Originile creştinismului în Scythia Minor (Dobrogea)

A. Monumentele paleocreştine din SM
Trecem acum la o scurtă prezentare a localităţilor creştine din SM²⁰⁸ pentru a ne forma o imagine mai concretă despre realitatea creştină prezentă şi pentru a vedea dacă existau motive pentru prezenţa altor sedii episcopale, în afară de Tomis.

TOMIS. A fost sediul pentarhului păgân, marele preot al întregului pentapolis, precum şi sediul episcopului. Săpăturile arheologice au adus la lumină fundaţiile a patru bazilici, din secolele V şi VI. Două se află în partea estică a oraşului vechi, Tomis, şi două în zona portuară. Cea mai mare se află în zona occidentală a oraşului vechi. Aceasta, prin dimensiunile ei, este cea mai mare din toată SM (48,10 lungime şi 23,45 lăţime). Dedesubt se afla o criptă în formă de cruce, de 50m². Biserica era împărţită în trei nave de coloane de marmură. Este foarte posibil ca această bazilică să fie cea a episcopului. Celelalte trei sunt mai mici. Oricum, dacă Tomis avea 4 bazilici, dispuse în diferite părţi ale oraşului, înseamnă că creştinii erau împrăştiaţi în tot oraşul, şi într-un număr mare²⁰⁹. Avem şi urmele a trei cimitire creştine, şi cel situat în partea sudică a oraşului păstrează şi morminte pictate²¹⁰. Informaţiile literare, cum am văzut deja, se referă la episcopi, la martiri şi la bisericile din oraş. Fără îndoială, rămâne oraşul principal din toată SM.

ABRITTUS. Săpăturile ne prezintă ruinele unei bazilici bizantine, restaurată de Iustinian²¹¹.

ARGAMUM. Oraş refăcut de acelaşi Iustinian. În zona lui cea mai înaltă se aflau două bazilici. Principala, nu departe de centrul oraşului, ocupa o suprafaţă de 20,20 – 13,60m. Alături de bazilică se află baptisteriul. A doua bazilică este de dimensiuni mai modeste (20,60 – 7m) şi este foarte posibil ca edificiul aflat în apropierea ei să fi folosit ca baptisteriu²¹².

AXIOPOLIS. Localitate portuară importantă. Martirologii ne-au transmis numele a diferiţi martiri. Se celebra comemorarea unor sfinţi: sfântul Dasiu de Durostorum²¹³, sfântul Ciril, ca şi al altor martiri²¹⁴. Oraşul a fost refăcut de Iustinian²¹⁵. Avem fundaţiile unei bazilici de cimitir (11,40 – 4,95m) cu o absidă semicirculară orientată spre est (cum se obişnuia în construirea edificiilor sacre), cu diametrul de 2,20m. Zidului meridional i se adaugă o capelă (4 – 2m). În această capelă a fost găsită o piatră de mormânt cu textul: „Anthousa, nobila fiică a comitelui Gibastes”²¹⁶. În apropierea bazilicii au fost descoperite morminte creştine.

În centrul vechiului oraş a fost descoperită o clădire rectangulară (8 – 12m) cu o piscină în formă de cruce. Toate acestea ne duc cu gândul la o bazilică cu baptisteriu²¹⁷.

CALLATIS. Unul dintre oraşele importate ale provinciei. În colţul nord-estic al oraşului antic, chiar lângă zidul fortăreţei, a fost descoperită o bazilică splendidă de tip sirian, din marmură, din sec. al V-lea şi refăcută în perioada dintre sec. al V-lea şi al VI-lea. Probabil în timpul lui Anastasie I (491-518) această bazilică a fost redimensionată în trei părţi distincte: sanctuariul, în centru; la est se afla diakonikon-ul şi la vest prothesis-ul; toate aceste părţi comunică între ele²¹⁸.

