Originile creştinismului

Organizarea adunărilor iudaice Organizarea internă a acestor comunităţi iudaice din Roma nu pare dintre cele mai limpezi. Ghicim similitudini, în acelaşi timp cu o anumită deosebire structurală, cu Palestina sau cu restul diasporei. În Israel.

În diaspora, construcţiile slujind drept loc de adunare în ziua de sabat se numeau proseuches sau case de rugăciune şi nicidecum „sinagogi” ca în Palestina şi Siria (la Antiohia, de pildă). La Roma, într-o greacă latinizată, se folosea cuvântul proseucha.

Oraşele şi târguşoarele sunt administrate de şapte judecători” numiţi şi „arhonţi” sau pamashim, care dispuneau, între altele, asupra tuturor serviciilor de întrajutorare: blidul săracului şi coşul văduvei (cf. Josephus, Antichităţi IV, 214-287; Războiul I, 568-571). Faptele Apostolilor 6, l-7 amintesc şi ele alegerea a şapte membri şi, în timpul acestei restructurări ecleziale, „evreii” sunt diferenţiaţi de „eleniştii” iudeo-creştini din Ierusalim. Pe lângă arhonţii sau „iudeii de frunte” {cf FA 17, 4) ce cârmuiau realmente cetatea, precum şi pe lângă arhisinagogii însoţiţi de slujitorul sinagogii (Le 4, 20), să semnalăm şi „bătrânii” sau prezbiţii, membri ai sfatului care nu par să joace un rol foarte însemnat. În întreaga diasporă găsim aceste diverse denumiri, pretutindeni cu menţionarea arhonţilor – un titlu pe care comunităţile creştine nu l-au acceptat de altfel niciodată.

La Alexandria şi, fără îndoială şi la Antiohia pe Oronte, toate adunările din oraş îşi aflau unitatea în cadrul unui politeuma iudaic, un soi de organizaţie comunală cu arhonţi aleşi şi prezbiţi. La Alexandria – cel puţin în secolul I al erei noastre – un gerousia (sau boule), adică un sfat al obştii, conducea întreaga comunitate. Tosefta Suka 4, 6 menţionează acest sfat, cu cei şaptezeci şi unu de membri ai săi. Astfel de consilii puteau trimite în grabă delegaţi în afara hotarelor, cum este delegaţia condusă de Filon din Alexandria la Roma, în epoca lui Caligula. De asemenea, sfatul putea convoca o adunare punctuală a iudeilor din politeuma, adunare denumită în acest caz ecclesia.

Nici o legătură între sinagogile romane La Roma, după toate aparenţele, nu era la fel. Diversele sinagogi-adunări par autonome, fără legătură între ele, fără sfat sau organizare de ansamblu pentru toţi iudeii din urbe. În acest context fărâmiţat, este posibil ca o măsură ce îi afectează pe iudeii – şi deci pe iudeo-creştinii – unor sinagogi sau ai altora să nu intereseze la fel de mult masa risipită a iudeilor din Oraş. Fără îndoială, astfel s-a întâmplat în cazul decretului de expulzare al împăratului Claudiu, care nu i-a afectat pe toţi iudeii din Roma, ci mai degrabă ramura iudeo-creştină, din care făceau parte, între alţii, Priscila şi Acvila.

Vom mai remarca, după mărturia inscripţiilor, că aparent nu există „bătrâni” sau prezbiţi la Roma, nu mai mult decât la Antiohia, de altfel. Este adevărat că aceşti „bătrâni” nu jucau deloc un rol activ în comunităţi. La creştinii din Roma, nu îi vedem menţionaţi decât începând cu Clement Romanul şi în 1 Petru 5, l-5, adică într-o epocă tardivă.

