Originile creştinismului

Nu există răspunsuri definitive la aceste întrebări. Oricum, potrivit cercetătorilor, pare indispensabil să parcurgem elementele „dosarului”, înainte de a ne aventura pe urmele Sfântului Pavel.

Cartea Faptele Apostolilor a fost scrisă la sfârşitul secolului I, fără îndoială prin anii 80. S-au scurs circa patruzeci de ani de la redactarea Epistolelor atribuite cu certitudine lui Pavel. Condiţiile concrete de viaţă ale comunităţilor creştine, teologia, organizarea Bisericilor, raporturile cu iudaismul s-au schimbat mult. Păgânii sunt definitiv admişi în Biserică, iar propovăduirea liberă a lui Pavel la Roma, la sfârşitul Faptelor, nu evocă aproape deloc dificultăţile pomenite de acelaşi în Epistola către Galateni sau în cea către Romani. Există o deplină coerenţă între Fapte şi Pavel; cartea lui Luca este de neconceput fără Pavel, dar „ceea ce apare, atunci când comparăm Faptele Apostolilor cu epistolele lui Pavel, seamănă cu un fluviu care a lepădat multe în curgerea lui şi care a înghiţit atâtea altele, ce se trag din izvoare şi din afluenţi noi” 1.

De exemplu, deşi Luca insistă mult, ca şi Pavel, asupra libertăţii paginilor faţă de Legea mozaică, dorinţa sa de a propovădui unitatea Bisericii îl face să treacă sub tăcere sau să atenueze disensiunile dintre capii Bisericilor. Astfel, „tema unităţii s-a exercitat până într-atât, încât aproape că figura lui Pavel s-a reiudaizat” 2.

1. G. Bomkamm, Paul, apotrede Jesus-Christ, Labor etFides, Paris, 1971, p. l‘1 2. C. Perrot, Introduction ă la Bible, t. I, voi. 2, Desclee, Paris, 1976, p. 294.

Un istoric antic Introducerea celei de-a treia Evanghelii (Le 1, l-4) a indus adeseori în eroare cititorii contemporani, făcându-l să-l ia pe autorul acesteia drept un istoric în sensul modern al termenului. Or Luca – sau cel puţin cel pe care-l desemnăm sub acest nume începând de la sfârşitul secolului al I-lea -este un om al timpului său: un istoric, prin urmare, de tip antic, adică nedespărţind transmiterea evenimentelor de interpretarea lor, neezitând să facă operă de creaţie pentru a desluşi mai bine firul călăuzitor al faptelor. „în nici un caz, simpla exactitate a faptelor istorice nu îi serveşte drept normă” 1.

Exemplul discursurilor este foarte lămuritor. Acestea sunt numeroase în Faptele Apostolilor (exegeţii numără de obicei douăzeci şi patru). Noi, care suntem deprinşi cu magnetofoanele, le citim fără probleme, ca şi cum ar fi fost rostite ca atare. La o privire mai pătrunzătoare, putem constata că: aceste discursuri sunt prea scurte pentru a fi fost rostite astfel, nu sunt totuşi nişte rezumate, Petru propovăduieşte la fel ca Pavel şi, în sfârşit, limba acestor discursuri este tipic lucaniană2. Discursurile nu sunt, prin urmare, nişte procese-verbale ale cuvintelor rostite efectiv, ci rodul unei prelucrări literare a lui Luca, evanghelistul punctându-şi astfel momentele esenţiale ale povestirii. Procedând astfel, Luca nu a făcut decât să urmeze modul de lucru al istoricilor din vechime, precum Tacit sau Flavius Josephus3.

Titlul de „apostol”

Pavel revendică pe de-a-ntregul titlul de apostol. Or, în Fapte, Luca pare să rezerve acest titlu celor Doisprezece, care nu numai că l-au văzut pe Cel înviat, dar l-au şi întovărăşit pe Iisus în timpul slujirii sale (ceea ce nu este cazul lui Pavel). La fel, Luca nu aşază viziunea din Damasc printre vedeniile pascale, pe care le limitează la răstimpul sacru ce precedă înălţarea şi Cincizecimea. Pavel, dimpotrivă, se plasează în galeria martorilor Paştelui (1 Co 15, l-8). Nu este vorba, la drept vorbind, de divergenţe fundamentale, ci mai degrabă de o deosebire de „sistem de referinţă” 4, diferenţă dovedind că Luca nu este simplul martor-biograf-neutru care ne este adesea prezentat.