DINOGETIA. Restaurată din temelii în timpul lui Diocleţian pentru a asigura siguranţa provinciei în partea ei septentrională. În partea sud-estică a fost descoperită o bazilică (16-9,70m). Interiorul este împărţit în trei navate. A fost construită la sfârşitul sec. al III-lea sau în sec. al IV-lea, şi a fost restaurată în timpul domniei lui Anastasie I²¹⁹.

HISTRIA. Una dintre cele trei mari colonii ale SM, împreună cu Tomis şi Callatis. Săpăturile au adus la lumină cinci bazilici creştine din sec. al V-lea şi al VI-lea. Una dintre ele (21-12,50m), situată aproape de poarta principală a oraşului, are şi o criptă. O alta (16,20-11,15m), mai aproape de poarta occidentală a fost probabil rezultatul unei transformări a unei clădiri publice în sec. V-VI într-o bazilică. A treia, cu forme neregulate, a fost construită spre sfârşitul sec al VI-lea şi începutul sec. al VII-lea. A patra este o capelă privată (7,60-6m), probabil pentru aristocraţii din oraş. Ultima se afla extra muros, în partea occidentală a oraşului. Se crede că era folosită pentru serviciile funerare. Se păstrează diferite fragmente ceramice imprimate cu semnul crucii. Semnul sacru se afla şi pe diferite cărămizi. Se păstrează şi restaurările oraşului din timpul împăratului Atanazie I la începutul sec. al VI-lea²²⁰.

IBIDA. Fortăreaţă romano-bizantină întinsă pe o suprafaţă de 24ha. În oraş s-a descoperit o bazilică de aproximativ 22m lungime, împărţită în trei nave. Toate se închid spre est cu o absidă semicirculară. Datorită acestor caracteristici este unică în SM. A fost construită spre sfârşitul sec. al VI-lea²²¹.

NICULIŢEL. În 1971 săpăturile arheologice au relevat o importantă mărturie creştină din sec. al IV-lea: un martyrion şi o bazilică paleocreştină. Sub pavimentul absidei semicirculare a bazilicii se află cripta, martyrion-ul, de formă aproape pătrată, fiecare cu zidurile proprii (de cărămidă) măsurând circa 3,50m. Înălţimea este de 2,25-2,30m şi diametrul cupolei măsoară 3m. În camera mortuară se află relicviile martirilor Zotic, Attalos, Kamasis şi Filip. Numele lor sunt scrise pe zidul interior al maryrion-ului. Probabil, această bazilică cu martyrion a fost construită într-o zonă rurală de vreun proprietar bogat şi aici se adunau creştinii pentru a celebra euharistia şi pentru a-şi comemora martirii. În zona bazilicii nu se află nici o altă urmă creştină. Dacă această clădire ar fi în zona unui cimitir, foarte probabil s-ar fi găsit şi alte mărturii ale prezenţei creştine. Pentru acest motiv credem că aici este vorba despre o ecclesia şi nu despre o basilica coemeterialis²²².

NOVIODUNUM. Poziţia lui geografică îl plasează între oraşele strategice cele mai importante. Aici era cartierul general al flotei romane pentru Dunărea de Jos. În afară de martiri, oraşul este important pentru descoperirea unei bazilici cu trei nave (13,80-10,75m), cu o absidă semicirculară care are diametrul de 7,80m. Narthex-ul divizat (2,70m lăţime) atestă caracterul creştin al clădirii. Acest element arhitectonic este o creaţie greacă din sec. al V-lea, specific pentru bazilicile paleocreştine… Există mari posibilităţi ca această bazilică din Noviodunum să fie din perioada împăratului Atanazie I”²²³.

SUCIDAVA. Pe locul unei localităţi romano-bizantine, săpăturile arheologice au descoperit fundaţia unei bazilici, orientată în mod tradiţional spre est-vest, cu dimensiuni de 25,50m lungime şi 11,35m lăţime. Este împărţită în trei nave, cu o absidă semicirculară şi cu un narthex. A fost construită la sfârşitul sec. al V-lea sau la începutul celui următor²²⁴.