Invidia altor minorităţi Sinagogile sau adunările iudaice din Roma, după modelul adunărilor de acelaşi tip din restul diasporei, trebuiau, fără îndoială, să trezească oarecare invidii din partea celorlalte minorităţi etnice şi a nenumăratelor EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI 317 thiases religioase ale vremii. Aceste thiases, în general acceptate sau tolerate, după caz, fără a avea însă o existenţă legală propriu-zisă, nu aveau soliditatea şi nici, mai ales, privilegiile sinagogilor iudaice. Privilegiile de care vorbim erau atunci considerabile. Iudeii din Roma se puteau întruni în dimineaţa sabatului şi în timpul acelor mese comune la care fiecare participa, fără îndoială, cu bani sau în natură. Puteau chiar aduna bani pentru a-l trimite la Ierusalim, contribuind astfel la impozitul pentru Templu şi jertfele acestuia, obicei larg practicat de oamenii din diasporă, fără ca măcar Legea lui Moise să-l oblige direct la aceasta. Iudeii respectau, în plus, odihna de sabat, ceea ce dădea naştere adeseori ironiei la adresa lor. Cu excepţia cazului în care se ofereau voluntari, nu erau deloc siliţi să slujească sub arme: odihna de sabat şi, mai mult, cinstirea divină datorată însemnelor imperiale nu le-o îngăduia câtuşi de puţin. Aceste felurite privilegii acordate în mod obişnuit iudeilor constituiau un adevărat statut de excepţie.

Înţelegem mai bine atunci neplăcerile întâmpinate de iudei, ranchiunile şi ura mergând uneori până la răzvrătirea anti-ludaică – la Alexandria, de exemplu – după cum înţelegem şi drama provocată de sciziunea treptată între iudeii credincioşi exclusiv Legii lui Moise şi aceşti iudeo-creştini promotori ai unei credinţe noi. Recunoaşterea unei sinagogi creştine, cu mesele sale comunitare sau cine ale Domnului, nu puteau să nu stâr-nească împotrivire.

Charles Perrot Diaspora iudaică din Roma în secolul I al erei noastre, iudeii sunt răspândiţi peste tot, din Bazinul mediteranean, aflat sub dominaţie romană şi până în Imperiul part, în Mesopotamia. Însă diaspora iudaică din Roma nu ocupă sferele înalte ale societăţii şi nu constituie o elită intelectuală, aşa cum se întâmplă la Alexandria.

Încă de la mijlocul secolului I î. Hr., autorul Oracolelor sibiline declara poporului lui Israel: „Fiecare bucată de pământ va fi plină de cei de-un neam cu tine şi aşijderea fiecare mare şi toată lumea îţi va urî obiceiurile” (Or. Sib. I, 271). La fel, Strabon, istoricul şi geograful lui Augustus, scrie că încă din timpul lui Sulla (către 85 î. Hr.), „acest popor s-a pripăşit în toate cetăţile şi nu este lucru uşor să găseşti un loc în lumea toată care să nu-l fi primit şi să nu-l fi simţit puterea” (după Josephus, Antichităţi XIV, 15). Vom remarca şfichiul ostil care răzbate din aceste texte. Spre sfârşitul secolului I, istoricul iudeu Flavius Josephus observă la rândul său: „Nu există popor pe lume fără nat din neamul nostru” (Războiul I, 398). Aceasta exprimă convingerea iudeilor din epocă de a fi atins deja marginile lumii, în timp ce în lumea mediteraneană ei nu reprezentau decât zece la sută sau ceva mai puţin din populaţia de atunci – ceea ce este deja considerabil!

Şapte milioane de iudei în Imperiul Roman?

Mai mulţi specialişti moderni evaluează populaţia iudaică a acelui timp la circa şase sau şapte milioane. Barhebreus, un cronicar siriac din secolul al XlI-lea, vorbeşte chiar de un recensământ al tuturor iudeilor, desfăşurat sub împăratul Claudiu (4l-54), care ar da cifra de 6 94 0 de iudei numai în Imperiul Roman. Nu ştim unde a putut găsi acest şoarece de bibliotecă o asemenea informaţie. Egiptul avea el singur un milion de iudei, potrivit lui Filon, Alexandria fiind cel mai mare oraş iudaic din lume. Or, în secolul I, Roma trebuie să nu fi depăşit, fără îndoială, câteva zeci de mii; unii vorbesc de 30 0 de iudei. Comunităţile romane par mai degrabă sărace ca număr. O asemenea cifră varia, evident, în funcţie de împrejurări, de afluxul sclavilor şi de diversele expulzări.

Prima menţiune cunoscută a unei comunităţi iudaice la Roma este urmare a intervenţiei, în anul 139 î. Hr., a lui Cornelius Hispanus, un EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI 319 praetor peregrinus (magistrat însărcinat cu problemele străinilor) care se ridică împotriva propagandei iudaice – rituri şi practici susceptibile să „spurce morala romană prin cultul lui Iupiter Sabazios” (asimilat aici lui Iahve Savaot!). Va urma o expulzare.

