Originile creştinismului

Cele două referinţe la nişte Evanghelii gnostice subliniază, în plus, că aceste texte nu năzuiesc să explice viaţa şi lucrarea lui Iisus, ci mai degrabă să promoveze o reflecţie din partea credinciosului gnostic în vederea împlinirii, a „desăvârşirii”, a mântuirii, care se săvârşeşte cu ajutorul revelaţiei gnostice. Evanghelia Evei trimite la o lectură puţin ortodoxă a textului biblic. Şarpele slujeşte de iniţiator Evei, prototip al credinciosului gnostic, care, graţie hranei care este iniţierea în cunoaşterea gnostică, va fi zămislit într-un nou mod.

1. Ediţia A. Rousseau, Le Cerf, Paris, 1984, p. 316.

1. Trad. fr. M. Tardieu, „Epiphane contre Ies gnostiques”, Tel Quel, nr. 8, mai 1981, p. 6.

EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI Comunităţi gnostice, comunităţi creştine Aceste câteva referinţe vechi ilustrează funcţionarea acestor grupuri gnostice. Mântuirea este propusă sub forma cunoaşterii; accesibilă prin intermediul unei revelaţii orale, uneori transmisă şi în scris, această revelaţie constă în principal în cuvinte atribuite Mântuitorului sau în comentariile acestor cuvinte. Dacă citim Epistola lui Ptolemeu către Flora1, vom vedea că transmiterea acestor cunoaşteri urmează reguli foarte precise: este vorba de o transmitere strictă a tradiţiilor care provin din epoca Mântuitorului (Epifanie, Panarion 31, 7, 9). Cercurile gnostice funcţionează prin urmare cu categorii de maeştri spirituali, înconjuraţi de discipoli avizi să înainteze pe calea cunoaşterii. După spusele Părinţilor Bisericii şi la lectura textelor gnostice în sine, ne putem gândi că era posibil ca aceste grupări să se situeze în marginile comunităţilor creştine, în interiorul sau în afara acestora. Cu excepţia caracterului elitist al unui acces la mântuire rezervat celor ce-şi folosesc inteligenţa şi cultura, trebuie să fi fost uneori dificil să distingi un gnostic de un credincios creştin obişnuit.

Numeroase texte gnostice subliniază existenţa unei relaţii fraterne foarte calde între membrii grupului de adepţi. Relaţia directă cu un maestru spiritual încuraja ştergerea diferenţelor sociale; se poate ca acest aspect să corespundă vorbelor pe care apostolul Pavel le spunea despre comunităţile creştine în care „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Ga 3, 28). Dar această relaţie directă cu Mântuitorul înviat, prin cuvintele maestrului spiritual, se putea lipsi de o mijlocire din partea ierarhiei bisericeşti; acest fapt a generat conflicte cu ierarhia bisericească ortodoxă, grijulie să se respecte un minimum de ordine în celebrările liturgice. Ar fi însă inexact să credem că putem defini gnosticii printr-un antiri-tualism. Accesul la cunoaştere trecea şi printr-o ritualizare precisă, după cum o arată, de pildă, Evanghelia lui Filip sau Evanghelia egiptenilor. În funcţie de grupuri, putea fi întâlnit fie un soi de rit de iniţiere creştină, fie o critică a riturilor creştine, în special a botezului sau a penitenţei.

O medicină a sufletului De altfel, adepţii grupărilor gnostice erau încurajate să ducă un mod de viaţă ascetică. Texte precum Evanghelia lui Toma, Cartea lui Toma atletul, învăţăturile lui Silvan ar merita să figureze în antologiile de texte duhovniceşti. Ca urmare a poziţiilor Părinţilor Bisericii, gnosticii 1. Trad. fr. Gilles Quispel, „Lettre a Flora”, Sources chretiennes, nr. 24 bis, Le Cerf, Paris, 196.

