Originile creştinismului

Finalul cărţii Faptelor este derutant. În vreme ce povestirea anunţă, de la capitolul 25, l-l2, că Pavel urmează să fie judecat la Roma, în faţa împăratului, ea rămâne în suspensie. Pavel se află la Roma, într-o locuinţă a sa, păzit de un soldat. Aici îi primeşte pe toţi cei ce vin să-l întâlnească şi vesteşte cu îndrăzneală împărăţia lui Dumnezeu şi cele despre Domnul Iisus Hristos. Nu există nici o umbră a vreunui proces şi nici a ceea ce i s-ar fi putut întâmpla lui Pavel până când a murit.

Ipotezele pentru a explica acest sfârşit abrupt au fost foarte numeroase. Luca şi-ar fi întrerupt lucrarea, de exemplu, din lipsă de pergament (cam neserios); ori fiindcă dubla lui operă era deja prea lungă (ipoteză gratuită); ori chiar fiindcă şi-ar fi scris cartea în timpul captivităţii romane a lui Pavel – dar acest lucru este puţin probabil, căci Luca scrie încheierea în acelaşi mod ca restul lucrării sale, adică prezentând-o ca pe o epocă încheiată. Am mai putea presupune că sfârşitul manuscrisului s-a pierdut, dar este neverosimil, dacă ne călăuzim după grija cu care au conservat creştinii scrierile erei apostolice.

Ipoteze legate de criteriul adevărului şi al istoricităţii Problema părţii finale a Faptelor a reapărut în 1983, o dată cu o lucrare a lui C. Tresmontant1. Acest autor ia într-adevăr ca argument încheierea Faptelor, pentru a demonstra că opera lui Luca a fost terminată înainte de moartea lui Petru şi de cea a lui Pavel, întâmplate, după toate aparenţele, către anul 64, în timpul lui Nero. Ceea ce falsifică în mod clar lucrurile sunt presupoziţiile care vor ca scrierea părţii finale a Faptelor să 1. C. Tresmontant, Le Christ hebreu, Paris.

Fie contemporană cu sosirea lui Pavel la Roma: Evangheliile şi Faptele Apostolilor nu ar fi „adevărate” decât în măsura în care ar fi doar transcrierea evenimentelor pe care le istorisesc, pe măsură ce acestea se desfăşoară. Avem de-a face aici cu o concepţie despre istorie şi adevăr ce izvorăşte din pozitivismul secolului al XlX-lea. Adevărul scrierilor biblice, după cum o reaminteşte conciliul Vatican I, nu rezultă din judecata unui istoric pozitivist, ci din faptul că Biserica, bizuindu-se pe tradiţia cea mai îndepărtată, le recunoaşte ca fiind inspirate de Duhul Sfânt. Pare esenţial să recapitulăm aceste noţiuni, pentru a nu asocia ipotezele privitoare la datări cu chestiunile de credinţă.

Datele textului „apusean”

Bibliile de care ne folosim astăzi ne oferă traducerea cărţii Faptelor după versiunile greceşti ale marilor scrieri unciale din secolele IV-V, cum sunt codicii Sinaiticus, Alexandrinus şi Vaticanus. Puţini cititori ai Faptelor ştiu însă că există o versiune mai lungă a acestora, denumită „apuseană”, transmisă – între altele – de Codexul Bezae (secolul al V-lea). S-ar putea1 să fie vorba de o a doua ediţie, adăugită, datorată aceluiaşi autor al primei ediţii. Or, în versiunea lungă a părţii finale din Fapte, găsim cele ce urmează: „Dar iudeii, împotrivindu-ni-se şi ajungând până acolo încât să strige: «Omorâţi-l pe vrăjmaşul nostru!», am fost nevoit să cer ajutor Cezarului, dar nu că aş avea de adus vreo pâră neamului meu, ci ca să-mi răscumpăr viaţa cu o moarte” (FA 28, 19)2. Această precizare a textului supranumit „apusean” pare să evoce moartea lui Pavel, iar autorul Faptelor se îngrijeşte să ne-o prezinte ca stând alături de moartea lui Hristos: Pavel îşi încheie drumul pe urmele lui Hristos, dându-şi viaţa. Argumentul tăcerii Faptelor cu privire la moartea lui Pavel este aşadar departe de a fi de neconstestat.