Vom putea nuanţa totuşi această observaţie, recunoscând că Faptele 14, 4-l4 îi desemnează pe Pavel şi Barnaba ca fiind apostoli; sau că, în G. Bomkamm, op. Cât., p. 18.

G. Lohfink, La conversion de saint Paul, Le Cerf, Paris, 1967, p. 60-74.

G. Lohfink, op. Cât., p. 61. 4. Ibid., p. 124.

Plus, cuvântul „apostoli” este mereu utilizat la plural în Fapte, ca o unitate de referinţă care vizează întotdeauna grupul, colegiul (nici Petru nu este numit „apostol” 1).

Chemarea încă o deosebire de accent care permite punerea, cel puţin, a problemei cu privire la relaţia directă între Pavel şi autorul cărţii Faptele Apostolilor: prezentarea chemării. În Galateni 1, l-l2, Pavel afirmă răspicat că nu şi-a primit de la oameni chemarea de a binevesti, ci de la Iisus Hristos. Luca se dedică mai degrabă legitimării lucrării lui Pavel, arătând legăturile acestuia cu apostolii îndată după Damasc (FA 9, 27-28), la fel cum a pus în evidenţă rolul lui Anania în Fapte 9, 10-l9 şi 2,12-l6. Chiar dacă Luca şi Pavel urmăresc acelaşi ţel (recunoaşterea faptului că slujirea lui Pavel este voia lui Dumnezeu), mijloacele lor de a o spune diferă într-atât, încât pun la îndoială legăturile directe între aceşti doi oameni.

Povestirile la persoana I, plural în mai multe pasaje ale Faptelor, povestirea trece pe neaşteptate de la persoana a treia la persoana întâi, plural (16, 10-l7; 20, 5-l5; 21, l-l8; 27, l-28; 16). Am văzut aici dovada de necombătut că această carte este scrisă de un însoţitor al lui Pavel. Însă diverse paralele cu istoricii antici, la care se regăseşte folosirea persoanei întâi în miezul unei povestiri, invită la prudenţă. Pare în cel mai înalt grad probabil că s-a utilizat aici un Jurnal de călătorie”, dar este foarte dificil să afirmăm mai mult de atât2.

Nici o aluzie la epistole Obiceiul de a insera în trama Faptelor epistolele lui Pavel a făcut să fie uitat faptul că, în opera lui Luca, nu există nici o aluzie la epistolele apostolului. Cum ar fi putut cineva familiar lui Pavel să le treacă cu vederea?

Călătoriile lui Pavel Faptele Apostolilor se citesc ca o epopee pasionantă despre călătoriile misionare ale lui Pavel.

Prima călătorie este povestită de Luca în Fapte 13-l4. Porniţi din Antiohia, Pavel şi Barnaba merg mai întâi în Cipru, ajung apoi în Asia 1. C. Perrot, op. Cât., p. 294. 2 Thid. R>. 282.

2. Ibid., p. 282

Mică, mtrând în Pamfilia prin portul Atalia. Trec prin marea cetate Perga, în care vor grăi cuvântul Domnului la întoarcere, apoi înaintează în ţinuturile de până în Antiohia Pisidiei, unde Luca plasează primul mare discurs misionar al lui Pavel, în sinagoga oraşului. În faţa refuzului majorităţii iudeilor de a primi mesajul Evangheliei, Pavel îşi îndreaptă atenţia către păgâni. Izgoniţi de iudei din Antiohia, Pavel şi Barnaba se duc la Iconiu, la Listra şi la Derbe. Făcând cale întoarsă, se îmbarcă din nou la Atalia, spre a reveni la Antiohia.

A doua călătorie (FA 15, 36.18, 2) începe cu o vizită în comunităţile fondate mai înainte: Derbe, Listra (unde Pavel îl întâlneşte pe Timotei) şi Iconiu. Urmându-şi drumul de-a lungul Asiei Mici, Pavel străbate Galatia, Frigia şi Misia până la portul Troa. De aici, ia corabia spre Macedonia. Din portul Neapoli, ajunge în cetatea Filipi. Pavel va rămâne foarte legat de comunitatea pe care a întemeiat-o aici. Ajunge apoi la Tesalonic şi, pe urmă, după o scurtă trecere prin Bereea şi Atena, merge la Corint, unde se instalează pentru o lungă şedere. Pe drumul de întoarcere face popas la Efes, unde există deja o comunitate creştină. Debarcă la Cezareea, apoi revine la Antiohia, după ce s-a „suit, îmbrăţişând Biserica”. Să fie cea din Cezareea, ţinut aflat pe o colină, sau cea din Ierusalim?