Au fost luaţi prea adeseori drept nişte intelectuali dispreţuind lumea şi propriul trup. Evanghelia lui Toma este un frumos exemplu de invitaţie la descoperirea şi la stăpânirea trupului. Texte ca Tratatul tripartit, Apocriful lui Ioan ori Originea lumii ar ilustra şi alte faţete ale mediilor gnostice, împătimite după exegeză biblică, teologie, astronomie, cosmologie, reţete medicale sau doar după psihologie.

Gnoza este, în cele din urmă şi o medicină a sufletului, o descoperire care trece prin cunoaşterea de sine. Este, poate, singurul lucru care o menţine în actualitate până în ziua de azi.

Jean-Daniel Dubois EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI Originile lui Iisus în literatura creştină apocrifă Faţă de povestirile despre copilăria lui Iisus care sunt incluse în Evangheliile canonice după Matei şi după Luca, cele păstrate în textele apocrife sunt mult mai bogate şi mai variate. Cele mai vechi dintre aceste istorisiri apocrife despre zămislirea şi naşterea lui Iisus se găsesc în Protoevanghelia lui Iacov, Urcarea la cer a lui Isaia şi Apocalipsa lui Adam. Alte povestiri sunt de asemenea oferite în Odele lui Solomon, Faptele lui Petru şi Epistola către Apostoli.

Din punct de vedere istoric, se cuvine să ne ferim în primul rând a considera povestirile canonice drept superioare celor apocrife. La vremea redactării lor – spre sfârşitul secolului I şi pe durata întregului secol al H-lea – atât unele, cât şi celelalte aveau în mod cert acelaşi statut teologic. De aceea, chiar dacă nu au fost păstrate în canon, povestirile apocrife trebuie considerate nişte martori ai reprezentărilor despre zămislirea şi naşterea lui Iisus care circulau în epocă. Într-adevăr, în sânul unei bogate diversităţi doctrinale – în parte trecută sub tăcere, în urma canonizării – au înflorit povestirile apocrife despre copilărie, fie pentru a se opune anumitor tendinţe marginale (care vor deveni heterodoxe), fie pentru a apăra anumite tendinţe majoritare (care vor deveni ortodoxe).

Protoevanghelia lui Iacov în Protoevanghelia lui Iacov, un text de la mijlocul secolului al I-lea, sunt redate două povestiri: una despre zămislire (1), cealaltă – despre naştere (17, 18 şi 19, l-2). Ele nu trebuie privite ca nişte interpretări ale povestirilor din Evanghelia după Luca. Atât unele, cât şi celelalte răspund mai degrabă anumitor problematici doctrinale din epocile lor. Din punct de vedere doctrinal, povestirile despre zămislirea şi naşterea lui Iisus din Protoevanghelia lui Iacov trebuie plasate în contextul conflictelor din jurul dochetismului – adică împotrivindu-se anumitor creştini care considerau umanitatea lui Iisus drept o virtualitate şi nu o realitate. În ce priveşte zămislirea, spre deosebire de povestirea canonică, povestirea apocrifă aduce o dezvoltare. În prima, nu este vorba decât despre zămislire, fără alte lămuriri. În a doua, zămislirea este descrisă ca rod al „Cuvântului”. Acesta din urmă nu pare să fie, totuşi, un indiciu suficient pentru a considera ca dochetizantă a doua povestire despre zămislirea lui Iisus. Cu toate acestea, motivul zămislirii prin Cuvânt a dat naştere unor motive specific dochetizante, cum ar fi, de exemplu, zămislirea prin ureche. În general, dochetiştii au fost interesaţi cu precădere de problemele legate de naşterea lui Iisus şi nu de zămislirea sa. Important pentru ei era ca naşterea lui să fie fără pată – adică fără necurăţie – mergând până la a face o asemenea naştere virtuală şi nu reală.