În anul 59 î. Hr., Cicero, care le ia şi el în derâdere „superstiţia barbară”, evocă în următorii termeni numărul mare de iudei prezenţi la procesul prefectului Flaccus: „Ştii ce mare mulţime sunt, cum sunt cu toţii un trup, ce înrâurire au în întruniri” (Pro Flacco 28). Este adevărat că biruinţa lui Pompei asupra Ierusalimului provocase o masivă afluenţă de prizonieri iudei la Roma. La fel se va întâmplă, ba chiar înmulţit, după distrugerea Ierusalimului, în anul 70 al erei noastre: în schimbul a 30 de dinari, puteai avea la Roma un sclav circumcis (Petroniu, Satiricon 68). Dar la începutul secolului I, numărul lor nu trebuie să fi fost deloc remarcabil. Filon scrie în legătură cu ei: „întinsul cartier al Romei, dincolo de Tibru [.], era ocupat şi locuit de iudei. Cei mai mulţi dintre ei erau liberţi romani. Aduşi în Italia ca prizonieri de război, au fost apoi eliberaţi de stăpânul lor, fără a fi siliţi să-şi schimbe niciuna din datini” (Legaţio ad Caium 15). Ceea ce nu-l împiedica să fie legaţi de oraşul lor, cum erau şi de Imperiu. Josephus spune de altfel că, după moartea lui Irod cel Mare în anul 4 î. Hr., aproape 8 0 de iudei romani, cu sprijinul notabililor veniţi din Ierusalim, i-au cerut lui Cezar Augustus să conducă direct Palestina, în locul urmaşilor lui Irod. Ataşamentul iudeilor romani faţă de politica imperială este cu atât mai puternic, cu cât situaţia lor economică şi politică rămânea precară.

Drept bagaj – un snop de fân După cum declară Filon, iudeii locuiesc mai ales cartierul Transtevere, al paisprezecelea şi ultimul cartier al Oraşului – după împărţirea efectuată de Augustus – situat de cealaltă parte a portului (emporium). Străzile sunt aici înguste şi întortocheate, cu cocioabe unele peste altele, departe de frumoasele case romane înălţate pe coline. Foarte aproape se află catacomba Monteverde, cea mai veche catacombă iudaică descoperită la Roma. Mormintele de aici, cu o înfăţişare mai degrabă sărăcăcioasă, sunt adesea lipsite de cubicula (încăperi funerare), aproape fără podoabe, fără zugrăveală: doar câteva obiecte de cult – ca menora (sfeşnicul), şofarul (cornul), etrogul (chitra) şi lulabul (ramura de palmier) – permit identificarea lor ca evreieşti. După cum o dovedesc inscripţiile acestei catacombe cel puţin, iudeii din Roma vorbeau curent greaca şi, de asemenea, latina. Şi alte cartiere au fost frecventate de iudei, cum este Subura (între Viminal şi Esquilin, un cartier rău-famat) sau chiar zona cuprinsă între Circul Mare (Circus Maximus) şi Poarta Capena. Iuvenal vorbeşte despre aceste locuri „închiriate iudeilor, care nu au avut drept bagaj decât un snop de fân” (Satiricon 3, l-l4).

Îrjainte de anul 70, la Roma găsim iudei în toate păturile societăţii sau aproape în toate, dar mai ales printre sclavi, liberţi, peregrini şi plebe. Filon evocă foştii prizonieri şi robi iudei, acum eliberaţi. Flavius Josephus menţionează şi el sclavi imperiali de origine iudaică (Antichităţi XVI, 134). Pe colina Palatinului, unde se afla şi reşedinţa împăratului, au fost descoperite mai multe candele evreieşti. Statutul economic şi social al unor astfel de sclavi îl depăşea cu mult, este adevărat, pe al multor cetăţeni de origine modestă.