Perspectiva cărţii Faptele Apostolilor Diversele ipoteze referitoare la sfârşitul cărţii Faptelor sunt de valoare inegală, dar ceea ce le şubrezeşte de cele mai multe ori este faptul că ele uită să plaseze această încheiere în relaţie cu perspectiva de ansamblu a cărţii Faptelor. Or această perspectivă este clară: Luca ne poartă de la Ierusalim la Roma, trecând prin Antiohia, Asia Mică şi Grecia. Acesta este tocmai planul anunţat încă din capitolul 1, versetul 8. Când Pavel ajunge la Roma, capătul drumului vestit de Luca a fost atins; opera este 1. E. Delebecque, „Les deux Actes des Apotres”, Etudes bibliques, serie nouă, nr. 6, Gabalda, Paris, 1986.

2. Ibid., p. 156.

Închisă. Această călătorie până în capitala Imperiului Roman se întâmplă să fie în acelaşi timp proiecţia geografică a trecerii Evangheliei de la iudei la păgâni. Toată cartea Faptele Apostolilor a ilustrat orbirea unei mari părţi a poporului iudaic şi, în contrast, binevoitoarea primire a Evangheliei de către păgâni.

Finalul lucrării rezumă şi încheie ceea ce a fost descris cu de-amă-nuntul în acţiunea misionară a lui Pavel. Acesta îi adună la Roma pe notabilii iudei, pentru a le explica de ce a ajuns în situaţia de a recurge la împărat: din pricina opoziţiei iudeilor. El caută să-l convingă, vorbindu-le „despre Iisus din Legea lui Moise şi din proroci” (FA 28, 23). Citatul pe care Luca îl aşterne pe buzele lui Pavel (îs 6, 9-l0) ne permite să înţelegem, la capătul Faptelor, că orbirea poporului iudeu şi trecerea la neamurile păgâne sunt conforme Scripturilor. De aici, Luca ne poate lăsa în faţa lui Pavel, care „primea pe toţi care veneau la el, propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi învăţând cele despre Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică”. Ceea ce prevestise Petru în cuvântarea de la Cincizecime (FA 2, 39) s-a împlinit: „Toţi cei de departe” primesc de acum vestirea Evangheliei. Scopul pe care şi-l fixase Luca este atins; lucrarea este terminată.

Sfârşitul lui Pavel la Roma, potrivit tradiţiei Am încercat mai devreme să desluşim de ce Luca nu vorbeşte despre sfârşitul lui Pavel. Pentru a şti mai mult despre aceasta, este necesar să lăsăm deoparte Biblia şi să consultăm tradiţia creştină. Aceasta este lipsită de explicaţii precise.

Cel mai vechi text creştin care vorbeşte despre moartea lui Pavel este epistola lui Clement Romanul (sfârşitul secolului I): „După ce a învăţat dreptatea în lumea întreagă, până la marginile soarelui-apune, a mărturisit în faţa dregătorilor şi aşa a părăsit lumea aceasta spre a ajunge la loc sfânt, rămânând pentru noi pildă a răbdării” 1. Acest text pune, de fapt, două probleme. Pe de o parte, care sunt aceşti „dregători” în faţa cărora a depus Pavel mărturie? Să fie reprezentanţii lui Nero, lăsaţi la Roma în timp ce împăratul călătorea în Grecia? Sau este vorba de o formulă stereotipă, făcând aluzie la Matei 10, 18 şi loc. paralele: „La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine”? Pe de altă parte, să fi călătorit Pavel în Spania, între două momente de captivitate? Într-adevăr, pentru un roman, a vorbi despre „marginile soarelui-apune” înseamnă a numi Spania. În Epistola către Romani (15, 24-28), Pavel îşi propunea să ajungă acolo. Clement Romanul face doar aluzie la acest proiect al apostolului sau a avut cunoştinţă despre o călătorie efectivă în Spania? În cele din urmă, 1. Clement de Rome, Epâtre aux Corinthiens 5, 7, trad. fr. Sr Suzanne-Dominique, o.p., Les ecrits des Peres apostoliques, t. I, Le Cerf, Paris, 1979.