În ceea ce priveşte naşterea, faţă de povestirea canonică, povestirea apocrifă aduce şi ea o dezvoltare semnificativă. În prima, nu este vorba decât despre naştere, de asemenea fără alte precizări. În a doua, naşterea este descrisă cu expresii biblice utilizate, pe de altă parte, cu ocazia manifestărilor teofanice. Acestea din urmă nu sunt totuşi indicii care să permită considerarea ca dochetizantă a povestirii naşterii lui Iisus din Protoevanghelia lui Iacov. Este evident, totuşi, că autorul acestei povestiri se zbate între necesitatea de a arăta că naşterea lui Iisus este în acelaşi timp reală – nu virtuală – şi minunată. El trebuie, într-adevăr, să arate că Iisus s-a născut asemenea tuturor oamenilor, dar că s-a născut şi într-un chip miraculos – singurul mod de a-l mărturisi caracterul divin.

Protoevanghelia lui Iacov introduce – în 19, 3; 20 – o moaşă, martoră a minunii ivirii copilului dintr-un nor luminos ce învăluie peştera. Această moaşă îi povesteşte unei anume Salomeea că o fecioară tocmai a născut în chip minunat. Salomeea vrea să probeze întâmplarea cu propria mână, care îi este arsă, apoi vindecată.

După toate aparenţele, Protoevanghelia lui Iacov se opune unor creştini care profesează tendinţe dochetizante. În acest scop, ea foloseşte mai ales motive biblice – provenite din Vechiul Testament – acordând un loc important miraculosului.

Urcarea la cer a lui Isaia Urcarea la cer a lui Isaia, un text de la sfârşitul secolului I, conţine o povestire foarte originală a naşterii lui Iisus, în care profetul Isaia, ridicat în al şaptelea cer în timpul unei viziuni, a putut vedea nu numai pe Mesia preexistând, ci şi viitoarea sa coborâre în această lume, răstignirea şi înălţarea lui prin sferele cereşti.

Apariţia lui Mesia în lume este povestită destul de amănunţit, căci îşi propune ilustrarea modului în care această fiinţă cerească se poate manifesta sub o formă umană, nefiind totuşi un om în carne şi oase. În fapt, Mesia este socotit ca simulând o viaţă omenească normală, pentru a nu fi recunoscut de Diavol; această simulare începe exact o dată cu sarcina Măriei.

Ideea zămislirii feciorelnice a lui Iisus de către Măria este exploatată aici pentru a dovedi că Mesia nu a fost conceput asemenea oricărei fiinţe umane. În acest context, Urcarea la cer a lui Isaia 1, 2-5 furnizează o povestire paralelă celei din Matei 1, 18-25. Măria, logodnica lui Iosif, se trezeşte însărcinată, deşi este fecioară; Iosif vrea să o alunge, însă după o apariţie îngerească – îngerul este aici Sfântul Duh însuşi, în timp ce zămislirea nu este atribuită Sfântului Duh – o păstrează lângă el, fără însă a o atinge. La doar două luni de la zămislire, are loc naşterea pruncului, care, de altfel, nu este o naştere propriu-zisă. Măria şi Iosif sunt singuri, acasă, la Betleem. Deodată, Măria vede un copilaş, apoi îşi dă seama că sânul ei a redevenit ca înainte de a zămisli. Îndată după aceea, ochii lui Iosif se deschid şi ei, el vede pruncul şi îi aduce slavă lui Dumnezeu, în vreme ce un glas îi porunceşte să nu povestească această vedenie nimănui. Nu ştim nici măcar dacă pruncul a ieşit din pântecele Măriei sau nu; ceea ce contează este că Măria şi Iosif văd ivirea, în această lume, a celui ce va trece drept fiul lor, dar despre care ei sunt singurii ce ştiu că, în realitate, a venit de altundeva. Toţi ceilalţi vor trebui să creadă că este un copil ca toţi ceilalţi, dar vor fi totuşi nedumeriţi de împrejurările exterioare ieşite din comun ale naşterii, care îi vor tulbura. Această povestire a naşterii lui Iisus se inspiră dintr-o doctrină a preexistentei şi a coborârii în ascuns a lui Mesia în această lume. Nuanţele dochetiste sunt numeroase, ele tind să nege realitatea omenească a lui Iisus, în beneficiul realităţii sale divine.

Pentru autorul Urcării la cer a lui Isaia, zămislirea şi naşterea virginală sunt o dovadă că Iisus nu este prin nimic asemănător celorlalte făpturi omeneşti.