TROESMIS. Se cunosc ruinele a trei bazilici din sec. al VI-lea. Cea mai mare lungime: 30m. Are o absidă semicirculară, trei nave şi un narthex. Celelalte două sunt de dimensiuni mult mai mici. Oraşul, ca multe altele, a fost restaurat de Iustinian²²⁵.

TROPHAEUM TRAIANI. Oraş construit de Traian, a fost restaurat de Constantin cel Mare şi de Licinius (313-316). Mai târziu Anastaziu şi Iustinian îl renovează o altă dată, dar spre sfârşitul sec. al VI-lea, ca multe alte oraşe, intră în ruină totală. În afară de monumentul comemorativ al lui Traian avem patru bazilici intra muros şi una în afara zidurilor, în cimitir. Două dintre bazilici se află pe strada principală a oraşului, aproape de poarta de est. A treia este în apropierea porţii de vest şi a patra în partea occidentală a oraşului.

Una dintre bazilici, împărţită în trei nave (cea principală are 8m lăţime, şi cele laterale 3,70m) şi cu narthex (4,40m lăţime), este situată aproape de poarta orientală. Are o criptă sub presbyterium, în faţa absidei (2,70-2,30m şi 2,50 înălţime) şi un atrium (18,40-13,50m). În această criptă au fost descoperite osemintele a cinci defuncţi, probabil martiri în persecuţiile lui Diocleţian, sau Liciniu²²⁶. Pe partea de sud a bazilicii se află un alt edificiu, care folosea probabil ca diakonikon. A fost construit pe la anul 500 şi restaurat în timpul sec. al V-lea..

În faţă se află cealaltă, în forma literei T, singura în această formă în SM. Este de dimensiuni mari: 33,80m lungime în interior, nava principală măsoară în lăţime 7,10m şi cele laterale 3,30m. Transversala măsoară 24,10m. Narthex-ul (3m lăţime) este împărţit în trei. Există şi un atrium (dimensiunile interne: 8-6m). Alături de bazilică se află un baptisteriu şi alte clădiri.

La 30m distanţă de poarta occidentală se află o altă bazilică construită pe ruinele unei cistene romane din sec. al II-lea sau al III-lea. Ulterior (în a doua parte a sec. al V-lea) pe acelaşi loc a fost construită o alta. Dimensiunile sunt modeste.

În nordul străzii principale, în partea occidentală găsim a patra bazilică. Săpăturile au identificat patru faze în construirea ei: prima sub Constanţ al II-lea, în 350, a doua la începutul sec. al V-lea, a treia fază în timpul lui Iustinian, probabil cea mai importantă, şi ultima la sfârşitul sec. al VI-lea. Spre est se află atriumul cu un portic triplu, caracteristic pentru bazilicile greceşti din sec. al V-lea şi al VI-lea. Narthexul acoperă o suprafaţă de 18,10-4,20m. Trei nave împart naosul. Lăţimea celei principale este de 8m; cele laterale măsoară 4m fiecare. La o distanţă de 3m de atrium se află baptisteriul, în formă rectangulară. Existenţa a două baptisterii în acelaşi oraş, care nu era prea mare, ne duce cu gândul la faptul că una dintre cele două bazilici care îl aveau aparţinea unui grup eretic. Este o simplă presupunere.

A cincia bazilică, în afara zidurilor, este o basilica coemeterialis (15-11m). A fost construită probabil în timpul lui Constantin cel Mare²²⁷.