A treia călătorie (FA 18, 23.21,6) nu mai este, propriu-zis, o călătorie misionară, ci mai degrabă o vizită făcută Bisericilor întemeiate de Pavel, o vizită întru întărirea credinţei lor. Pavel trece din nou prin Galatia şi Frigia, înainte de a şedea o lungă perioadă la Efes, după cum făgăduise la prima-l trecere pe acolo (FA 18, 21). Silit să părăsească oraşul, ca urmare a răscoalei argintarilor, Pavel trece din nou în Macedonia, apoi la Corint. Făcând cale întoarsă prin Macedonia, hotărăşte să se îndrepte spre Ierusalim cu corabia. Face popas la Troa, apoi la Milet, unde Luca îi situează cuvântul de bun-rămas către preoţii Efesului. Călătoria se încheie la Ierusalim, unde apostolul va fi întemniţat, înainte de a fi dus la Roma.

Dificila muncă a istoricului Povestirea tradiţională pe care o efectuăm de obicei după Faptele Apostolilor pune, într-adevăr, probleme istoricului. Pe de o parte, pentru că armonizarea acestor date cu cele din epistolele lui Pavel este departe de a fi neîndoielnică; pe de altă parte, pentru că elementele cronologice din Fapte se împacă prea puţin cu durata deplasărilor şi a şederilor lui Pavel. De exemplu, potrivit Faptelor, a doua călătorie ar fi durat optsprezece luni. R. Jewet a reuşit să arate că durata ei este cu mult mai sigur una de patru ani.

Nu este greu să înţelegem aceste distorsiuni. Luca a căutat să arate rolul lui Pavel în propovăduirea Evangheliei până în capitala lumii păgâne. Opera lui cuprinde multe însemnări istorice şi geografice preţioase, dar acestea rămân secundare în raport cu proiectul său teologic. Căci este vorba, în primul rând, de o lucrare teologică, scrisă cu mult după evenimente, în scopul dezvăluirii caracterului exemplar al acestora pentru viaţa Bisericii.

Problemă de metodă A-l opune în mod absolut pe Luca şi Pavel ar fi o greşeală. Există realmente o continuitate între cei doi, dincolo de deosebirile de perspectivă, însă pentru o muncă de tip istoric, pare necesar să discernem clar opera lui Luca de epistolele lui Pavel şi să nu completăm prea grabnic informaţiile unuia prin cele ale celuilalt, ca şi cum între ele ar exista o identitate de gen literar, de epocă şi de perspectivă.

În concluzie, „pare aşadar mai prudent să ne bizuim mai întâi pe înfăţişarea faptelor potrivit lui Pavel şi nu pe tabloul sinoptic al lui Luca, unde sunt reunite elemente de date diverse şi din medii diferite” 1.

Frangois Brossier 1. Ibid., p. 291.

N În ce lume a călătorit Pavel?

Nu l-am putea înţelege pe Pavel, iudeu şi cetăţean al Imperiului Roman, fără a lua măsura lumii pestriţe, dar împăcate şi închegate în care trăieşte, călătoreşte şi propovăduieşte. O lume nouă, aflată în gestaţie, în plin tumult intelectual, comercial şi religios, după zeci de ani de război şi sărăcie.