Apocalipsa lui Adam în Apocalipsa lui Adam un text gnostic de la începutul secolului al I-lea, descoperit în Egipt, la Nag Hammadi – găsim o listă a diverselor moduri de a descrie originile lui Iisus.

Aceste reprezentări iau forma a paisprezece notiţe despre zămislirile şi naşterile lui Iisus: primele treisprezece – de origine iudaică sau păgână – sunt socotite de autor ca fiind aberante (7, 26-82, 19); ultima, corespunzătoare opiniei sale (82, 19-28), se consideră ca lipsindu-se de mărturiile profetice. Adversarii vizaţi în primele treisprezece notiţe nu sunt precizaţi decât cel mult foarte impersonal. A paisprezecea strofă este antiteza celor treisprezece de mai înainte. Potrivit acesteia, cu nici un chip nu poate exista vreun amestec între omenesc şi dumnezeiesc. Altfel spus, Iisus „a apărut dintr-o Sferă străină” (82, 26): el este o fiinţă divină şi nu una omenească şi încă şi mai puţin o fiinţă divină şi totodată omenească; el este exclusiv o emanaţie dumnezeiască străină de lumea oamenilor.

Suntem nevoiţi să reliefăm, în literatura apocrifă, extrema înflorire a gândirii creştine cu privire la originea lui Iisus: era el o fiinţă omenească EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI sau una dumnezeiască? Multiplicitatea şi divergenţa răspunsurile aduse de această listă arată în ce măsură trebuie să fi fost dezbătute aceste probleme înainte ca ortodoxia să ajungă să unifice aceste tradiţii prin canonizare. Diversitatea celor paisprezece notiţe din Apocalipsa lui Adam demonstrează, dacă mai era nevoie, că nu se ştia nimic exact despre originile lui Iisus. O asemenea diversitate în reprezentarea zămislirii şi naşterii lui Iisus nu se poate explica altfel! Dacă ar fi existat tradiţii istorice despre originile lui Iisus, ele ar fi fost opuse, fără nici o îndoială, tuturor acestor explicaţii. Povestirile din Matei l-2 şi dinLuca l-2 trebuie să nu fi fost recunoscute de toţi ca autentice.

Simon Mimouni Pelerinii primelor secole la Betleem Atunci când, la începutul secolului al IV-lea, ia naştere marea mişcare a pelerinajelor către Palestina, Betleemul se află în fruntea locurilor vizitate. În a sa Demonstraţie evanghelică, scrisă către 312, Eusebiu de Cezareea observă că pelerinii Ierusalimului se îndreaptă şi spre Betleem, „pentru a-l cunoaşte locurile” (să evidenţiem, în treacăt, această dorinţă de a se instrui, pe care o întâlnim frecvent la vizitatorii din secolul al IV-lea). Această mişcare nu va înceta în timpul secolelor următoare, Betleemul aflându-se atât de aproape de Ierusalim şi, de asemenea, în sfera lui de influenţă. Aceşti pelerini ai Betleemului nu sunt însă cei dintâi, întrucât în prima jumătate a secolului al I-lea, Origen însuşi trecuse pe aici, unde văzuse peştera şi ieslea şi întrucât, după mărturia lui Iustin, în prima jumătate a secolului al I-lea, aici era prezentată o peşteră în care era plasată Naşterea lui Hristos. Se pare, totuşi, dacă îi dăm crezare Sfântului Ieronim, că într-o anumită perioadă, o pădure sacră închinată lui Adonis s-ar fi aflat în apropierea peşterii şi ar fi îndepărtat vizitatorii. În orice caz, abia începând cu secolul al IV-lea va căpăta importanţă valul vizitatorilor acestui loc şi nu numai.

