ca si Nechifor si-a potcovit calul aici, deci sunt pe drumul cel bun. Trec pe la Borca, intalnind un botez apoi pe la Cruci intalnesc o nunta => doua din cele trei date importante si nelipsite din viata omului si totodata elemente traditionale.

Preotul de la borca le vorbeste de „rai” car pandesc la drumul mare.

Convingerea mortii lui Nechifor se intareste. Ajung la vatra Dornei, moment foarte important caci ea afla ca a cumparat trei sute de oi de la doi ciobanasi si ca dupa aldamas pornesc toti trei spre Neagra.

Ea afla ca nechifor a disparut undeva intre satele Sabasa si Suha deoarece la Sabasa erai trei oieri iar la Suha au mai ajuns doar doi.In deznodamantul romanului ne este povestita masa la care au luat parte si tovarasii lui Nechifor, criminalii. Vitoria este calma dar prin toate lucrurile care le face, il face pe Bogza sa creada ca il incrimineaza. Acesta ne mai suportand presiunea se da singur de gol si asa Vitoria Lipan a facut dreptate sotului ei iar Bogza a murit muscat de caine.

Alte Comentarii

Baltagul porneste de la mitul existentei pastorale, transpus din balada „Miorita” insa Mihail Sadoveanu creeaza un cadru autentic, specific modului de viata al pastorilor din Tarcau. Legatura cu mitul mioritic se mentine doar la nivel metaforic, prin aceea ca prozatorul face aici un portret generic al romanului de la munte insistand subtil pe caracterul solar, relevat in „Miorita”. Chiar la inceputulromanului stra o poveste despre destinul oierului roman, caruia pentru ca a intarziat la intalnirea cu Dumnezeu, i-a fost data o viata grea, dar in compensatii, o inima usoara.Tot aici, Sadoveanu defineste spatul mioritic, constituit din locuri stramte si carari, ceea ce aminteste de teoria lui Blaga: spiritul românului se traduce prin solidaritatea cu plaiul, chiar si atunci cand spatiul existential este unul de baragane sau facut din carari de munte. Existenta transhumantica s-a rasfrant asupra modului de gandire, astfel ca sufletul românului este „calator sub zodii dulci-amare” penduleaza intre peisajul de munte si cel de campie este un „suflet care-si simte drumul urcand si coborand ca sub indemnul si-n ritmul unei eterne si cosmice doine de care se (spune) pare ca asculta orice mers.”

Rezumatul romanului

M. Sadoveanu ne-a ales o operă vastă cu o tematică diversă: viaţa celor mulţi şi necăjiţi. Apărut în 1930, romanul Baltagul redă monografia satului moldovenesc la începutul secolului XX. Acest roman preia nucleul epic al baladei Mioriţa, pe care-l transformă într-o naraţiune densă, cu 16 capitole, având în centrul ei tema căutării şi a cunoaşterii adevărului.

I capitol Romanul debutează cu o povestire parabolică. Acţiunea e localizată în Moldova, M-ţii Tarcăului, satul Măgura; în care locuieşta Vitoria Lipan. Nechifor Lipan, soţul Vitoriei plecase, toamna, la Dorna să cumpere nişte oi şi nu revenise la timp. Fiul său, Gheorghiţă, era plecat cu turmele la apa Jijiei ,,iar acasă rămăseseră Vitoria şi Minodora, fiica acesteia, care avea o relaţie de dragoste cu fiul dascălului din sat. În somn femeia are un semn rău despre soarta soţului: îl vede “călare, cu spatele întors cătra ea, trcând spre asfinţit o revărsare de ape”.

Al II-lea capitol Se produce un alt semn: cocoşul cântă pe prispa casei întors în afară, un semn de plecare, spuse Vitoria. Mama îşi anunţă fiica de intenţia de a o căsători cu “un romîn aşezat cu casă nouă şi cu oi în munte”.

Al III-lea capitol Vitoria se adresează părintelui Daniil pentru sfat, iar preotul o îndeamnă să aştepte, căci el crede că soţul ei întârzie dintr-o pricină oarecare. La aceasta, femeia spune că Nechifor “poate zăbovi o zi ori două, cu lăutari şi cu petrecere, ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la salaşul lui”.