Textul lui Clement este mult prea succint pentru a da informaţii precise despre sfârşitul lui Pavel.

Cum spuneam, o eventuală călătorie în Spania ar presupune doi timpi ai captivităţii, între care Pavel ar fi fost liber. Este ceea ce vor afirma tradiţiile ulterioare: după o perioadă de libertate, Pavel ar fi cunoscut un al doilea tip de prizonierat, într-o închisoare obişnuită, în mijlocul deţinuţilor de drept comun. O tradiţie din secolul al I-lea spune chiar că era vorba de închisoarea Tullianum, numită şi „temniţa Mamertine”. Unii îşi închipuie că citesc în 2 Timotei 1, 17 şi 4, 13-21 aluzii la această a doua întemniţare; dar ar însemna să presupunem că Epistola a doua către Timotei îi aparţine în mod autentic lui Pavel, ceea ce este departe de a fi admis de majoritatea exegeţilor, căci structurile ecleziale subiacente acestei epistole sunt mult posterioare epocii lui Pavel. Tot potrivit acestei tradiţii din secolul al V-lea, Pavel ar fi fost condamnat la pedeapsa cu moartea şi executat. Acea-stă execuţie, în conformitate cu cele prevăzute în cazul cetăţenilor romani, presupunea flagelarea înaintea tăierii capului, în ce an a fost decapitat Pavel? După Eusebiu de Cezareea {Cronică I, a 2l-a olimpiadă), moartea lui Pavel a survenit între iulie 67 şi iunie 68. Ieronim citează aceeaşi dată. Între autorii moderni, cei care socotesc epistolele pastorale ca posterioare morţii lui Pavel estimează că data cea mai probabilă ar fi anul 64, adică îndată după incendierea Romei.

O tradiţie continuă, atestată încă din secolul al I-lea, plasează martiriul lui Pavel adAquas Salvias, la ceva mai mult de 30 de mile de Roma, pe drumul spre Ardea. Pavel ar fi fost îngropat acolo unde astăzi se înalţă Bazilica Sfântul Petru din afara Zidurilor.

Mulţi vor regreta, fără îndoială, lipsa de informaţii precise cu privire la sfârşitul lui Pavel. Am încercat să explicăm tăcerea Faptelor Apostolilor. Rămâne însă măcar o dată inconstestabilă şi esenţială: Pavel a murit martir la Roma, între anii 64 şi 68, după ce a dus Evanghelia până în miezul lumii păgâne.

Pavel, întemeietor al creştinismului?

Atunci când marele exeget englez C. H. Dodd a scris, în 1970, o lucrare despre Iisus, a găsit lucru firesc să o intituleze întemeietorul creştinismului, fără cel mai mic subtitlu. Numeroşii săi cititori nu au avut nici o reţinere să înţeleagă, înainte chiar de a fi deschis cartea, că personajul astfel desemnat era Iisus. Pentru majoritatea contemporanilor noştri, religia creşiii*ă a fost fondată de prorocul din Nazaret, aşa cum budismul a fost întemeiat de Buddha, iar Islamul de Mahomed. De altminteri, tradiţia creştină aduce un sprijin masiv acestei idei, atribuindu-l lui Iisus numirea celdr Doisprezece Apostoli şi instituirea tainelor – elemente esenţiale ale vieţii Bisericii primare – fără a mai pomeni celebrele cuvinte citate în Matei 16, 18: „tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea”.

Adevăratul întemeietor al creştinismului?