Acestea sunt locurile unde săpăturile ne-au descoperit clădirile cultuale creştine. În afara acestor localităţi, trebuie să amintim celelalte oraşe (chiar dacă în ele arheologia nu ne-a adus până acum dovezi ale existenţei creştine) prezente în izvoarele literare (martirologii, informaţiile lui Procopiu, Notitia Episcopatum, hierocles). Acestea sunt: AEGYSSUS, BIZONE, CARACLIU, CARSIUM, CIUS, CONSTANTINIANA, DIONYSOPOLIS, HLMYRIS, LAZU, PALMATIS, PRISLAVA, SALICES, SANCTUS CYRILLUS, SALSOVIA, STRATONIS, TIRIZIS (=TRISSA), ULMETUM, ZALDAPA, şi fără a putea identifica exact locul lor, se cunosc din sec. al IV-lea până în sec. al VI-lea numele localităţii GRATIANA, NOVEIUSTINIANA, PULCHRA THEODORA şi VALENTINIANA.. Multe dintre aceste oraşe, conform informaţiilor cunoscute nouă, au avut creştini. Le-am prezentat în ordine alfabetică, fără a ne opri cu explicaţii asupra importanţei lor creştine. Pentru multe din ele, am făcut aceasta în capitolele precedente.

Un număr atât de mare de localităţi, precum şi cel al bisericilor (30 bazilici paleocreştine, din sec. al IV-lea până în sec. al VI-lea) ne face să credem că numai episcopul de Tomis nu reuşea să îşi îndeplinească misiunea pentru atâţia creştini împrăştiaţi în toată provincia. Apoi, să nu uităm configurarea etnică şi lingvistică a SM²²⁸, care ne duce la o altă ipoteză pentru o pluralitate de sedii episcopale. Inscripţiile ne-au arătat că în timpul sec. al IV-lea până în cel de al VI-lea, printre creştinii prezenţi acolo, se află greci şi romani. La Tomis şi la Axiopolis apar nume gote. Apoi, provincia este asediată de huni (în sec. al V-lea), de avari şi de slavi (din sec. al VI-lea mai departe). Şi unele din numele lor apar în inscripţii creştine. Probabil că aceşti cuceritori încreştinaţi voiau să aibă propriul episcop. Un alt fapt asupra căruia trebuie să reflectăm este problema autonomiei locale a oraşelor. După modelul antic al oraşelor greceşti şi romane, această autonomie era destul de puternică. Credem că şi pentru perioada care ne interesează ea se păstra în provincie. Astfel, era redusă influenţa episcopului de Tomis pentru a face mai mult loc unui episcop din oraşul propriu.

Toate aceste consideraţii finale, care în mod indirect vor să susţină ideea că în SM era nevoie de mai multe scaune episcopale, au un caracter general. Valoarea lor, cred că este relativă întrucât arheologia şi izvoarele literare nu ne-au transmis nici o dovadă care să poată fi susţinută istoric, care să afirme în mod clar existenţa altor sedii episcopale, sau câteva nume ale unui episcop pentru alte oraşe din provincie.

Riassunto
Nella prima meta del V secolo non esiste che solo un vescovado avendo come sede Tomis. Questa cosa é stata confermata da Sozomene, l’imperatore Leon I, l’imperatore Zenon. Il vescovado di Tomis era autocefale la sua sede essendo inclusa nel patriarcato di Constantinopol.

La città di Tomis con la sua vicinanza rappresenta una delle unità amministrative in cui era divisa la provincia romana. La lege di Zenon aggiunge che in S.M il vescovo conserva tutti i diritti per tutta la provincia, ma la sede episcopale per tutta la provincia era unica. Questo succedeva perché la regione si trovava in condizioni difficili a causa delle ripetutte invasione dei popoli migratori. L’affermazione del vescovo di Tomis come unico nella provincia si é dimostratto in occasione dei vari Concili ecumenici. Esistono alcune fonti che confermano l’esistenza di altre centre della sede metropolitana di Tomis.

Tuttavia, possiamo ammetere che la città, a causa della sua importanza sociale, diviene un’arcivescovado autocefale. In questa forma la incontriamo nella più antica Notitia Episcopatum. Qui si osserva all’inizio i cinque patriarchi poi in quello di Costantinopol sono elencati 35 sede metropolitane e 34 arcivescovadi autocefali nella peninsola balcanica e in Asia Minore. Questa notizia viene dopo il secondo Concilio ecumenico Costantinopolitano (557) quando incontriamo l’ultimo vescovo di Tomis.