Împărăteasa Elena între primii vizitatori ai Betleemului se distinge Elena, mama lui Constantin, venită în Palestina în anul 327 (data este controversată: ar putea fi primăvara anului 325) să viziteze Locurile Sfinte. Motivaţiile pelerinajului întreprins de Augusta sunt multiple: pe lângă motivul oficial – lucrarea harurilor pentru triumful împăratului „creştin” – putem presupune o dorinţă reparatorie pentru drama casnică ce îndoliase de curând familia imperială (soţia şi fiul lui Constantin, ucişi la ordinul acestuia); să reţinem, cel puţin, că Elena mai avea ca misiune supravegherea lucrărilor de construcţie întreprinse la locurile sfinte din porunca fiului ei. În acest context, mai mulţi istorici din vechime i-au atribuit iniţiativa zidirii bazilicii Naşterii Domnului din Betleem. Nu trebuie, fără îndoială, să exagerăm rolul împărătesei, căci construcţia bazilicii din Betleem nu este decât un element al unui plan apologetic de ansamblu, care viza ridicarea unor somptuoase biserici pe locurile Naşterii Domnului,

EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI 385 ale Patimii şi învierii (Martyrium şi Anastasis), ale înălţării (Eleona) -llustrând astfel cele trei afirmaţii ale Crezului: s-a născut, a pătimit şi a înviat, s-a urcat la ceruri.

Pelerini din secolul al IV-lea Pelerinul din Bordeaux dă seamă, în anul 3, despre stadiul de avansare a acestor construcţii constantiniene. El este primul care semnalează la Betleem bazilica Naşterii Domnului. Menţionează, de asemenea, mor-măntul lui David (căruia îi alătură pe lesei, Solomon şi pe trei tovarăşi de arme ai lui David), un mormânt pe care îl vor semnala, timp de mai multe veacuri, vizitatorii Betleemului.

În ce o priveşte pe Egeria, ea s-a dus la Betleem de mai multe ori în timpul şederii sale în Orient, din 381 până în 384; din nefericire, o filă din manuscris a dispărut, aceea care descria ceremoniile de Bobotează desfăşurate în biserica numită Câmpul Păstorilor şi în cea a Naşterii Domnului. Ea ne aduce în altă parte o informaţie interesantă cu privire la celebrarea la Betleem, la 18 mai, a unei sărbători în cinstea Sfinţilor Inocenţi. Se pare că, încă de pe vremea sa, era obiceiul să fie arătate, într-o biserică din partea locului, relicvele acestora din urmă.

O iesle de argint La doar câţiva ani mai târziu, Sfântul Ieronim se va instala la Betleem împreună cu Paula şi Eustochium, scumpele sale fiice spirituale, unde va rămâne până la moartea sa în anul 420. El evocă adeseori în scrierile sale peştera Naşterii Domnului. Să-l ascultăm descriind simţămintele Paulei la vederea acestei peşteri: „O ascultam jurându-mi cum contempla cu ochii credinţei pruncul înfăşurat în scutece şi scâncind în ieslea lui, magii adorându-l pe Dumnezeu, steaua care strălucea deasupra, Fecioara Măria, tatăl înfietor purtându-se prevenitor, păstorii dând fuga de cu noapte pentru a vedea ce se întâmplase [.], pruncii măcelăriţi, Irod şi furia lui. Pe Iosif şi Măria fugind în Egipt. Amestecându-şi lacrimile cu bucuria, striga: «Bun găsit, Betleeme, casă a pâinii, unde s-a născut pâinea cea coborâtă din cer».”. De altfel, Ieronim ne vorbeşte îndelung despre iesle, mâhnit de faptul că aceea de la început, o iesle de lut, a fost înlocuită -sau mai degrabă, fără îndoială, acoperită – cu o iesle de argint: „Ah, măcar de mi-ar fi dat să văd această iesle unde s-a odihnit Domnul! Dar, vai! Dintr-un simţământ de veneraţie pentru Hristos, noi am dat la o parte ieslea de lut, spre a-l pune în loc una de argint. Cu cât mai de preţ era pentru mine cea dată la o parte! Argintul şi aurul sunt bune pentru păgâni; această iesle de lut era mai preţioasă pentru credinţa creştină!”. Ieronim mai cunoaşte la Betleem mormântul lui David, iar în împrejurimile lui, Câmpul Păstorilor, unde aceştia îşi păzeau turmele atunci când au primit solia îngerilor. Situat în apropierea turnului Ader, unde şi patriarhul Iacov le păscuse pe ale sale, acest loc îi inspiră lui Ieronim una din acele dezvoltări în care exegeza tipologică amestecă fără să clipească mai multe texte biblice, nu fără a strecura discret o trimitere la mitologia clasică: „în vreme ce păstorii îşi păzeau oile, au găsit Mielul Domnului, cu lâna curată şi neprihănită care a fost umezită de rouă cerească, în vreme ce tot pământul era uscat, el, al cărui sânge a ridicat păcatele lumii şi, împrăştiat pe uşorii uşilor, a pus pe fugă pierzătorul din Egipt”. Toate aceste texte ale lui Ieronim traduc iubirea lui pentru aceste locuri, despre care mărturiseşte şi alegerea amplasării mormântului său, chiar la intrarea în peşteră.