Răscumpăraţi deseori de coreligionarii lor şi eliberaţi, cum spune Filon, iudeii nu rămâneau mai puţin în strânsă dependenţă, sub tutela sau mai degrabă în „clientela” foştilor lor stăpâni. Ne putem întreba totuşi dacă avea loc întotdeauna o eliberare formală în astfel de cazuri şi dacă mulţi iudei nu erau din capul locului azvârliţi în rândul peregrinilor. Aceşti venetici cu locuinţă, mici meşteşugari, prăvăliaşi sau lucrători în port, nu aveau nici un drept, doar pe acela de a fi uşor expulzaţi în caz de frămân-tări. Ceea ce avea de altfel să se întâmple în anul 49, sub Claudiu, antre-nând plecarea din Roma a Priscilei şi a lui Acvila (Rm 16, 3 şi FA 18, 2).

Cetăţeni de rangul doi Alţi iudei, fii de liberţi, erau recunoscuţi drept cetăţeni în urma unei eliberări formale. Aceşti oameni din plebe, clasaţi între humiliores, erau totuşi la adăpost de expulzare, nu însă şi de o înrolare forţată. În anul 19 al erei noastre, Tiberiu a expulzat iudei peregrini şi a înregimentat cu forţa patru mii de iudei „liberţi”, pentru a-l trimite să ţină piept tâlharilor în Sardinia. În Anale 2, 85, 5, Tacit adaugă despre ei că, dacă avea să-l ucidă clima acelei insule, n-ar fi cine ştie ce scofală! Vechile inscripţii iudaice din Roma menţionează rar o asemenea cetăţenie, într-atât rămâne de mare diferenţa faţă de categoria cetăţenilor numiţi honestiores, oameni din clasele înstărite ce ţin de ordinul ecvestru, al cavalerilor, sau, o fortiori, de ordinul senatorial. Aceşti iudei eliberaţi rămâneau săraci. Statutul lor de cetăţean trebuie să le fi înlesnit totuşi întrunirea acelor collegia tenuiorum, adică a acelor asociaţii meşteşugăreşti şi religioase cu mare succes în epocă, inclusiv desfăşurarea ospeţelor comune. Josephus menţionează aceste cine obşteşti iudaice, denumite syndeipna; de altfel, s-au găsit la Roma cupe purtând inscripţia „potir de binecuvântare”, folosite în încheierea meselor. Creştinii vor prelua obiceiul, punându-l în valoare, se înţelege (1 Co 10, 16; 1, 20 despre cina Domnului).

Nu se cunosc cazuri de iudei romani plasaţi în rândul claselor înalte, ci doar „simpatizante” ale lor, cum e Poppea, soţia lui Nero, ucisă de acesta în anul 65 (Josephus, Antichităţi X, 193-l95). Fără îndoială, nu era singura, căci mai multe femei prozelite sunt amintite în inscripţii, dar nu la fel de mulţi bărbaţi. Nu-l vedem pe Ovidiu deja amuzându-se pe seama acelor doamne care prinseseră gustul de a se întâlni în ziua de sabat (Ars amatoria I, 76)? Tot în mediul conducător, să menţionăm prezenţa la Roma a fiilor lui Irod cel Mare şi, mai ales, a lui Agripa I, prieten al lui Caligula şi al lui Claudiu. Dar aceşti oameni nu prea aveau legături cu populaţia iudaică a oraşului.

EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI Sărăcie culturală şi religioasă Iudeii din Roma erau săraci din punct de vedere financiar şi cultural. Faptul se poate constata până şi din inscripţiile funerare, adeseori pline de greşeli de ortografie. Ii vedem practicând toate meseriile umile: negustori ambulanţi sau vânzători de chibrituri, la schimb cu sticlă spartă; cerşetori şi povestaşi populari, ca acea femeie care vinde vise şi-şi învaţă copiii să ceară de pomană la loc cu vad; şarlatani sau escroci, ca acei patru iudei care au sustras bani de la soţia unui senator, Fulvia, ataşată totuşi cauzei evreieşti. Acest ultim scandal a făcut mare vâlvă în epocă, după cum o mărturisesc Josephus (Antichităţi XVI, 8l-84), Suetoniu, Tacit şi Dio Cassius. Mai găsim dascăli de şcoală iudei (o meserie prost plătită), actori, un poet, cum e acel Menophilos, acuzat de Marţial că i-ar fi furat versurile. Ca să nu mai vorbim de muncitorii iudei lucrători în portul foarte apropiat sau de făcătorii de corturi, în felul lui Acvila ori al lui Pavel (FA 18, 2). Desigur, mai erau şi câţiva neguţători ce vindeau, de pildă, acei peşti uscaţi kaşer (curaţi), câteva amfore pentru păstrarea acestora fiind descoperite la Pompei.