Al IV-lea capitol Soţia încearcă să afle ceva despre cel dispărut cu ajutorul babei Maranda, vrăjitoarea satului. Bătrâna îi ghiceştte în cărţi: “una cu ochi verzi şi cu sprâncene îmbinate” îl reţine lângă ea pe bărbat, dar Vitoria nu prea crede.

Al V-lea capitol Vitoria nu ascultă vorbele răutăcioase ale bătrânelor din sat, şi este hotărâtă să-l caute pe dispărut oriunde ar fi el. Ea îşi plănuieşte cu de-amănuntul plecarea, îşi pregăteşte sufletul, ţinând post şi rugându-se. De asemenea îşi pregăteşte casa şi îşi gândeşte drumul pe care îl va urma.După bobotează primul drum îl face la mănăstirea Bistriţa pentru ca Sf. Ana să-i lumineze mintea şi să-i arate calea pe care s-o urmeze. Arhimandritul o păvăţuieşte să meargă la Piatra şi să se adreseze stăpânirii pământeşti. “Sfânta Ana are să puie cuvânt la scaunul Împărăţiei cele mari.(…) Du-te la poliţai şi la prefect şi spune-le întâmplarea, ca să facă cercetări."

Al VI-lea capitol Vitoria şi Gheorghiţă au plecat de dimineaţă la Piatra unde au oprit la un han pe care îl cunoşteau; acolo au întrebat de prefect. Munteanca i-a povestit prefectului că soţul ei plecase să cumpere nişte oi de la Dorna şi nu s-a mai întors deşi trecuseră saptezeci şi trei de zile. Prefectul o asigură că o să cerceteze şi că trebuie să scrie o plângere (o jalbă).

Acasă femeia se rugă de părintele Daniil să-i facă jalba, iar în jalbă îl rugă să scrie de toate necazurile ei. Ea plănuise să plece la Dorna cu fiul ei, pe Minodora să o ducă la mănăstirea Varaticului unde e o soră de-a mamei călugăriţă, iar casa o va lăsa pe mâna părintelui Daniil.

La 27 februarie o duse pe fată la mănăstire iar pe drum îi spuse:

“- Fată, a vorbit ea fără supărare; tu să nu fii proastă şi să nu te boceşti pe tine. Astăzi e o sfântă luni şi începem împlinirea hotărârii.”

Al VII-lea capitol În 9 martie într-o zi de iarnă cu soare părintele Daniil a făcut o slujbă importantă. Vitoria şi Gheorghiţă au dus la biserică multe daruri.

După ce munteanca ajunse acasă nici nu apucă să-i dea de mâncare băiatului căci deja la poartă erau preotul Milieş, domnul Iordan, negustorul şi muşterul lui Nechifor, domnul David. Deoarece stateau mai prost cu banii, Lipanii au trebuit să vânda nişte marfă; cel care o cumpăra era negustorul. În acea seară dădu-se o dihanie la vite dar d-l Mitrea rezolvă problema. În dimineaţa următoare pregătiră cai şi baltagul făcut de fierarul satului şi blagoslovit de preot. “Gheoghiţă purtă aninat în lanţ,(…),baltagul. Vitoria potrivise şi legase puşca cea scurtă dinapoia tarniţei.”

Al VIII-lea capitolGheoghiţă, Vitoria şi negustorul David plănuiau drumul până Vatra Dornei.În drumul lor făcură un popas pe malul Bistriţei lângă o topliţă; de acolo au pornit de-a lungul Bistriţei până ce i-a prins noaptea lângă un han la Donea. Acolo munteanca se preface că-l caută pe Lipan pentru nişte bani şi află că acesta nu a mai fost văzut pe-acolo din toamnă.

Cei trei au pornit iar la drumeţie, următorul popas fiind casa lui David la Călugăreni lângă Piatra Teiului. În acea seară Vitoria a început să depene amintiri cu Lipan. În dimineaţa următoare merseră până la Farcaşa unde se opriră din nou.“Vitoria îl judeca pe Lipan. Avea ea să-i spuie multe;(…)şi I le spunea din lăuntru, cu bănuieli şi suferinţe vechi.”