De la victoria lui Octavian la Actium (septembrie 31 î. Hr), Mediterana răsăriteană cunoaşte în sfârşit pacea. Timp de peste jumătate de secol, din anul 8 î. Hr. (începutul războiului mithridatic) până în vara anului 30 î. Hr. (cucerirea Egiptului de către Octavian), ea a cunoscut rând pe rând invaziile străine (pontică, armeană, partă), pirateria şi tâlhăria pe toate fronturile şi, în sfârşit, războiul civil roman, care nu numai că a pustiit satele, dar mai cu seamă a vlăguit finanţele publice şi particulare. Cetăţi întregi fuseseră nevoite să-şi dea drept zălog edificiile obşteşti, să-şi închirieze templele, să-şi vândă cetăţenia. Bineînţeles, au supravieţuit focare de agitaţie, în centrul Asiei Mici (Pisidia şi Licaonia) până la sfârşitul secolului I î. Hr., în Cilicia Trachea (o revoltă în 36 d. Hr. Şi una în 52 d. Hr.) şi mai ales în Iudeea, unde tulburările par endemice de la dispariţia lui Irod cel Mare (4 î. Hr.). Dar, în afara acestor câteva sectoare marginale, oameni şi mărfuri călătoresc din nou în siguranţă, pe uscat ca şi pe mare, doar dacă nu nimeresc întâmplător peste tâlhari de drumul mare sau nu suferă încercarea vreunor amarnice furtuni, cum i-a fost dat şi lui Pavel să trăiască.

O lume închegată şi pestriţă După sinuciderea Cleopatrei în august 30 şi anexarea regatului lagid de către Roma, pentru prima oară în istoria sa întreaga zonă a Mediteranei se află sub dominaţia unei aceleiaşi puteri. Din punct de vedere instituţional, acest lucru nu este întru totul exact, căci Roma nu-şi administrează direct tot imperiul, ba chiar există, juridic vorbind, state independente precum Rodosul (anexat abia în anul 4 d. Hr.). Prin naşterea şi călătoriile sale, Pavel a putut constata uimitoarea diversitate a modurilor de administrare puse în practică de romani. Astfel, regiunea ciliciană în care s-a născut, numită Pedia, „Plată”, „Netedă”, reprezintă partea nordică a I vastei provincii a Siriei, care se întinde până în sudul Feniciei şi până la Damasc şi care, cu întreruperi, înglobează şi Iudeea în sensul strict (din 6 până în 41 d. Hr, apoi din 4 în 70), încredinţată unui prefect, apoi unui procurator ce se supune guvernatorului Siriei. Dar se mai află în provincie şi câteva cetăţi din Transiordania (Gherasa, Gadara), care sunt izolate geografic. Situaţia este mai simplă în Cipru şi în Asia Mică, precum în Grecia, unde toate posesiunile romane sunt repartizate între provincii (Asia, Ahaia, Macedonia, Bitinia-Pont, Galatia, Capadocia). Situaţie uneori de dată recentă, ca în Galatia şi Licaonia (25 î. Hr.) ori în Capadocia (17 d. Hr.), uneori mai veche (Macedonia din 148, Asia din 129). În schimb, numeroase teritorii, deşi supuse, au fost lăsate în mâinile principilor-clienţi, care pot fi urmaşii vechilor familii princiare autohtone (în Comagena, Nabatena, în Pont) sau protejaţi ai Romei (în Iudeea sau în interiorul Libanului). În toate cazurile, Roma nu şovăie să le „strămute” de la un principat la altul, aşa cum ai face cu un guvernator. Menţinerea acestor state – care văduveşte Roma de o parte a resurselor pe care şi le-ar putea procura de aici – ţine în general de caracterul specific al teritoriului ce trebuie administrat, fie el deşertic, ca Nabatena, sau pronunţat muntos, cum este Cilicia Trachea, fie că adăposteşte populaţii greu asimilabile: iudei din Iudeea, arabi din Liban (iturieni), din Transiordania (nabatei) şi din Emesena, slab elenizaţi şi puţin dispuşi să intre într-un imperiu al cărui cel mai puternic liant rămâne elenismul. Toate acestea alcătuiesc un adevărat mozaic administrativ care, în vremea lui Pavel, nu este încă pe cale de a fi limpezit. Continuă să existe principi-clienţi în munţii din vestul Tarsului, înlăuntrul Libanului (Arca, Abila lui Lysanias, Calcis), în munţii Siriei centrale şi în jurul Emesei, în Galileea şi în cea mai mare parte a Transiordaniei (principi irodieni în Galileea şi în Siria de Sud, regi din Nabatena la frontiera lor sudică, în Transiordania).