Esiste un’altra Notitia Episcopatum ulteriore a quella già ricordata costituita all’inizio del secolo VIII. Durante il secondo Concilio ecumenico di Niceea (787) le liste sono costituite di nuovo e nella terza Notitia incontriamo eparhia di Scytia con la sede a Tomis come metropola. Queste liste conciliare non possono essere utilizzate come modello per le liste ecclesiastiche.

Si può intravedere ciò che crediamo vero: la sede di Tomis era autocefale e questa sua posizione li veniva dal fatto che la città rappresenta il centro di una provincia indipendente.

Tomis rappresenta la provincia dell’arcivescovado di Heraclea, la capitale della diocesi di Traccia nella quale si inquadrava anche la S.M.

I monumenti paleocristiani della S.M.
Le località cristiane della S.M costituiscono l’imagine concreta riguardo alla realtà cristiana. Presente. Tomis, la sede del pentarhul pagano è la sede vescovile.

Gli scavi archeologici hanno portato alla scoperta delle fondamenta di quattro basiliche del secolo V e VI trovate in varie parti della città; ciò dimostra che i cristiani eranno dispersi in tutta la città ed in gran numero. Esistono anche le trace di tre cimiteri crisiani. Altre città: Abrittus, Argamum, Axiopolis, Callatis, Dinogetia, Histria, Ibida, Niculitel, Noviodunum, Sucidava, Troemis, Trophaeum Traiani. Queste sono le città dove gli scavi archeologici hanno trovato edifici cultuali cristiani. A queste località bisogna aggiungere altre città presenti nelle fonti literare (martirologi, le informazioni di Procopio, Notitia Episcopatum): Aegyssus, Bizone, Caracliu, Carsium, Cius, Constantiniana, Dionysopolis, Hlmyris, Lazu, Palmatis, Prislava, Salices, Sanctus, Cyrillus, Salsovia, Sratonis, Tirizis, Ulmetum, Zaldapa, Gratiana, Noveiustiniana, Pulchra, Teodora, Valentiniana.

Relaţiile dintre Biserică şi Stat în primele trei secole

Biserica şi statul în perioada martirilor (sec. I-III)
Vom încerca să demonstrăm în studiul nostru cum problema raporturilor dintre biserică şi stat şi-a găsit încă de la început o orientare echilibrată din punct de vedere creştin. Desigur, acum raportul biserică-stat nu se pune în toate dimensiunile lui, dat fiind faptul că acestă problemă crucială devine de o stringentă actualitate odată cu libertatea acordată creştinismului, cînd biserica trebuie să se apere nu de spada persecuţiilor, ci de protecţia imperială atotstăpînitoare.

Ideea bisericii despre stat o putem afla ţinînd cont de oscilaţiile pe care le are în a spune da sau nu statului, în funcţie de circumstanţele favorabile sau nefavorabile în care se găsea. Condusă de har şi de înţelepciunea umană, biserica a semnat prin acest da şi nu adresate autorităţii statale începutul unuia din marile progrese ale omenirii intrate în sfera ei de influenţă.

In perioada persecuţiilor ce încep cu Nero şi se termină cu Diocleţian, creştinii au spus deseori un nu categoric statului persecutor, bazaţi pe faptul că realitatea pe care ei o trăiesc şi în care cred - creştinismul, e o "împărăţie care nu este din această lume"²²⁹. Si apoi, ei ştiau bine că nu i se poate da lui Cezar ceea ce i se cuvine doar lui Dumnezeu²³⁰. Persecuţiile au produs în creştini un sentiment general de neîncredere faţă de imperiul persecutor, văzut ca o încarnare a fiarei din cartea lui Daniel²³¹. Acest refuz al lor i-a determinat pe păgîni, prieteni ai statului, să-i considere pe creştini ca pe nişte incapabili pentru societate²³². Un motiv mai profund al acestui refuz îl găsim însă în politica statului de subordonare a puterii religioase. Bazat pe moştenirea vechilor italici şi pe cea a grecilor, statul, în frunte cu împăratul, credea că-i este proprie şi absolut normală puterea de a dirija şi decide mersul vieţii religioase în toate aspectele ei. In anul 12 d.C. Augustus îşi asumă titlul de pontifex maximus²³³. De acum înainte succesorii săi vor fi mereu "preoţii supremi" ai religiei oficiale romane. Si chiar dacă mai tîrziu acest rol va fi pur onorific, atitudinea creştină va rămîne neschimbată, ei avînd un unic şi suprem Preot ale cărui funcţii se actualizează doar în clerul ce-i conducea.