Sărăcia culturală şi religioasă a iudeilor din Roma nu este mai puţin mare. Cele mai vechi inscripţii par mute asupra unui subiect atât de important cum este învierea morţilor şi trebuie aşteptat al doilea secol al erei noastre pentru a citi frumoasa inscripţie numită „de la Regina”, în care motivul este puternic subliniat. În special asupra unui aspect merită să reflectăm. Dispunem de numeroase scrieri iudaice considerate apocrife sau intertestamentare. Or niciunul dintre aceste texte nu poate revendica în mod cert o origine romană, în vreme ce, din contră, textele egiptene, scrise îndeosebi la Alexandria, sunt în număr mare. Iudeii din Roma nu par a fi foarte cultivaţi.

Un asemenea iudaism popular nu putea totuşi să nu atragă ostilitatea celorlalte straturi ale populaţiei, inclusiv dispreţul intelectualilor vremii, extrem de aspri faţă de iudei, mai cu seamă la Roma. Seneca îşi bate cu uşurinţă joc de sabat, bun pentru trândavi şi la fel Petroniu şi alţi autori latini, ca Persius, Quintilian, Marţial şi Iuvenal. Din acest punct de vedere, iudeii romani nu prea aveau, fără îndoială, de ce-l invidia pe cei din Alexandria, cel puţin în epoca imperială, în timp ce iudeii din Asia Mică şi din Siria se bucurau mai degrabă de oarecare pace cu cei din preajma lor. Cu excepţia îndeosebi a epocii lui Caligula, iudeii din Roma nu erau mai puţin protejaţi de puterea imperială, ceea ce le permitea să supravieţuiască, în pofida ostilităţii înconjurătoare.

Charles Perrot EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI La Roma, culte venite din Orient Spre sfârşitul secolului I al erei noastre, Mithra, zeul iranian, este solid implantat în mai multe cartiere ale Romei, Baal din Dolicheia (sud-estul Turciei de azi) are un sanctuar pe Aventin, zeul de la Baalbek îşi are adoratorii pe coasta colinei Ianiculum. Curând, soarele din Emesa -un betil, o piatră sacră înălţată, ca piatra neagră a Cibelei – va avea la Palatin un templu învecinat cu palatul cezarilor, iar marele său preot, împăratul însuşi, îl va invoca dănţuind împrejurul altarelor, întocmai ca în liturghia siriană.

Cu un secol în urmă, în timpul lui Nero (54-68), Seneca filosoful, care fusese preceptorul principelui, înainte de a-l deveni principalul sfetnic, deplângea deja impactul închinărilor aduse egiptencei Isis şi frigienei Cibela asupra minţii neliniştite a contemporanilor săi: „Când vreunul ce-şi scutură sistrul minte la poruncă; când un potlogar stăpâneşte arta de a-şi cresta muşchii şi, dintr-o mişcare uşoară, îşi mânjeşte umerii cu sânge; când o femeie urlă pe stradă, târându-se în genunchi; când un bătrân înveşmântat în in, fluturând deasupra capului un laur şi o candelă, proclamă că unul din zei este mâniat, alergaţi gloată, ascultaţi şi, întreţi-nându-vă unul altuia, pe întrecute, uluiala, spuneţi că este un trimis al zeilor” (De vita beata, 26, 8).

Cum se explică faptul că un popor legat cu atâta înverşunare de tradiţiile sale, cum erapopulus romanus, a îndrăgit atâtea zeităţi străine?

Este, în primul rând, una din consecinţele cuceririi, care a reunit într-un singur imperiu neamuri din trei continente. Acest spaţiu multi-etnic şi multicultural a favorizat schimburile, contactele şi sincretismele, mai ales în marile centre urbane, începând cu Roma însăşi, despre care Titus Livius scrie (Istoria Romei 39, 3, 6) că, încă din a doua zi după cel de-al doilea război punic, „o mulţime de străini încurcau oraşul”. Urbs se va preschimba rapid în cetate cosmopolită, după chipul lumii pe care o stăpâneşte. Vocaţia ei integratoare, care va face din supuşii săi cetăţeni romani, a fost aplicată zeilor întocmai ca şi oamenilor.