Un mozaic de cetăţi Lumea lui Pavel este o lume profund urbanizată, după cum constatăm la lectura călătoriilor sale, când merge din oraş în oraş. Aceasta se explică prin faptul că Orientul Apropiat elenizat a cunoscut, în timpul perioadei elenistice, răspândirea unui model tradiţional de organizare al grecilor -cetatea (polis). Fenomenul, multă vreme mărginit la regiunile cele mai vestice ale Asiei Mici, precum şi la Siria de coastă şi la cea de miazănoapte, continuă să se extindă la începutul Imperiului, în special sub autoritatea principilor-clienţi (Cezareea Maritimă, întemeiată de Irod în anul 20 î. Hr.). Fireşte, majoritatea sunt populate nu cu coloni veniţi din Grecia sau din Macedonia (lucru care nu s-a întâmplat decât la început, până către 250 î. Hr.), ci cu localnici elenizaţi, pe care nimic nu-l deosebeşte de grecii originari. Căci un grec este grec în virtutea culturii şi a educaţiei sale, iar nu a naşterii lui. În schimb, Roma nu a încercat să-şi răspân-dească în Orient propriul model urban. Nu există decât câteva colonii, fondate pentru instalarea veteranilor: Corint (din 4 î. Hr.), Antiohia Pisidiei, Iconiu, Beritus, pentru a cita câteva colonii vizitate de Pavel, cele alte câteva pe care le-am putea menţiona, în special în Pisidia, fiind de o importanţă mediocră.

Ceea ce contează este că, pretutindeni, Roma consideră cetatea, polis-ude tip grecesc sau colonia de tip roman, ca pe un element-cheie al administraţiei sale. Aceste comunităţi structurate administrează din plin viaţa cotidiană a locuitorilor, îngrijindu-se la fel de bine de problemele de siguranţă a drumurilor, de întreţinerea urbană, de aprovizionare, ca şi de strângerea impozitului cuvenit Romei. Totuşi, dacă modelul civic rămâne precumpănitor, el nu se impune peste tot. Într-adevăr şi alte structuri autohtone se păstrează, în special ale popoarelor organizate în sate (numeroase în Frigia, Lidia răsăriteană, Pisidia) şi ale principatelor sacerdotale din jurul unui sanctuar indigen (ca acela al Marii Mame a zeilor, Cibela, la Pesinonte, sau cel al lui Zeus la Olba, în Cilicia, aproape de Tars). Cu toate acestea, treptat, multe din aceste comunităţi dobândesc statutul de cetate, care le reduce la modelul uzual. Mişcarea începe în timpul lui Pavel, dar se dezvoltă mai cu seamă ceva mai târziu, după 70 d. Hr.

Statute individuale şi libertate cetăţenească în acelaşi timp în care se juxtapun provincii şi state-client, în rândul popoarelor coexistă statute individuale variate. În statele-client, locuitorii sunt doar supuşi ai suveranului local, fără deosebire. Dar aproape pretutindeni, principele-client însuşi este cetăţean roman: rege pentru supuşii săi, este un simplu cetăţean la Roma. În provincii, în schimb, situaţia este mai complexă. Într-adevăr, există peste tot, în oraşe în special, un mic nucleu de cetăţeni romani, expatriaţi sau autohtoni. Căci încă de la crearea fiecărei provincii, romani din Italia au venit să se aşeze aici, în general pentru afaceri: sunt numeroşi în Asia Mică şi în Grecia, mult mai puţini în Egipt şi Siria. Mai mult, câţiva rari băştinaşi au primit acest privilegiu care îi deosebeşte de masa compatrioţilor lor, fără a-l scuti însă de obligaţiile fiscale ce apasă asupra lor în propriile cetăţi. Unii sunt locuitori autohtoni înrolaţi în armata romană, care au primit cetăţenia o dată cu intrarea în legiune sau cu demobilizarea unei unităţi auxiliare. Alţii au primit această favoare de la un guvernator sau de la împărat, pentru servicii aduse Romei. Familia lui Pavel face parte din infimul număr al celor ce se pot prevala de cetăţenia romană înainte de epoca lui Claudiu (4l-54), domnie care marchează o creştere vădită a numărului de cetăţeni de origine indigenă atât în Orient, cât şi în Occident. Dar în ansamblu, cetăţenii romani, originari sau de curând promovaţi în acest rang, nu constituie decât o neînsemnată minoritate.