Suntem deci un pic miraţi să-l vedem pe unii istorici susţinând că adevăratul ctitor al creştinismului nu este Iisus, ci apostolul Pavel. Există protestanţi liberali printre aceşti temerari. Pentru ei, mesajul moral sau religia lui Iisus, în minunata ei simplitate, constituie nucleul unei religii a Duhului pe care creştinismul Bisericilor l-a înăbuşit multă vreme, dar care va reînvia. Creştinismul s-a încărcat cu o povară inutilă teolo-gizându-se sub înrâurirea lui Pavel, despre care se poate spune că este adevăratul ziditor al acestei religii complicate şi sumbre ce ne este propovăduită de două mii de ani.

Găsim şi autori evrei între cei ce văd în Pavel pe întemeietorul creştinismului. Iisus, multă vreme combătut cu ardoare de reprezentanţii iudaismului, este considerat de către aceşti novatori ca un autentic profet iudeu, al cărui mesaj se înscrie de minune în cadrul religiei strămoşilor săi. Dacă creştinismul s-a desprins mai târziu de iudaism, este pentru că Pavel l-ar fi elenizat şi lipsit de rădăcinile sale iudaice. Omul din Tars este deci adevăratul părinte al acestei religii noi, în care Iisus nu s-ar fi putut recunoaşte.

În sfârşit, unii adversari ai creştinismului îmbrăţişează bucuros teza potrivit căreia Pavel ar fi adevăratul fondator al creştinismului. Pentru unii, Pavel a relansat un „dumnezeu Iisus” întrucâtva uitat, căruia Iisus cel istoric nu îi este decât un avatar mistic. Pentru alţii, Pavel a transformat în religie – opiul popoarelor – mişcarea revoluţionară iniţiată de Iisus; încă pentru alţii, miticul Iisus a fost trădat de un Pavel jurist şi complexat, care trebuie considerat răspunzător pentru douăzeci de secole de obscurantism bisericesc. Există – se vede – multă naivitate, prejudecată şi arbritrar în aceste teze. Am putea fi ispitiţi să îndepărtăm aceste con-structe disproporţionate sau răuvoitoare, fără a le acorda multă atenţie. Ar fi totuşi o greşeală, căci în spatele acestor felurite teorii există date puţin contestabile, la care autorii lor se raportează cu toţii într-un mod mai mult sau mai puţin explicit.

O personalitate copleşitoare în primul rând, cum să nu ţinem seama de covârşitoarea personalitate a lui Pavel? Mai cultivat decât aproape toţi creştinii timpului său, el reuneşte o solidă formaţie rabinică şi o incontestabilă cultură elină, ceea ce îi permite să exprime în termeni elenistici idei împrumutate din Biblie şi din mediul semitic al Palestinei – de pildă, atunci când face, în Epistola către Romani şi în cea către Galateni, teoria îndreptării [prin credinţă]. Epistolele sale sunt documente excepţionale, care atestă în acelaşi timp o voinţă imperioasă, un misticism impresionant, un geniu sintetic remarcabil şi un talent literar mai mult decât onorabil. Lucrarea lui misionară a fost, fără îndoială, una din cele mai vaste ale primei generaţii creştine şi i-a adus o mare autoritate personală pretutindeni acolo unde a răsunat predica sa. În ciuda anumitor neîmpliniri (către 50-60 e.n.), Bisericile creştine din Anatolia, Macedonia şi Grecia îi datorau lui în cea mai mare parte faptul că existau şi îi acceptau tutela. Ele reprezentau o parte însemnată din ţările în care se binevestise la acea dată Evanghelia.

În plus, Pavel se deosebeşte de Iisus din mai multe puncte de vedere. O comparaţie între Evangheliile sinoptice, unde se reflectă propovăduirea învăţătorului şi scrisorile lui Pavel către Biserici este atât de grăitoare în acest sens, încât nu are nevoie de nici un comentariu: sunt două universuri radical diferite care se înfruntă, în ciuda limbii comune. Pavel apare mult mai puţin ca ucenic şi continuator lui Iisus decât ca un admirator îndepărtat, al cărui dinamism se exprimă într-un mod aproape complet independent.