Cât mai multe proptele divine Dar înainte chiar de expansiunea mediteraneană a Romei, realismul ei religios deschisese calea către o lărgire a panteonului său tradiţional. Ritualismul nu exclude aici niciodată oportunismul, după cum nici respectarea strictă a practicilor nu exclude un simţ practic de neînfrânt. Atenţi să rămână în bună pace cu zeii (pax deorum), romanii observă în „minuni” cele mai mărunte semne de nemulţumire sau de punere în gardă. Se consultă atunci „Cărţile sibiline”, colecţie de oracole cumpărate odinioară de Tarquinius cel Bătrân de la o vrăjitoare şi pe care un grup de cunoscători este însărcinat să le tălmăcească. Problema se pune cu atât mai mult atunci când Statul este pândit de o cumpănă gravă, când o epidemie bântuie la nesfârşit, fără ca formulele consacrate, rugăciunile sau sacrificiile uzuale să aibă efectele scontate. Se găsesc, prin urmare, sau se simulează a se găsi în oracole ideea de a recurge la alţi zei decât cei ai cetăţii. Astfel şi-au făcut intrarea în Roma Apollo, Asclepios, Marea Mamă frigiană. O altă procedură prielnică adoptării cultelor străine este euocatio, care constă în captarea potenţialului unei zeităţi ocrotitoare a poporului duşman. A fost cazul Iunonei (Uni din Veii), venerată ca „Regina” pe Aventin, sau al „Fecioarei Celeste” pe care Scipio Aemilianus „a evocat-o” din Cartagina, în 146 î. Hr. Este vorba, desigur, de zeiţe care nu au răspuns dorinţelor credincioşilor lor. Dar poate că aceştia le nemulţumiseră: dacă abţinerea zeităţilor a favorizat Roma, trebuie să li se arate puţină recunoştinţă şi, în orice caz, un roman îşi spune că nu se ştie niciodată. Mai bine să se pună bine cu cât mai multe proptele divine!

Acest demers se impune în cazul lui în plan individual, ca şi în cel al evlaviei publice. Evident, atunci când legăturile cetăţeanului cu cetatea tind să slăbească, religia personală a romanilor şi a romanelor de toate condiţiile va fi cu atât mai primitoare cu exotismul cultual. Influenţa închinărilor de obârşie orientală nu putea decât să se consolideze pe fondul unui astfel de proces. În spaţiul oarecum supranaţional al Imperiului Roman, mobilitatea zeilor mergea mână în mână cu cea a oamenilor.

Un zeu venit din Persia Din acest punct de vedere, mithraismul avea atuul major al religiilor care se pot răspândi şi îşi pot înmulţi comunităţile sau „legăturile”, fără a-şi pierde nimic din puterea de seducţie. Mithra, zeul persan, avusese şi avantajul de a sacraliza anumite valori specific romane, precum fides (cuvântul dat) şi disciplina militară. Cicero scria deja că nici o societate nu poate supravieţui fără o fides întemeiată pe evlavia faţă de zei (De natura deorum I, 4).

EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI Zeu indo-lranian al cărui nume înseamnă „contract”, Mithra este înainte de toate un zeu al soldaţilor şi al prieteniei virile, deci care exclude femeile. El chezăşuieşte, într-adevăr, legămintele pecetluite prin jură-mănt, care leagă indivizii de la bărbat la bărbat şi nu în virtutea unei legalităţi abstracte. În această calitate este invocat în anul 1380 î. Hr., într-un tratat încheiat între regele hitiţilor şi cel al mitanilor (huriţi de origine ariană), ca martor şi zălog al cuvântului dat. într-un imn care îi este închinat, este preaslăvit ca zeu al aurorei ce ocroteşte turmele şi creaţia lui Ahura-Mazda, ca păzitor al dreptului ce asigură victoria şi prosperitatea. Vom regăsi unele din aceste trăsături în zeul naturalizat în Occident. Însă ne lipsesc mai multe verigi din lanţul care îl leagă pe iranianul Mithra de cel al misterelor greco-romane.