Ceilalţi locuitori ai provinciilor sunt, în virtutea dreptului roman, peregrini, oameni liberi dar non-cetăţeni. Această definiţie juridică maschează realităţi mai complexe. Căci, în lipsa statutului de cetăţeni romani, numeroşi peregrini se pot prevala de o cetăţenie de cetate greacă: situaţie aproape generală în lumea egeeană, foarte frecventă în Cilicia, Cipru, Siria de Nord, Fenicia, dar rară în Egipt, unde nu există decât trei cetăţi – Alexandria, Ptolemais şi Naucratis. Fiecare individ nu pierde prilejul de a-şi indica etnia în prelungirea numelui, element de identificare şi mod de a-şi sublinia statutul „elin”. Cetăţenii romani de origine indigenă, cum e Pavel, uzează cu dragă inimă de această cetăţenie locală, care se adaugă calităţii lor de cetăţeni ai Romei.

Insă o parte din populaţiile trăitoare în provincii se sustrage acestui sistem. Mai întâi pentru că cetatea greacă nu este răspândită peste tot: regiuni întinse rămân în afara lumii cetăţilor, în special acolo unde Roma a lăsat principi-clienţi. Mai apoi pentru că, până şi în cetăţi, există populaţii care nu se bucură de drepturi civice: datornici rurali, rezidenţi excluşi din motive necunoscute: chiar la Tars, la sfârşitul secolului I, meşterii inari solicită deplina cetăţenie, care le este refuzată, cu toate că sunt de aceeaşi origine cu cetăţenii.

Ace*ste statute individuale diferenţiate, precum şi menţinerea structurilor tradiţionale (cetăţi, triburi, sanctuare, principate) au drept urmare acumularea unei multitudini de drepturi locale, căci Roma nu încearcă să-şi impună propriul drept. Desigur, cetăţenii romani pot solicita, oriunde s-ar afla, aplicarea procedurilor şi regulilor dreptului roman (de care Pavel nu se lipseşte). Însă ceilalţi locuitori se supun fiecare dreptului propriei comunităţi. Această respectare a propriului drept apare în ochii cetăţenilor şi ai popoarelor ca simbolul însuşi al libertăţii lor. La fel se întâmplă şi cu păstrarea instituţiilor tradiţionale (magistraţi, consilii) sau cu dreptul de a bate monedă: dacă dinarul roman are curs peste tot, este puternic concurat, în lumea lui Pavel, de emisiunile de drahme şi tetradrahme a numeroase cetăţi greceşti, care găsesc astfel prilejul de a-şi face cunoscute simbolurile şi legendele.

Diversitate şi coeziune Lumea lui Pavel, după chipul întregului Imperiu Roman, este totodată unitară, duală şi multiplă. Unitară pentru că atârnă în întregime, din punct de vedere politic, de Roma. Dar dublă, cultural şi lingvistic, fiindcă elina se bucură de statutul de limbă oficială, la egalitate cu latina în Răsărit: începând de la Claudiu, la Roma există o cancelarie greacă alături de cancelaria latină. Numai armata continuă, oriunde s-ar afla, să nu scrie decât în latineşte. A doua limbă oficială, greaca, este şi marea limbă de comunicare pentru populaţiile ce trăiesc între strâmtoarea Meşina şi Eufrat.

Căci diversitatea limbilor ar face din Mediterana răsăriteană un adevărat turn Babei. Aramaica reprezintă principala limbă de comunicare a populaţiilor autohtone din Siria, cu variante dialectale de la nord la sud. Dar se mai vorbeşte şi feniciană în Fenicia (cu toate că tradiţia scrisă i se pierde) şi chiar ebraica în Iudeea, care pare încă bine înţeleasă de populaţia cultivată. La extremităţile Siriei, dialectele arabe sunt vorbite atât de naba-tei, cât şi de diverse neamuri nomade. În interiorul Anatoliei, Pavel a auzit vorbindu-se licaona, galata, pisidiana, cariana, liciana, frigiana, traca etc, toate limbile a căror folosinţă sărăceşte dacă nu sunt scrise, dar care rămân vorbite de o parte a populaţiei până în secolul al IV-lea d. Hr. În mijlocul acestei diversităţi există elemente de coeziune, dincolo chiar de apartenenţa la acelaşi imperiu. Pretutindeni, sistemul grec de valori tinde să se impună, începând de la cetăţile întemeiate în toate provinciile. Spiritul de competiţie, pe care grecii îl numesc agon, se manifestă firesc în concursurile de gimnastică sau artistice pe care le organizează nu puţine cetăţi, dar se exprimă la fel de bine în cursa pentru onoruri pe care şi le dispută cetăţenii bogaţi pentru a merita titlul de binefăcători ai cetăţii lor. Pavel, asemenea rabinilor farisei, îşi împrumută adeseori imaginile din vocabularul decretelor onorifice pentru învingători sau binefăcători, ştiind bine că va fi înţeles de auditorii săi.