În sfârşit, Pavel a devenit sfântul patron al Bisericii generaţiilor ulterioare, după cum o arată întinderea colecţiei sale de epistole, autentice şi apocrife, în cuprinsul Noului Testament, precum şi locul disproporţionat pe care îl ocupă în a doua jumătate a cărţii Faptelor. I se atribuia deci, către anul 10 al erei noastre, un rol hotărâtor în istoria Bisericii de început. Aceasta era şi opinia creştinilor iudaizanţi din secolul al I-lea, aşa cum reiese din scrierile lui Pseudo-Clement. Dar aceşti minoritari, aflaţi încă foarte aproape de iudaism, interpretau rolul lui Pavel într-un mod cu totul negativ. După ei, acest fals apostol ar fi îndreptat Bisp majoritară către apostazia cea mai dezastruoasă. El era întemeietorul falsei Biserici, în vreme ce Iacov era cel al obştii credincioase voii lui Dumnezeu.

Astfel, o personalitate şi o operă excepţionale, o originalitate considerabilă faţă de Iisus, atribuirea unui rol decisiv de către generaţiile următoare – iată date care conferă oarecare consistenţă teoriilor ce fac din Pavel adevăratul fondator al creştinismului. Îi vom urma aşadar pe istoricii care susţin această teză?

Răspunsul la această întrebare va fi un „nu” răspicat. Întemeietor a numeroase Biserici locale, om de seamă în multe privinţe, Pavel nu poate fi considerat întemeietorul creştinismului, nici chiar al unui păgâno-creş-tinism din care vor fi rezultat aproape toate Bisericile de mai târziu. Cu toate că este numit „apostolul neamurilor”, omul din Tars nu a avut deloc iniţiativa de a propovădui Evanghelia în rândul neevreilor. Capitolele 8-l5 din cartea Faptele Apostolilor, chiar supuse unei critici riguroase, dovedesc că alţii se gândiseră înaintea lui la aşa ceva şi obţinuseră astfel rezultate spectaculoase: eleniştii, apostolul Petru, creştinii din Antiohia etc. Pavel a continuat acest efort în rândul paginilor, cu un mare dinamism, dar nu a avut niciodată monopolul acestei lucrări (cf., de exemplu, FA 18, 24-28).

Important, dar nu întemeietor Se va spune că rolul său de întemeietor nu este misionar, ci teologic? Fără a subestima imensa influenţă a gândirii pauline, trebuie zis că apostolul nu este creatorul ideilor centrale ale doctrinei creştine. Învăţătura sa despre Dumnezeu provine direct din Vechiul Testament şi din iudaism. Hristologia care defineşte persoana lui Hristos urcă, într-o mare măsură, până la Biserica primară din Ierusalim (cf. cuvântările lui Petru în FA 2-4), iar titlul de „Domnul” (Kyrios), atât de frecvent sub condeiul lui Pavel, are o origine palestino-siriană. Doctrina despre Sfântul Duh, pe care Pavel a dezvoltat-o mult, nu este totuşi creaţia sa, deoarece ea are adânci rădăcini biblice şi este preînchipuită nu numai la Qumran, ci şi la creştinii palestinieni ai primei generaţii (Mc 3, 28-30 şi loc. paralele; FA 2, l-l3; 8, 29-39; 15, 28). Cât priveşte doctrina despre mântuire, expusă de Pavel cu atâta vigoare în Epistola către Romani şi în cea către Galateni, ea vehiculează noţiuni provenite din iudaismul palestinian (moartea lui Hristos interpretată ca jertfă, Rm 3, 25; sau chiar ca achitare judiciară, Rm 3, 2l-24; etc). Pe scurt, Pavel este aici un genial interpret, nu creatorul care ar fi oferit creştinismului propriul său sistem doctrinal.

Se mai poate pune accentul asupra activităţii lui Pavel ca începător şi organizator de Biserici. Apostolatul însă nu este cu nici un chip creaţia sa (cf., de exemplu, 1 Co 9); prezbiterii şi diaconii îşi au au rădăcini palestiniene; cele câteva slujiri de Biserici la care el face aluzie ici şi colo nu corespund unei organizări coerente şi originale a comunităţilor. În ceea ce priveşte cultul şi tainele, apostolul este hărţuit între tradiţii palestiniene şi tendinţe entuziaste pe care nu prea le aprobă (cf. 1 Co 1 şi 14): el nu creează, el osteneşte la compromisuri anevoioase.