Al IX-lea capitol În Farcaşa îi găzduieşte un fierar, moş Pricop, de la care Vitoria află că soţul ei oprise acolo, pentru potcovirea calului său, în drum spre Dorna.

Al X-lea capitol Pe drum, la Borca, Vitoria şi Gheorghiţă întâlnesc un botez la care au fost nevoiţi să participe; ceva mai departe, pe gheaţa de pe apa Bistriţei, îi opreşte un alai de nuntaşi, care “au întins plosca şi au ridicat pistoalele.Ori beau (…) ori îi omoară acolo pe loc”; iar ei se conformează. Ajunşi la Vatra Dornei află de la un slujbaş că în noiembrie Nechifor cumpărase trei sute de oi; din acestea vânduse o sută de oi altor doi gospodari, împreună cu care plecase mai departe.

Al XI-lea capitol Vitoria Lipan află de la un crâşmar că soţul poposise acolo împreună cu doi ciobani. Vitoria indicând semnalmentele soţului ei, mai ales căciula brumărie pe care el o purta, merge din cârciumă în cârciumă. Mama şi fiul fac din nou un popas, după ce trec de satul Sabasa peste muntele Stânişoara, în satul Suha, unde crâşmarul, d-l Iorgu Vasiliu, îşi aduce aminte de trecerea turmei de trei sute de oi, dar însoţită fiind numai de doi stăpâni, fapt confirmat şi de soţia lui; pe unul dintre oieri îl chema Calistrat Bogza. Pentru femeia oierului dispărut începe să “se facă lumină. La Sabasa, fuseseră trei. Dincoace,(…), Nechifor Lipan nu mai era.”.

Al XII-lea capitol Soţia d-lui Vasiliui îi spuse Vitoriei că pe celălalt îl cheamă Ilie Cuţui şi ambii sunt locuitori ai satului Doi Meri. Vitoria discută cu cei doi ciobani, ei spunând că i-au plătit lui Nechifor oile la Crucea Talienilor. Reveniţi în Sabasa, Vitoria şi fiul ei opresc la cârciuma d-lui Toma după care îl recunoaşte pe Lupu, câinele soţului, într-o gospodărie.

Al XIII-lea capitol Gospodarul care-l ţinuse pe Lupu i-a căutat stăpînul înainte de a-l lua. După ce plăteşte o recompensă, ea îl ia cu sine. Era deja primăvară şi Vitoria împreună cu câinele, care o însoţea, asemeni fiului, işi conducea stăpînii intr-o prăpastie. Nechifor “era acolo, însă impuţinat de dinţii fiarelor”. Iar craniul uman purta urmă de baltag.

Al XIV-lea capitol Privind resturile pământeşti ale tatălui, Gheorghiţă “plîngea ca un copil mic”, dar mama lui era fermă şi se duse in sat după ajutoare. A treia zi soseşte subprefectul Anastase Balmez care constată moartea violentă a lui Lipan, care îi sugerează să întrebe ciobanii ce i-au ajutat pe Bogza şi Cuţui să ducă oile de la Dorna dacă ştiu de vânzarea de oi.

Al XV-lea capitol În timpul interogatoriului la care-i supune, în Suha, pe Bogza şi Cuţui, subprefectul primşte răspunsurile date Vitoriei în timpul discuţiei cu ei de la primărie. Femeia invită pe subprefect şi pe cei doi ciobani la înmormântare. Rămăşiţele pământeşti ale lui Lipan sunt îngropate în cimitirul din Suha. “Eu, (…), am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu şi-am fost mulţămită şi înflorită cu dânsul. Iar de-acum îmi mai rămîn puţine zile, cu nor.”.