Călugări şi eremiţi în secolul al V-lea, puţini pelerini ai Betleemului ne-au lăsat amintirile lor. Eucherius (dacă îl putem data din această epocă) a fost uimit de micimea satului, împrejmuit de un zid de incintă scund şi lipsit de turnuri. Semnalează şi el ieslea şi strălucitoarea ei raclă din aur şi argint. Aceasta este epoca în care mulţi călugări se instalează în deşertul Iudeii, aflat foarte aproape. Nu departe de sat, pe o colină, Teodosios şi tovarăşii săi se aşază într-o peşteră pe care o socotesc ca fiind cea în care magii au făcut popas, pe drumul de întoarcere de la Ierusalim către ţinutul lor. Se întemeiază şi o mănăstire la Kathisma, între Ierusalim şi Betleem, nu departe de mormântul Rahelei, pe locul în care se presupune că Fecioara Măria ar fi şezut cu ocazia sosirii sale la Betleem.

Bazilica lui Iustinian.

Secolul al Vl-lea este o epocă importantă pentru Locurile Sfinte din Betleem. Bazilica lui Constantin, distrusă în anul 529, în timpul unei revolte samaritene, este reconstruită la puţin timp după aceea, din ordinul lui Iustinian, după un plan uşor diferit de cel dinainte, dar la fel de somptuos; este bazilica pe care o mai putem vedea şi astăzi la Betleem. Această reconstrucţie este însoţită şi de punerea în valoare a locului: astfel, atunci când pelerinul din Piacenza îl vizitează prin anii 560-570, declară că este un loc minunat. Să-l dăm cuvântul: „Se află aici peştera în care s-a născut Domnul şi în care se găseşte ieslea împodobită cu aur şi argint; luminile strălucesc aici zi şi noapte. Gura peşterii este foarte strimtă. Sfântul Ieronim, un preot, a săpat stânca la intrarea în grotă, făcându-şi acolo un mormânt, unde a şi fost aşezat”. În afară de bazilica Naşterii Domnului, el a văzut şi un alt sanctuar, asupra căruia mărturia lui este de mare însemnătate: „La o jumătate de milă de Betleem, într-o mahala, sunt două morminte unde odihnesc David şi Solomon; i se spune locului «Sfântului David». Copiii pe care Irod i-a dat morţiiîşi au aici EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI mormântul; odihnesc în el toţi laolaltă, îl deschizi şi le vezi osemintele”, în sfârşit, pe drumul dinspre Ierusalim, pelerinul nostru mai văzuse mormântul Rahelei şi locul în care şezuse Fecioara, cu izvorul care apăruse la ruga ei.