Dacă Pavel nu apare ca adevăratul întemeietor al creştinismului nici în calitatea sa de misionar, nici prin aportul său teologic, nici ca iniţiator al unor instituţii noi şi stabile, putem invoca locul pe care îl ocupă în Noul Testament pentru a vedea în el omul-cheie al primei generaţii creştine, faţă de care ceilalţi apostoli şi evanghelişti nu ar fi decât palizii lui precursori sau epigoni? Omului care a scris jumătate din cărţile Noului Testament şi ale cărui scrisori strivesc, prin volumul şi conţinutul lor, restul literaturii epistolare a secolului I creştin, personajului căruia îi este închinată jumătate din cartea Faptele Apostolilor – cum să-l fie pus la îndoială rolul de căpătâi la întemeierea noii religii? Raţiunea acestui scepticism este simplă. Epistolele categoric autentice ale lui Pavel nu reprezintă decât jumătate din colecţia plasată sub iscălitura lui, mai puţin de o cincime din întregul Noului Testament, în timp ce locul precumpănitor ocupat de Pavel în Fapte răspunde într-o măsură mult mai mare unor motive apologetice decât unei realităţi istorice. Cu alte cuvinte, unii creştini din ultimul sfert al secolului I au îngroşat cu bună-ştiinţă personajul, pentru a orienta Bisericile timpului lor în direcţia pe care o considerau conformă gândirii marelui lor bărbat. Dacă ţinem seama de acest fapt, putem admite mai uşor că Pavel, personaj foarte important al primei generaţii creştine, nu a dominat-o în asemenea măsură încât în el să poată fi văzut adevăratul întemeietor al creştinismului.

Dacă stăm să ne gândim, această concluzie are ceva paradoxal. Într-adevăr, ce alt mare personaj din secolul I poate aspira, din partea istoricului, la titlul de „întemeietor al creştinismului”? Acest titlu implică mult mai mult decât un „brânci”, un impuls iniţial; el presupune o activitate destul de îndelungată şi destul de originală pentru a face să se ivească o nouă religie organizată, cu teologia, instituţiile, cultul şi clerul ei. Astfel, Mahomed este fondatorul Islamului, căruia i-a dat esenţialul a ceea ce îl caracterizează până în ziua de azi. Nici apostolul Petru, nici vreunul din cei Doisprezece, nici Iacov, frate al Domnului, nu pot râvni la acest titlu dacă el i se refuză lui Pavel. Căci apostolul, după cum o spune şi singur, fără falsă sfială, a „ostenit mai mult decât ei toţi” (1 Co 15, 10).

Dar Iisus însuşi, poate el năzui cu adevărat la demnitatea de „întemeietor al creştinismului”, întocmai ca la aceea de Fiu al lui Dumnezeu sau de Hristos? Este îndoielnic, dacă înţelegem prin această sintagmă creatorul unei religii noi. Căci Iisus propovăduieşte împărăţia lui Dumnezeu iudeilor şi numai iudeilor (cf. Mc 7, 24-30; loc. paralele); el nu creează în timpul vieţii sale instituţii noi, cu excepţia grupului celor Doisprezece şi, dacă vorbeşte despre „Biserica Sa” (Mt 16, 18), o face la viitor. Pe scurt, învăţătorul acţionează ca reformator al iudaismului, nu ca fondator al unei religii de sine stătătoare. De altminteri, slujirea sa a fost curmată în chip tragic, ceea ce îl împiedică să organizeze eficient vreuna dintre comunităţi.

O creaţie colectivă În consecinţă, dacă Pavel nu este întemeietorul creştinismului, creştinismul nu are întemeietor. Religia care a făcut din Hristos Iisus centrul credinţei ei este o creaţie colectivă, a cărei origine este, fără îndoială, mult mai greu de perceput decât dacă ar fi fost rezultatul acţiunii unui singur individ. Ar rămâne de ştiut dacă se poate totuşi localiza, data şi înţelege naşterea acestei societăţi religioase organizate, a cărei istorie are o asemenea importanţă pentru destinul omenirii.