Intr-un viitor apropiat la prerogativele împăratului ca preot suprem se vor adăuga cele venite din orientul elenizat, prerogative cuprinse în ceea ce numim "cultul împăratului", cult prin care împăratul era adorat ca sfînt şi salvator al supuşilor săi²³⁴. Acum el reprezintă puterea lui Dumnezeu pe pămînt, este Dumnezeu însuşi. Identificarea lui Dioclezian cu Jupiter este ultima aberaţie a perioadei imperiale păgîne, în care religia are un simplu rol politic. In acest climat trebuie să spunem că gîndirea romană occidentală, opusă celei orientale, a stat la baza progresului libertăţii bisericii occidentale. Poziţia religioasă a creştinilor o putem rezuma acum în aceste cuvinte: "Noi nu ne rugăm împăratului ca unui dumnezeu; noi nu jurăm pe geniul (genius) împăratului. Pentru că zeii sînt demoni, opere ale unui spirit contrar lui Dumnezeu, cu care imperiul lui Cristos este în luptă de la început, iar geniul lui Cezar este un demon, un nimic în faţa puterii divine a lui Cristos, un nimic însă periculos"²³⁵.

Această atitudine de principiu n-o arată către anul 150 apologetul Iustin. El scrie o apologie a creştinismului, pe care o adresează împăratului Antoninus Pius şi fiului său Marc Aureliu. Aici întîlnim pentru prima dată cuvintele evangheliei a căror importanţă rămîne mereu validă: "Daţi lui Cezar ceea ce este al lui Cezar, iar lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. Apoi continuă: "De aceea noi adorăm un singur Dumnezeu, dar pentru toate celelalte vă slujim cu bucurie, recunoscîndu-vă împărat şi autoritate peste oameni şi ne rugăm ca să se găsească în voi, în afară de puterea regală, un discernămînt înţelept"²³⁶.

Secolul al III-lea ne prezintă aspecte noi, semnificative în privinţa raporturilor dintre statul păgîn şi biserică. Comunităţile creştine sînt acum conştiente de creşterea forţei lor interioare, ca şi de caracterul universal, catolic, care le caracterizează. O reflecţie politică a lui Origene "care nu are corespondent în literatura antică creştină"²³⁷ ne arată pînă la ce punct creştinismul îşi simte locul şi rolul său în imperiu. Aici episcopii şi ceilalţi capi ai comunităţilor creştine sînt daţi de exemplu funcţionarilor imperiali pentru modul lor prudent şi înţelept de a conduce biserica: "Dacă tu compari consiliul Bisericii lui Dumnezeu cu consiliul oricărui oraş, vei găsi printre consilierii Bisericii mai mult decît unul singur care să merite într-adevăr să conducă o "cetate a lui Dumnezeu", în timp ce consilierii tuturor celorlalte locuri nu arată în comportamentul lor nici una din calităţile care să le permită a pretinde acea întîietate pe care funcţiile oficiale par să le-o confere"²³⁸. Biserica, deşi se găsea încă în perioada persecuţiilor, începe deja să-şi măsoare forţele cu imperiul. Această creştere internă şi externă nu a trecut neobservată în ochii statului păgîn, care acum îşi dă seama de faptul că trebuie să ţină seama de aceste comunităţi şi să-şi revadă poziţia faţă de ele. Noua situaţie în care se găsea biserica şi statul este exprimată foarte bine de sfîntul Ciprian, după care împăratul Decius ar fi primit mult mai liniştit vestea că un uzurpator vrea să-i ia tronul decît că la Roma a fost ales un alt episcop²³⁹. Deşi biserica trăia încă timpurile persecuţiilor, împăratul se teme de rivalul său, papa.