Trecând de la o cetate la alta, din Cezareea la Salamina Ciprului, din Listra la Corint, din Antiohia la Colose, Pavel trebuie să fi întâlnit şi aceleaşi monumente ale peisajului urban: aceleaşi edificii publice şi de petrecere a timpului liber, acelaşi tip de decor pictat şi sculptat, temple construite după acelaşi model, aceleaşi inscripţii în cinstea magistraţilor şi a binefăcătorilor. O anumită uniformizare se creionează, chiar dacă se menţin variante locale, îndeosebi în amenajarea sanctuarelor, care se supun unor exigenţe cultuale străine de elenism. Regăsim acest amestec de uniformitate şi diversitate în registrul religios. Astfel, cultul imperial reprezintă o legătură între toţi locuitorii Imperiului. Crearea cultului imperial, la iniţiativa grecilor din Asia şi Bitinia în anul 29 î. Hr., nu este în realitate o inovaţie, căci popoarele Mediteranei răsăritene sunt deprinse, începând de la Alexandru şi succesorii acestuia, să-şi venereze suveranul ca pe un zeu. Dar organizarea unui cult provincial oficial constituie pentru notabilii cetăţii un prilej de a-şi manifesta fidelitatea faţă de Roma. Totuşi, există şi diferenţe: cultul există din timpul lui Augustus în Asia, Bitinia şi Siria, dar este instituit abia sub Nero în Ahaia şi va rămâne veşnic nesocotit în Egipt. În ceea ce-l priveşte pe iudei, ei se mulţumesc să-l ofere lui Iahve jertfe pentru mântuirea împăratului.

Pe de altă parte, toate popoarele, toate cetăţile şi-au păstrat zeii strămoşeşti, care chezăşuiesc într-un fel coeziunea comunităţii. De multe ori s-a dorit reducerea acestor culte la simple manifestări de identitate civică şi s-a vorbit de un amurg al cultelor tradiţionale. Aceasta înseamnă o necunoaştere a funcţiei lor: atât timp cât supravieţuieşte ideea însăşi de cetate, ele dăinuiesc şi înfloresc, după cum o dovedesc numeroase texte. Dar este adevărat că atât cultul imperial, cât şi cultele civice nu răspund, fără îndoială, tuturor nevoilor spirituale ale populaţiilor. Încă din epoca elenistică s-au dezvoltat culte, greceşti sau străine, care stabilesc între zeu şi credincioşii săi legături mai personale. Aceste culte, însoţite uneori de mistere, oferă credincioşilor dacă nu speranţa unei izbăviri, cel puţin o anumită cunoaştere a lumii de dincolo. Secretul pe care sunt datori să-l păstreze cu sfinţenie iniţiaţii ne lipseşte de cunoaşterea precisă a „misterelor”, dar dezvoltarea incontestabilă a acestor culte dovedeşte o primenire spirituală în care individul se arată mai sensibil faţă de exigenţele morale. Această înnoire cuprinde întreaga lume elenizată şi toate straturile populaţiei. Aşa se explică atât succesul cultelor de mistere, cât şi atracţia pentru iudaism în rândul femeilor sau răspândirea stoicismului, în această lume pestriţă, împăcată şi unificată trăieşte, călătoreşte şi propovăduieşte Pavel. El a văzut transformându-se oraşele, pe care revenirea prosperităţii le îmbie să devină mai atrăgătoare; s-a bucurat de drumuri noi, pe care Roma le construieşte pentru siguranţa sa în interiorul Asiei Mici; a profitat de reluarea schimburilor, care face ca, pe mare, corăbiile să se înmulţească; a simţit pretutindeni clocotul vieţii, după decenii de război şi sărăcie. O lume căreia Faptele Apostolilor îi fac o descriere confirmată cu prisosinţă de mărturiile arheologice, de inscripţii şi de autorii contemporani.