Vom susţine aici teza că religia creştină nu s-a constituit cu adevărat decât în momentul în care secta iudaică ce vedea în Iisus pe Mesia a fost expulzată din iudaism de către reformatorii farisei care luaseră în mâini destinul religios al lui Israel, după năruirea Templului din Ierusalim, în anul 70. Această excludere a fost operată treptat, într-un ritm care a variat în funcţie de regiuni şi, de modalităţi insuficient cunoscute. Se poate spune însă că, începută către anul 75, ea a fost încheiată înainte de sfârşitul secolului I.

Proslăvirea lui Pavel Creştinismul s-a luptat în chip satisfăcător cu repudierea la care era supus. Literatura creştină a epocii păstrează urmele acestui zbucium (atacuri împotriva fariseilor, îndeosebi la Matei; Ioan 9, 2-23; 16, 14 etc). Una dintre formele pe care le-a îmbrăcat această rezistenţă literară a fost strângerea laolaltă a epistolelor lui Pavel, oarecum căzute în uitare, de o generaţie. Se găsea în Pavel un înaintemergător al independenţei creştinismului faţă de iudaism. El, care în timpul vieţii fusese considerat un extremist dăunător bunelor relaţii ale sectei creştine cu masa iudeilor, era înţeles acum ca teoreticianul profetic al unei rupturi de neocolit, într-un cuvânt, se vedea de acum în el, cel puţin în mediile în care erau recitite epistolele sale, „adevăratul întemeietor al creştinismului”. Această răsturnare surprinzătoare a mai antrenat şi redactarea operei lui Luca şi, în special, a cărţii Faptele Apostolilor, unde Pavel joacă un rol privilegiat, pe care l-am precizat. Neputându-l prezenta pe Pavel ca pe ucenicul direct al lui Hristos, Luca s-a străduit să arate că apostolul era singurul continuator legitim al lucrării celor Doisprezece, întemeietori ai Bisericilor palestiniene. Acestea din urmă fiind aproape pe de-a-ntregul nimicite în timpul războiului iudaic din 6-70, „adevăratul întemeietor al creştinismului în rândul paginilor”, singurul chemat să trăiască şi să se înalţe este evanghelistul Pavel, a cărei figură capătă, la sfârşitul Faptelor, o dimensiune aproape cosmică (FA 28, 17-31): purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, Pavel respinge definitiv iudeii şi aduce restului omanirii mântuirea întru Iisus Hristos.

În faţa acestei extraordinare proslăviri a lui Pavel, înţelegem mai bine arţagul cu care creştinii iudaizanţi din secolul al I-lea au covârşit memoria lui Pavel din Tars, promotor – pentru ei – al unei adevărate apostazii colective constând în respingerea legii mozaice, sub pretextul rupturii de Sinagogă. Glorificarea lui Pavel nu a fost, de altfel, unanim girată de marea Biserică din secolul al I-lea. Epistolele soborniceşti au venit să contrabalanseze colecţia de epistole pauline şi pseudo-pauline; accentul a fost pus pe autoritatea celor Doisprezece Apostoli (Simbolul Apostolilor, de exemplu), ceea ce dilua figura lui Pavel în sânul grupului. Pe scurt, tradiţia ecleziastică prindea trup încetul cu încetul, atribuindu-l din ce în ce mai mult lui Iisus întemeierea creştinismului, în timp ce Pavel, devenit eroul ereticului Marcion, trecea în rând pentru teologii ortodocşi.

Destinul excepţional al Apostolului neamurilor nu a fost, prin urmare, atât de hotărâtor pentru creştinism, pe cât se susţine uneori. Însă Pavel şi-a păstrat, după moarte, darul de a stârni pasiuni, trecând, în mai multe rânduri de-a lungul, veacurilor, drept „adevăratul întemeietor al creştinismului”. Este indiciul unei vitalităţi postume care se manifestă doar în cazul acelora ce au trăit cu intensitate în slujba unei cauze mari.