Constatăm deja victoria bisericii în suferinţă. După moartea lui Decius, sub împăratul Valerian, palatul din Roma era plin de creştini²⁴⁰, iar cîţiva ani mai tîrziu împăratul Galienus (260-268) abrogă printr-un rescript decretele cu care Decius confiscase bunurile bisericii²⁴¹. Acest rescript reprezintă prima scrisoare pe care un împărat o scrie direct episcopilor Bisericii Catolice. Din ambele părţi sînt examinate acum raporturile reciproce, bilanţul avînd o importanţă fundamentală în viitor. La începutul acestui secol, din partea creştinilor doar o voce se ridică, refuzînd în mod radical statul roman. Hipolit vede în spatele imperiului roman puterea diavolului care îl susţine, şi se aduc chiar referinţe scripturistice în favoarea acestei teze (Ap, 13, 1ss; Dan 7); imperiul nu este altceva decît o falsificare diabolică a poporului credincios creştin, popor pe care Domnul îl adună din orice limbă şi naţiune²⁴². Această afirmaţie ne arată indirect oprimarea creştinilor din partea imperiului şi a împăratului venerat ca divinitate.

Cu totul alta este însă atitudinea teologilor alexandrini. Clement Alexandrinul se arată loial faţă de statul păgîn atunci cînd este vorba de plătirea impozitelor, de serviciul militar, sau atunci cînd recunoaşte validitatea dreptului roman. Iar dacă statul persecută biserica, aici trebuie văzută mîna Providenţei²⁴³. Ceea ce nu admite părintele alexandrin este cultul împăratului şi cultul idolatric promovat de către stat.

Origene este primul care încearcă să dea un fundament teoretic raporturilor dintre biserică şi statul păgîn. Bazîndu-se pe Rm 13, 1ss, el afirmă că puterea imperiului roman vine de la Dumnezeu, care i-a încredinţat acestuia mai ales puterea judiciară. La întrebarea, cum este posibil atunci ca o putere statală care provine de la Dumnezeu să combată credinţa şi religia creştinilor, Origene răspunde că se pot folosi rău darurile primite, iar cei ce deţin puterea vor trebui să dea seama de aceasta în faţa tribunalului lui Dumnezeu²⁴⁴. Providenţa permite persecuţiile, dar totul se sfîrşeşte apoi cu un timp de pace²⁴⁵. In general vorbind, creştinii se arată loiali faţă de stat, respectînd toate legile, pînă la punctul unde aceste legi nu vin în contradicţie cu exigenţele credinţei, cum ar fi de exemplu recunoaşterea validităţii cultului împăratului²⁴⁶. Autorul nostru vede totuşi în imperiul roman o putere investită cu o misiune provindenţială cu totul specială: unitatea care domnea în toată lumea civilă de atunci şi pax romana au pregătit, prin voinţa lui Dumnezeu, calea creştinismului. In concluzie aşadar, imperiul este în serviciul credinţei creştine²⁴⁷, aşa cum creştinii ajută prin rugăciunile şi comportamentul lui conservarea, dăinuirea acestui imperiu²⁴⁸. La sfîrşitul cărţii sale Contra Celsum, într-un limbaj care ne aminteşte De civitate Dei a lui Augustin, Origene schiţează un portret al cetăţii lui Dumnezeu de pe pămînt şi din ceruri: "Creştinii aduc patriei lor un serviciu mai mare decît ceilalţi oameni. Ei reprezintă un exemplu educativ şi pentru ceilalţi cetăţeni, întrucît îi învaţă să fie fideli lui Dumnezeu, care este deasupra Statului. Astfel ei îi atrag pe concetăţenii lor spre o cetate cerească, divină şi misterioasă, dacă au dus în această mică cetate pămîntească o viaţă morală bună. S-ar putea spune acestor Creştini: "Curaj, tu ai fost fidel în micul Stat, intră acum în marele Stat"²⁴⁹.
Juristul cartaginez Tertullian, cu toată îndrăzneala lui în a revendica creştinilor libertatea de conştiinţă în faţa statului roman, este totuşi convins că acest stat stă sub puterea lui Dumnezeu, iar împăratul este cu adevărat mare atunci cînd se subordonează Lui. Dat fiind faptul că Dumnezeul creştinilor este Dumnezeu şi pentru împărat, creştinii trebuie să se roage pentru el²⁵⁰, mai mult, trebuie să se roage pentru ca puterea Romei să nu slăbească²⁵¹. Trebuie menţionat totuşi că această adeziune a lui Tertullian faţă de imperiu rămîne în esenţă aceeaşi cu a antecesorilor săi, chiar şi atunci cînd îşi manifestă rezervele faţă de participarea creştinilor la viaţa publică; aceste rezerve provin din faptul că el considera viaţa publică ca fiind pătrunsă de cel rău, ceea ce îi determină pe creştini să rămînă, e adevărat, loiali statului, dar străini în această lume²⁵². Mai adăugăm că acest avocat al creştinilor îi apără pe coreligionarii săi de acuza de lezare a maiestăţii (bazată pe lex Julia majestatis) inspirîndu-se din filozofia timpului şi din tradiţia creştină, în care zeii erau consideraţi simple superstiţii iar împăratul un muritor ca oricare altul²⁵³.