Cruţată mulţumită magilor Către aceeaşi perioadă, în îndepărtata-l Galie, Grigore de Tours culegea mai multe povestiri ale pelerinilor în Orient: prin el cunoaştem existenţa, în bazilica Naşterii Domnului, a unui puţ supranumit „al Fecioarei” şi virtuţile miraculoase ce îi erau atribuite. Cei care priveau în acest puţ, se povesteşte, din clipa în care aveau inima curată, puteau vedea acolo steaua care le apăruse magilor, alunecând de la un perete la altul. Oricum ar sta lucrurile în cazul acestei legende pioase, să observăm că toţi vizitatorii puteau cel puţin vedea această stea pe un mare mozaic parietal care reprezenta Adoraţia magilor. Acest mozaic a salvat biserica de la distrugere în anul 612: atunci când perşii au invadat Palestina şi i-au jefuit rând pe rând sanctuarele, au cruţat numai bazilica Naşterii Domnului, fiindcă îi văzuseră în ea pe magi reprezentaţi în veşminte persane.

Episcopul galic Arculf Să încheiem această privire de ansamblu asupra pelerinilor din vechime cu episcopul galic Arculf, venit din Galia în a doua jumătate a secolului al Vll-lea, într-o epocă în care arabii cuceriseră Palestina. Şi el a remarcat caracterul modest al Betleemului şi meterezele lui fără turnuri; a văzut peştera, împodobită toată cu marmură, de unde relicvariul ieslei pare să fi dispărut, căci fundul peşterii este numit în vremea aceea iesle; a văzut o scăldătoare în care ar fi fost îmbăiat pruncul Iisus şi în care pelerinii îşi spălau faţa; a mai văzut biserica cu mormântul lui David şi o alta cu cel al Sfântului Ieronim (care a fost deci deplasat); o altă biserică, în sfârşit, pe Câmpul Păstorilor, unde erau chiar arătate mormintele a trei dintre ei! Cu timpul, după cum se vede, legenda Betleemului s-a îmbogăţit, lucru care va continua şi de-a lungul secolelor următoare. Căci atracţia micii cetăţi nu va slăbi şi mulţi vor fi cei care vor răspunde invitaţiei lui Ieronim, de a veni aici pentru „a intra în cortul său şi a venera locul pe unde i-au călcat paşii”.

Pierre Maraval Triumful calendarului creştin jrto,

Creştini ascunşi în catacombe, în timp ce desfrâurile şi cruzimile romane se dezlănţuiau deasupra lor: se ştie astăzi în ce măsură această imagine este falsă. Primii creştini trăiau, în cea mai mare parte a lor, integraţi într-o societate ale cărei valori şi desfătări le împărtăşeau şi ei cu îndestulare. Desigur, decorul şi sărbătorile, publice şi particulare, ale maiestuoaselor vile romane rămâneau cu desăvârşire străine devoţiunilor proprii adepţilor lui Hristos. Dar în anul 312, prin voinţa lui Constantin, creştinismul încetează a mai fi un cult marginal, cel mai adesea tolerat şi uneori interzis, devenind o religie ocrotită şi din ce în ce mai strâns asociată puterii.

Timpul creştin a avut, încă de la început, un ritm propriu. Ştim, prin intermediul Faptelor Apostolilor şi al lui Pavel, că, a doua zi după sabat, credincioşii se adunau în amintirea învierii lui Hristos şi a apariţiilor sale din dimineaţa şi seara acestei zile. Omul de litere latin Pliniu cel Tânăr, guvernator al Bitiniei (nord-vestul Anatoliei) din septembrie 1 până în ianuarie 13, oferă, într-o corespondenţă celebră cu împăratul Traian pe tema creştinilor, prima descriere sintetică a acestor adunări: Au obiceiul să se întrunească la oră fixă, înainte de ivirea zorilor, să psalmodieze un imn către Hristos ca unui zeu, răspunzându-şi pe rând, cor şi solist şi să se lege prin jurământ nu spre vreo mişelie, ci spre a nu săvârşi nici furtişag, nici tâlhărie, nici dezmăţ, a nu-şi călca vorba, a nu se împotrivi să înapoieze un tezaur atunci când li se cere s-o facă. După ce au împlinit acestea, regula lor este să se despartă, apoi să se adune iarăşi ca să mănânce, merinde oarecare şi nevinovate. De altminteri, au renunţat la acest din urmă obicei după edictul meu, prin care, potrivit poruncilor tale, pusesem capăt întrunirilor.”