Al XVI-lea capitol Are loc praznicul de după înmormântare, la casa d-lui Toma. Vitoria îi cere lui Bogza să-i dea baltagul său lui Gheorghiţă pentru ca flăcăul să-l admire. Apoi spune cum a fost ucis bărbatul ei: urca muntele Stânişoara impreună cu doi tovarăşi din care unul l-a lovit cu baltagul în cap pe la spate şi l-a impins în vale cu cal cu tot. Calistrat Bogza se infurie, căci se simţea învinuit (“- Destul! răcni omul, destul!”), iar Gheorghiţă îl loveşte cu baltagul în frunte şi dă drumul câinelui, ce-l muşcă de gât. Simţind că va muri, ciobanul recunoaşte crima sa şi a lui Ilie Cuţui. Vitoria îi spune fiului că va plăti tot ce trebuie pentru a recupera turma furată, de asemenea o vor lua pe Minodora de la mănăstire; dar mama tot nu este de acord cu relaţia ei cu feciorul dascălului.

BASMUL,

DULCE AMINTIRE A COPILARIEI,

CRUDA INTERPRETARE STIINTIFICA

Dupa cum se observa in titlu, subiectul acestei redactari este basmul care repre-zinta -conform dictionarului de terminologie literara- o specie a genului epic, naratiu-ne in proza indeosebi, mai putin in versuri, in cuprinsul careia, cu ajutorul unor mij-oace traditionale, se povestesc intamplari fantastice, puse pe seama unor personaje sau forte supranaturale, din domeniul irealului - si dupa spusele lui G.Calinescu, Es-tetica basmului, Bucuresti, Editura pentru Literatura, 1965 - "Basmul este o opera de creatie literara, cu o geneza speciala, o oglindire in orice caz a vietii in moduri fabuloa-

se." . Desi in tara noastra primele basme au fost consemnate in scris in secolul al XVIII-lea, cea dintai colectie de basme ce a fost publicata este aceea a lui E. B. Stanescu Aradanul, tiparita in 1860 la Timisoara: "Povesti culese si corese". Una din cele mai populare si bogate colectii ramanand antologia lui Petre Ispirescu "Legende-le si Basmele romanilor"(1872).

Pentru a concretiza aceasta aberatie privitoare la definirea, caracterizarea si

structurarea basmului, se va face referire la Danila Prepeleac. Basmul a aparut in "Convorbiri literare" din 1 martie 1876 si face parte din categoria basmelor fantasti-ce. Jean Boutiere il include in "ciclul prostiei omenesti" . Pe de alta parte, Zoe Dumi-

trescu-Busulenga crede ca acesta deschideseria povestilor cu draci, "pe care Creanga le trateaza cu o vadita predilectie" . "Prin astfel de mijloace [ale oralitatii], Creanga restituie povestirea functiunei ei estetice primitive, care este de ase adresa nu unor ci-titori, ci unui auditoriu capabil a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiu-lui viu, cu totce poate transmite acesta peste intelesul abstract al lucrurilor comunica-te." (Tudor Vianu, Ion Creanga, in Arta prozatorilor romani, Bucuresti, Editura pen-

tru Literatura, 1966).Basmele, la baza carora sta elementul fantastic, generat de caracterul fictionar in care aparea lumea pentru omul primitiv, dupa originea lor, pot fi populare si culte, cele populare fiind supuse variabilitatii, datoriya circularii lor pe cale orala, chiar da-ca prin culegerea lor de catre folcloristi au fost fixate prin tiparire, cele culte rama-

nand in forma in care au fost create. "Intai Creanga fixeaza o data pentru totdeauna textul, facand imposibila o alta editie improvizata. Totul e asa de meticulos studiat intr-o versiune definitiva, incat din acest punct de vedere, basmul a iesit din circuitul folcloric si a devenit opera lui Creanga. O schimbare cat de mica a constructiei dau-neaza intregului si n-am mai avea dea face cu un basm de Creanga [...] . Evident, o cu-loare locala este, constand mai ales in caractere individuale si manifestari etnografice, in care limbajul isi are partea sa de originalitate, neglijabila in oricare alt basm, curat folcloric. [...] Intr-un cuvant, secretul lui Creanga sta, ca la orice poet cult, in studiul efectelor, in cuvantul rar, in cadenta interioara, in fixitate. Dar fixitatea e contrara le-