Incepînd cu paşnicii împăraţi sirieni, contactele între stat şi biserică devin din ce în ce mai numeroase. De exemplu, Origene ţine la Antiohia conferinţe femeilor din dinastia siriacă²⁵⁴, şi tot el corespondează cu împăratul Filip Arabul (244-249)²⁵⁵. Acum ştiinţa creştină, reprezentată de acet teolog aln Alexandriei, teoretizează pentru prima dată tema biserică-stat. Deşi este recunoscută autoritatea statului, Origene se întreabă: "Cum adică? Si acea putere care îi persecută pe slujitorii lui Dumnezeu, luptă împotriva credinţei, răvăşeşte religia, vine oare de la Dumnezeu?"²⁵⁶.

La începutul domniei lui Valerian (253-260) numeroşi creştini ocupau posturi înalte în palatul imperial²⁵⁷. Impăratul Galienus dispune printr-un rescript ca să fie restituite locurile de cult ale creştinilor, şi să nu mai fie molestaţi în viitor²⁵⁸. Toate aceste exemple, la care ar mai putea fi adăugate altele, ne arată că, în fond, cu timpul se contura o recunoaştere din ambele părţi a existenţei şi activităţii bisericii şi a statului. Trebuie menţionat, totuşi, că biserica a rămas fermă pe poziţie în a nu accepta anumite principii şi realităţi ale imperiului: cultul împăratului, sacrificarea la zei, etc. Din partea împăraţilor, doar de două ori a fost întrerupt acest proces, să-l numim de "convieţuire", şi anume sub împăraţii Decius (249-251) şi Diocleţian (284-305), cînd aceştia au crezut că pot rezolva problema creştinilor şi a bisericii în general printr-o soluţie de forţă. Insă cît de mult s-au înşelat în planul lor, ne-o arată situaţia complet diversă care se verifică cu împăratul Constantin cel Mare (306-337) şi succesorii lui.

Inainte de a trece la perioada lui Constantin cel Mare voim să aducem unele detalii referitoare le cultul împăratului, cult care, aşa cum am arătat deja, generează acel "non possumus" al creştinilor, şi la ideologia imperială a creştinilor, în care îi vedem pregătindu-şi calea încet dar sigur spre o acceptare a imperiului şi a autorităţilor lui, bineînţeles cu rezervele şi modificările necesare.