Zeul misterelor nu se arată în contact cu lumea romană decât în anul 67 înaintea erei noastre. Piraţii cilicieni navigau atunci de-a lungul coastelor şi pe mare în Mediterana răsăriteană. Erau recrutaţi de ofiţeri „rătăciţi” ai armatei lui Mithridate Eupator, care îşi continuau astfel lupta împotriva Romei, într-un fel asemănător „partizanilor”. Însuşi numele regelui Pontului (care înseamnă „dat de Mithra”) arată că, în aceste regate din Asia Mică ce îşi revendicau o ascendenţă ahemenidă, zeul conserva un prestigiu dinastic. Or aflăm de la Plutarh că piraţii procedau la anumite sacrificii speciale, celebrând mistere ca acelea ale lui Mithra, „pe care ei le-au făcut cei dintâi cunoscute şi care continuă şi azi să fie practicate”, precizează istoricul grec. Nu este surprinzător că un zeu al jurământului a inspirat grupările clandestine de rezistenţă armată împotriva imperialismului roman. Cadrul unui cult iniţiatic era prielnic pentru organizarea unei armate indigene, ostile cotropitorului. Paradoxal este faptul că acest cult va atrage legionari însărcinaţi cu menţinerea ordinii romane!

Pe parcursul următoarelor două secole, această religie de piraţi îşi va câştiga adepţi în rândul ofiţerilor şi înalţilor funcţionari, în aceeaşi măsură ca în rândul sclavilor şi liberţilor imperiali, al meşteşugarilor, al negustorilor şi mai cu seamă în mediul urban, în porturi, de-a lungul marilor axe militare şi economice, pe frontiera renană şi pe cea dunăreană, împăratul Comodus va fi iniţiat în misterele mithraice, iar în anul 307, împăraţii Diocleţian, Galeriu şi Liciniu vor invoca oblăduirea lui Mithra ca fautor imperii sui („Ocrotitor al regatului lor”). Cu toate acestea, mithraismul va rămâne mereu în marginea cultelor oficiale şi, după convertirea lui Constantin la creştinism, zeul persan nu va mai păstra credincioşi decât la Roma, în aristocraţia senatorială.

O liturghie a mesei împărtăşite Este o religie a grupurilor mici, dacă este să judecăm după lăcaşele de cult, care sunt uneori foarte strimte. Ele sunt cripte sau naosuri întocmite sau decorate astfel încât să închipuie nişte peşteri (spelaea), imitaţie a aceleia în care Mithra târâse şi jertfise un taur. Adeseori, aceste Mithraea sunt aşezate la marginea oraşului, sprijinite de un perete stâncos (ca la Bourg-Saint-Andeol), în apropierea unui izvor sau a unui curs de apă. Capacitatea lor nu depăşeşte treizeci sau patruzeci de credincioşi, în general, uneori cincisprezece sau cel mult douăzeci, lucru uşor măsurabil după banchetele zidite (podia) pe care se întindeau credincioşii pentru a se împărtăşi din pâinea şi cărnurile sacrificate, din apa şi vinul sfinţite. Căci Mithraeum-ul nu are nimic dintr-un templu propriu-zis: este o sală de mese. Aici se adună oamenii pentru a lua parte la banchetul de după un sacrificiu. Frescele din Santa Prisca, pe Aventin, ne arată procesiunea jertfelor, punerea înainte a pâinii şi a vinului, prezidate de Mithra şi de soare (ale cărui atribute le îmbrăcau, poate, „părintele” obştii şi aghiotantul său). Masa sacrificială era precedată de o iniţiere. Într-adevăr, unele dintre reliefurile cultuale care erau expuse în „corul” criptei sunt sculptate pe ambele feţe, iar examinarea materială a acestor monumente dovedeşte că ele erau răsucite spre privitori în funcţie de momentele forte ale ceremoniei. Una dintre feţe reprezintă mitul lui Mithra până la sacrificarea taurului; cealaltă, ospăţul zeului şi al soarelui pe pielea jertfei. Altfel spus, cele două feţe corespund celor două faze ale liturghiei: comentariu al gestei sacre (pe baza unui hieros logos, formular sacru, pe care nu-l cunoaştem) şi banchet postsacrificial. Imageria pictată sau sculptată a acestor Mithraea evocă viaţa mitică a lui Mithra, a cărei explicare ocupa prima parte a slujbei liturgice: zeul prinde şi sacrifică un taur deţinător al forţei vitale a lunii, pe care puterile întunericului riscă să o descompună şi asigură astfel izbăvirea omenirii; din rana şi din coada fiarei jertfite răsar deîndată spice.