gii inerente a folclorului."(G. Calinescu, Creanga, scriitor universal, in Secolul 20,

nr. 12, 1964). In fondul lor, unii invatati au intrezarit reminiscente ale unor indepartate legen-de mitice indo-europene, carora vremea si raspandirea lor le-a indepartat elementul religios. Aceasta datorita marii asemanari dintre basmele europene si legendele miti-

ce arice, divinitatile acestora din urma devenind eroii basmelor populare. Locul de origine al acestor stravechi creatii populare, dupa unii cercetatori ar fi fost India "vi-suri ale popoarelor"cum sunt socotite, basmelor li se atribuie totusi o origine diferita: mitologica, indianista, antropologica, iar dupa B.P. Hasdeu basmul ar fi aparut odata cu nasterea omenirii. Toate aceste teorii dovedesc nu numai indepartata veghime a basmeloa, dar si faptul ca ele nu pot fi socotite creatia unui singur popor.

Clasificari diverse, fundamentale, pe variate criterii au fost incercate de cerceta-

tori. In literatura noastra o asemenea clasificare a fost incercata de Lazar Saineanu in studiul sau asupra basmelor, deosebindu-le in:

• 
  basme fantastice, in care elementul il constituie miraculosul;
  

• 
  basme etico-mitice cuprinzand, pe langa faptele nemeroase ale eroilor sianumite invataturi morale;
  

• 
  basme religioase, la care, alaturi de eroii cunoscuti ai basmelor, iau parte la actiu- ne: Dumnezeu, forte sau duhuri necurate, etc. ;
  

• 
  basme glumete, in care predomina umorul. Basmele lui Creanga sunt si ele clasificate (strict conditionat de marca fantasti- cului si a tipologiei) in basme cu animale, nuvelistice si fantastice: cu valoare initiatica sau cu conotatii religioase - cel mai concludent exemplu este Danila Prepeleac. Acest vestit autor al poporului nu da naratiunii sale simpla forma a expunerii epice, ci topes-te povestirea in dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce in povestireafaptelor dialogul personajelor, ceea ce ii da putinta sa intre in psihologia lor. Concluzialui T. Vianu este ca Ion Creanga "executa trecerea de la nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult pe o cale spontana, prin dezvoltarea organica a unei inzestrari exerci-tate in intregul trecut al unei veghi culturi rurale, ajunsa acum sa se depaseasca pe si-ne. "Basmul e un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala, etc. Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci si anumite fiinte himerice, animale. Si fabulele vorbesc de animale, dar acestea sunt simple masti pentru felurite tipuri de indivizi. Fiintele neomenesti din basm au psiho- logia si sociologia lor misterioasa. Ele comunica cu omul, dar nu sunt oameni. Cand dintr-o naratiune lipsesc acesti eroi himerici, n-avem de a face cu un basm." "Esenta basmului este, evident, un tablou al vietii, uneori cu intentie umoristica explicita, prezentat ca o <>. Interpretarea lui estetica trebuie sa ia in con- siderare cele doua planuri ale sale. Intai este planul prozaic [...], realist. Aici sunt stu- diate problemele cele mai acute ale vietii individuale, familiei, societatii, si anume: nasterea, casatoria, calitatea fizica si morala a copiilor, baieti si fete, calitatea femeii, a mamei bune, a mamei vitrege [...], originea bogatiei si a saraciei, dezvoltarea inteli- gentei (isteti si prosti), ingamfarea si modestia, norocul prostului real sau numai apa- rent, putinta omului de a birui si inlantui fortele animale si fizice...
  

Al doilea plan este hieroglific sau simbolic, mai limpede, poematic. El se impune constiintei prin sugestii. [...] Basmul nu spune totul in plan psihologic si farmecul pro-vine pentru unii mai ales din misteriosul poematic, care insa e partial descifrabil, o in-teligibilitate totala fiind contrara regulilor artei.

Nu e de ignorat nici un al treilea plan, didactic, tolerabil cand e absorbit de fapte fara nici o interferenta discursiva." (G. Calinescu, Estetica basmului). Referitor la primul plan - "[In povesti] nu se observa, ci se demonstreaza obser- vatiuni morale milenare. Danila Prepeleac dovedeste ca prostul are noroc." (G. Cali-nescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Bucuresti, Editura Mi-nerva, 1982) - "Danila Prepeleac [...] e o foarte mestesugita demonstratie ca numai <
>." (George Munteanu, op. cit.).

Numeroase cercetari au relevat faptul ca basmele prezinta o serie de particulari-tati artistice traditionale:

• 
  modul in care sunt ordonate momentele subiectului (o situatie initiala de echili- bru, un eveniment sau o serie de evenimente care deregleaza echilibrul initial, ac-tiunea reparatorie, marcata de cele mai multe ori printr-o aventura eroica, refa-cerea echilibrului si rasplata eroului);coordonatele actiunii sunt in chip deliberat vagi, locul si timpul fiind indicate la modul cel mai general,sugerand astfel si caracterul universal valabil al personaje-lor si al intamplarilor prezentate;
  

• 
  actiuni tipice:absenta (unul din membrii familiei pleaca de acasa), interdictia(o interdictie ii este specificata eroului), incalcarea (interdictia este calcata), iscodi-rea (raufacatorul incearca sa afle cum stau lucrurile), divulgarea (raufacatorul obtine informatii despre victima sa), viclesugul (reufacatorul incearca sa-si insele victima pentru a pune stapanire pe ea sau pe averea ei), complicitatea (victima se lasa inselata ajutandu-si astfel fara sa vrea dusmanul), prejudicierea (raufacatorul face un rau sau aduce o paguba unuia dintre membrii familiei), mijlocirea, momen tul de legatura (nenorocirea sau lipsa de comunicate, eroului i se dareseaza o ru-gaminte sau o porunca, el este trimis undeva sau lasat sa plece), contraactiunea incipienta (cautatorul accepta sau se hotaraste sa intreprinda contraactiunea), ple- carea (eroul pleaca de acasa), prima proba (eroul este pus la incercare, iscodit, a-tacat, etc. de un personaj care vrea sa-l ajute, pregatindu-se astfel inarmarea lui cu unealta nazdravana sau cu ajutorul nazdravan), reactia eroului, obtinera uneltei nazdravane, deplasarea spatiala intre doua imparatii (eroul este dus in zbor, calare, pe jos, la locul unde se afla obiectul cautarii lui), lupta (eroul si raufacatorul intra in lupta directa), insemnarea (eroul este insemnat spre a fi mai tarziu recunoscut), victoria (raufacatorul este invins), remedierea (nenorocire sau lipsa initiala este remediata), intoacerea (eroul se intoarce), urmarirea (eroul plecat este urmarit), salvarea (eroul scapa de urmarire), sosire incognito (eroul soseste acasa sau intr-o alta tara fara sa fie recunoscut), pretentiile neintemeiate (cel care vrea sa se substituie eroului formuleaza pretentiile sale neintemeiate) incercarea grea (eroul are de facut fata unei grele incercari), solutia (incercarea grea este trecuta cu succes), recunoasterea (eroul este recunoscut), demascarea (raufacatorul sau falsul erou este demascat), transfigurarea (eroul capata o noua infatisare), pedeapsa (raufacatorul este pedepsit), caratoria (eroul se caratoreste si se inscauneaza imparat);
  

• 
  personajele sunt cel mai adesea inpartite in pozitive si negative; eroul (protago-nistil) este adeseori ajutat de obiecte magice, de fiinte supranaturale, de animale fabuloase sau de formule magice; el se confrunta adesea cu un adversar(antago-nist);
  

• 
  clisee compozitionale: formula initiala (a fost odata...) menita sa aduca pe asculta-tori in lumea irealului; formula finala (incalecai pe-o sa...) destinata sa readuca pe cititori la realitate; formula mediana (si-nainte cu poveste ca de-aicea mult mai este...) reprezinta un fel de pauza in actiunea mai extinsa a unor basme. Aceste formule, desi variaza de la povestitor la povestitor, totusi, in factura lor sunt asemanatoare. Continutul acestora este fantastic si hazliu, iar ca forma sunt ritmi-ce si uneori rimate. Naratiunea se desfasoara si ea cu ajutorul unor formule tradi-tionale, subliniind unele momente principale ("Si se luptara, / Si se luptara, / Zi de vara, / Pana-n seara.") . Cifre fatidice - repetarea unor numere scoate in relief cresterea progresiva a amanuntelor, calitativ si cantitativ, incetineste ritmul acti-unii, mentine interesul si intareste impresia asupra ascultatorilor. In Danila Prepeleac, eroul trece prin doua experiente fundamentale: trocul pa-gubitor (reprezentand seria de evenimente ce schimba cursul actiunii si care este pre-cedat de o situatie initiala de echilibru) si competitia cu diavolul(actiunea reparatorie) Trocul pagubitor implica un proces de regressum in utero, de intoarcere la o stare primordiala, foetala, virginala, ca o conditie a trecerii de la multiplicitate la unitate. Acesta nu este un semn al nechibzuintei ci, mai curand o conditie necesara unei con-fruntari cu diavolul. Cadrul actiunii este aproape nedefinit. Tot ce stim este faptul ca "Erau odata intr-un sat doi frati". In acest basm sunt intalnite urmatoarele actiuni tipice: absenta, interdictia (lui Danila i se interzice sa construiasca o manastire pe pamanturile dracilor), incalcarea (eroul nu tine seama de interdictie), iscodirea (dra-cul vrea sa afle ce are de gand Danila), divulgarea, viclesugul (dracul concureaza cu eroul nostru pentru punga cu bani dar este inselat), complicitatea (Prepeleac ia parte la trocul pagubitor), prejudicierea (Danila se nu se alege cu nimic), momentul de legatura (fratele sau afla de cele intamplate, iar eroul pleaca la padure), prima proba, lupta, victoria, remedierea, intoarcerea. In acest basm exista un personaj pozitiv,Da-nila Prepeleac, ajutat de fratele sau, si unul negativ, diavolul, impreuna cu Scaraoschi si vrajile lui. Clisee compozitionale:formula initiala:"Erau odata intr-un sat doi frati si amandoi erau insurati."; cea finala: "Iara Danila Prepeleac, nemaifiind suparat de nimene si scapand acum deasupra nevoii, a mancat si a baut si s-a desfatat pana la adanci batranete, vazandu-si pe fiii fiilor sai imprejurul mesei sale." ; formule media-ne: "Nici nu-i pasa/ De Nastasa,/ De Nichita/ Nici atata!" sau "Cand e minte,/ Nu-i ce vinde;/ Cand e branza,/ Nu-i barbanta." . Nu se remarca in acest basm folosirea cifrelor fatidice. G. Panu, celebrul memorialist al "Junimii", era convins ca "meritul lui Creanga ca culegator de povesti se margineste in aceea de a fi reprodus aproape textual povestile populare". O asemenea opinie nu era singulara in epoca si a trebuit sa trea-ca destula vreme pana cand meritul lui Ion Creanga de a fi "cel mai de seama ctitor al basmului cult romanesc", cum sustine Nicolae Ciobanu, sa i se recunoasca in cvasi-unanimitate. Fenomenul nu trebuie sa ne surprinda, de vreme ce chiar Iacob Negruzzi nu vedea in autorul Povestilor decat un "talent primitiv si necioplit", iar Lazar Saineanu il socotea un simplu culegator de basme, cu nimic mai presus de Petre Ispirescu. G Calinescu era indreptatit sa atraga atentia ca "Ion Creanga e un mare prozator si numai cititorul de mare rafinament artistic il poate gusta cum trebuie".
  

Cu tot caracterul fantastic al intamplarilor, basmele reflecta totusi felul de a gandi si de a simti al poporului. In basme sunt exprimate nazuintele, visurile si aspiratiile poporului catre o viata mai buna, dorinta de a supune fortele naturii, de a vedea triumfand adevarul si dreptatea in lume. Toate elementele ireale din basm, in-tamplari, eroi, se impletesc cu realitatea, nefiind decat simboluri ale vietii sociale si ale caracterelor omenesti.